În loc de prefaţă : două argumente

I (Sentimental)

     Dintre cei reveniţi la viaţă conştientă după moartea clinică (celebru fiind acel soldat american care a devenit apoi medic şi scriitor[1]), toţi mărturisesc despre o „Lumină” în care au intrat după deces, mutare precedată de o derulare rapidă în faţa lor, ca după o peliculă de film, a tuturor întâmplărilor de-a lungul vieţii pământeşti şi chiar întâlniri cu foştii lor contemporani. Nu ştiu ce resorturi interioare îmi readuc mie în memorie aceste fapte, mai ales după încheierea obişnuitelor rugăciuni de seara, poate şi ca un „memento mori”, la vârsta de 70 de ani, dar după care, deşi, am un somn odihnitor, netulburat de vise, dimineaţa, în starea de semi-trezvie, mereu-mereu parcă retrăiesc aievea momente din viaţa mea, mai ales din perioada nevinovatei vârste a copilăriei. Relatez pe scurt două din ele:

     Început de toamnă, cer senin, cupolă de azur peste satul transilvan. Razele soarelui se înalţă peste culmile Măgurii Şimleului. Mă ţin de poalele bunicii, care face să scârţâie cumpăra de la fântână, în timp ce umple cu apă jgheabul de lemn din care vin să bea văcuţele slobozite din grajd de măicuţa mea. Deodată deasupra satului se aude un zgomot mare, necunoscut. Larma infernală se apropie. La capătul uliţei din sus apare o arătare încă necunoscută mie, apoi încă una şi încă una, coborând spre noi. Erau trei maşini militare germane, arhipline de soldaţi. Ajunse pe platoul larg de la întretăierea Uliţei-din-sus cu Drumul-Pustii (care ducea din faţa casei noastre la Drumul-Ţării dinspre Şimleul-Silvaniei spre Sărmăşag, Bobota, Tăşnad, Carei) se opresc, militarii coboară, se încolonează, dau fuga câteva ture împrejurul maşinilor, apoi aliniaţi chiar în faţa gospodăriei noastre cântă ceva care semăna a marş, încheiat cu un scurt cuvânt al unuia care stătea în faţa lor şi cu spatele către fântâna noastră. După care urcă toţi în cele trei maşini, în afară de comandant, care vine către noi într-o mână cu un vas şi în cealaltă cu ceva ce nu mai văzusem: era o ciocolată. Mi-o dă mie şi-mi spune ceva pe limba lui bolovănoasă, mângâindu-mă pe creştet, în timp ce bunica ia cu pumnul apă din valău, spală ugerul Joianei şi începe a o mulge cu spor până umple canistra neamţului. Acesta mulţumeşte printr-un zâmbet, salută milităreşte, apoi aleargă la maşinile care pornesc imediat duduind năprasnic, foarte grăbite, pe direcţia Carei-Berlin.

     În timpul zilei a fost linişte. Spre seară, un nor mare, roşu ca para focului, parcă vrea să oprească Soarele care încerca să coboare peste dealurile Camărului şi Ipului, spre Oradea. La Răsărit, deasupra Măgurii se ridicaseră o grămadă de nori negri, prevestitori de furtună. Nu tună, dar dinspre Drumul-Ţării începe a se auzi din ce în ce mai mare larmă, zgomot de maşini grele şi bubuituri de tun. Era Armata Roşie a Uniunii Sovietice gonind după nemţi, cu care se vor confrunta, având în avangardă trupele româneşti, la Carei. Bunicul, care făcuse primul război mondial în armata austro-ungară, priveşte nervos spre Măgură: „Ducă-i vântu dă la noi, bolşevici techerghei !”, apoi ia coasa de sub streaşina şurii şi merge cu paşi mărunţi în grădina din spatele casei să aducă un braţ de otavă pentru viţeluşii din grajd. Eu, ţânc, după el, să văd cum coseşte. Mă ia de mână şi când ajungem în ogradă îmi zice: „Ţine minte, că eşti prunc mare, dă luna viitoare începi şi tu clasa întâie la şcoală, d-om avea învăţător în sat. Uită-te la cer. Vezi tu câtu-i dă roşu noru’ în care apune sfântul soare? Nu-i sămn bun. Nici armata bolşevicilor, ca noru’ negru după Măgură”. N-am zăbovit mult după iarba, încă verde, dar cu miros de brumă de toamnă, din care mi-o dat şi mie să aduc cât am putut prinde în braţe. Când ajungem în colţul casei ca să reintrăm pe portiţă spre grajd, ce să vezi?! Un cal negru sărea ca o pasăre în zbor din curtea noastră peste poartă, spre uliţă, purtând în şa un tânăr blond cu părul vâlvoi. Nu i-am văzut faţa, dar pe spatele lui atârnau în curele multe arme, ceasuri mari şi câteva bidoane. Bunicul lasă iarba jos şi fuga în casă. Bunica, în genunchi, plângea cu sughiţuri. Culegea de pe jos cioburi de sticlă din Icoana Maicii Domnului sărutându-le: „Măicuţă Sfântă, mulţămescu-Ţi! Maică Precestă! Preacurată Fecioară! Icoana Ta m-o scăpat dă necaz. Când o văzut sfânta Ta icoană, păgânu dă bolşevic, gata să intre cu cal cu tot în casă, s-o spăriet, s-o tras înapoi şi s-o dus. Iartă-mă, Preasfântă, că după ce Tu m-ai apărat dă păgân, m-am împiedecat în prag, cu icoana Ta în braţă şi ţăndări s-o făcut” .

În toamna următoare am rămas aproape două săptămâni în grija bunicului, împreună cu frăţiorul Nelu, care avea doar patru ani. Tata, întors de pe front, pe jos din Munţii Tatra până acasă, le-a însoţit pe bunica şi pe măicuţa mea, lipindu-se de alţi câţiva pelerini sălăjeni, până departe în Ţara Oaşului la sfânta Mănăstire din Bixad. Când s-au reîntors, tata purta în braţe icoana din fotografia alăturată (care se păstrează în casa surorii mele, Doina Lucreţia Baciu din Zalău). Şi, începând din ziua aceea, alte trei săptămâni, icoana era luată din cui, în fiecare seară, după cină, pusă pe masă între două buchete de busuioc, sub lampa cu petrol atârnată-n meştergrindă, şi toţi cei şase membri ai familiei (bunicii, părinţii, eu şi primul frăţior) îngenuncheam împrejurul mesei, iar tata cu glasul său de cantor citea întreg Paraclisul Maicii Domnului, din cărticica adusă de la Bixad odată cu icoana. Nelu adormea în braţele măicuţii, bunica plângea întruna, bunicul repeta în şoaptă cuvintele citite de tata şi mă strângea mereu de-o mână să mă ţină treaz. După ce cântam toţi „Cuvine-se cu adevărat”, ne culcam. În afară de tata, care mai rămânea în genunchi rugându-se. Şi după trei săptămâni cel venit într-o stare jalnică de pe front s-a făcut sănătos. Avea 34 de ani.

II (Profesional)

     Împlinindu-se, la l9 martie 2008, o sută de ani de la naşterea ieromonahului bazilian Dr.Gheorghe Marina, egumenul mănăstirii Bixad între anii 1933-1948, în Comunitatea Ordinului „Sfântul Vasile cel Mare” s-a exprimat dorinţa de a se iniţia o acţiune de recuperare şi valorificare a ceea ce se mai păstrează în memoria celor ce l-au cunoscut. Concret: să se realizeze o arhivă vocală cu aceste mărturii, după care să se tipărească un volum omagial in memoriam Gheorghe Marina.

     Ca urmare, cu binecuvântarea cuvenită, în ziua de luni 9 iunie 2008 ieromonahul Ermil Alexandru Jurja, înzestrat cu un reportofon, şi subsemnatul, dotat cu pixul albastru, am pornit din Cluj spre Sătmar şi Ţara Oaşului. În primele patru zile-lumină am înregistrat 32 de audieri în 9 localităţi. Dar, aici, încă de a doua zi, ni se impuse o realitate care trebuia luată în considerare; şi anume că a-l omagia numai pe părintele Gheorghe Marina, reconstituind din cioburi de iubire o biografie singulară, este insuficient, deoarece în faţa noastră, cu fiecare persoană audiată, răsăreau (ca din „cuiburile de soare” ale părintelui academician Ion Agârbiceanu), mari buchete de raze de lumină, multe mănunchiuri de lumânări aprinse din atmosfera înflăcărată de sfinţenie a comunităţii călugărilor pregătiţi la mănăstirea din Bixad, şi se revarsă, peste 50 ani de comunism şi încă două decenii de tranziţie debusolantă, întreţinând, vizibil, lumini de credinţă curată în peste patru generaţii de creştini autentici.

     Aceste „lumini”, acest „spirit al Bixadului” este cel care ni se impune a-l remarca şi afirma generaţiilor actuale! Părintele Gheorghe Marina şi fiecare din ceilalţi călugări bazilieni, ale căror nume şi fapte le culegem cu emoţie de pe buzele interlocutorilor supravieţuitori gulagului românesc, desigur că trebuie „omagiaţi” şi imaginea lor purtată ca o icoană la altarul sufletelor noastre, dar trebuie să afirmăm necontenit că toţi aceştia s-au format şi au trăit sub cupola de har a mănăstirii greco-catolice a Bixadului, toţi au primit putere de la altarul de pe iconostasul căruia îi priveghea protectoare Icoana cea făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare Maria. De aceea nu ne propunem un festivist volum omagial al vreunuia dintre călugării de oarecând ai Bixadului, ci prezentarea, cu smerenie, a mărturiilor câtorva dintre creştinii de azi ai Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolici a căror viţă nu a pierit sub buldozerele opresiunii comuniste şi confesionaliste, ci iată că, peste şapte decenii de ateism şi împilare, ei sunt luminiţe curate ale credinţei strămoşeşti în „cuiburile de soare” ale parohiilor renăscute, sunt modeste lumini la altarele străbune ale Bisericii Universale şi ale Neamului Românesc, în care viaţa lor de zi cu zi se consumă aproape îngereşte, prin preamărirea lui Dumnezeu în rugăciune şi muncă; dar şi de multe ori luptând cu ispitele cele de multe feluri, spre a vieţui întru lumină. Razele luminoase ale Bixadului greco-catolic, peste ţara de sus a Transilvaniei, care se întinde până la marginile în care se vorbeşte graiul românesc! Desigur că, dincolo de aceste „raze”, cititorul va descoperi totdeauna Lumina cea veşnic neapusă a Soarelui Iisus Cristos, şi va vedea, printre umilii Săi purtători de făclii, pe adormiţii în Domnul călugării bazlilieni de la Bixad, a căror „omagiere” ne rugăm, cu credinţă, să o facă sfinţii îngeri la tronul Tatălui Ceresc.          Cu aceste gânduri am întreprins cercetarea pe teren în luna iunie, iulie şi octombrie, împreună cu părintele Ermil, apoi pe cont propriu prin arhive şi cărţi, după care încerc să alcătuiesc o carte, rugându-o pe Preacurata Fecioară Maria să ne ocrotească sub acoperământul aripilor sale.

Cuprinsul

     Cartea „Luminile Bixadului”, este rezultatul modest al unei acţiuni de consemnare şi valorificare a tezaurului de sfinţenie şi cultură creştină, întreţinut ca un foc sacru de călugării Ordinului „Sfântul Vasile cel Mare” şi de creştinii greco-catolici practicanţi, tezaur reconstituit acum, parţial, din mărturiile supravieţuitorilor. Mărturii genuine culese din memoria câtorva dintre creştinii de azi ai Bisericii Române Unită cu Roma, a căror viţă nu a pierit sub buldozerele opresiunii comuniste şi confesionaliste, ci iată că, peste şapte decenii de ateism şi împilare, ei sunt luminiţe curate ale credinţei strămoşeşti în „cuiburile de soare” ale parohiilor renăscute, în care viaţa lor de zi cu zi se consumă aproape îngereşte, prin preamărirea lui Dumnezeu în rugăciune şi muncă; dar şi, de multe ori, luptând cu ispitele cele de multe feluri, spre a vieţui întru lumină.

     În loc de Prefaţă este prezentat dublul argument al acestui demers.

     În capitolul I se face o foarte scurtă radiografie, pe baza mărturiilor consemnate şi a câtorva documente de arhivă, a ceea ce era BIXADUL LA DATA ATACULUI ANTICRISTULUI, radiografie precedată de o emoţionantă litanie sub forma unui parastas pentru Episcopii martiri arestaţi în anul 1948.

     Neavând acces la altarele străbune, creştinii fideli greco-catolici, după ce încearcă şi o formulă ecumenică de slujire alternativă a preotului catolic şi a noului preot ortodox, dar sunt bătuţi şi alungaţi, mulţi dintre ei pornesc ÎN CĂUTAREA PREOŢILOR ÎNCĂ NEARESTAŢI (capitolul II).

     La îndemnul păstorilor sufleteşti amintiţi în capitolul precedent, care, în condiţiile date, nu puteau asigura asistenţa religioasă solicitată de miile de creştini greco-catolici rămaşi fără preoţi şi fără biserici, se trece la organizarea unor mari pelerinaje la altarele catolice (capitolul III), în special la Maria-Radna, Lipova, din judeţul Timiş, unde mai ales de sărbătoarea din 15 august şi 8 septembrie se oficiau sfinte liturghii în mai multe limbi (latină, germană, maghiară, sârbă şi română) şi unde mulţi preoţi (inclusiv greco-catolici travestiţi) asigurau câteva zile la rând primirea pelerinilor în confesionale pentru spovedanii şi pentru convorbiri duhovniceşti, de care în parohiile lor nu mai aveau parte de când pentru greco-catolicii români la ei acasă „nu mai răsărea soarele pentru ei”, decât dacă-l acceptau vopsit în roşu.

     Dar a fi pelerin, atunci, însemna să-ţi asumi suferinţe şi împilări. De aceea, la marele pelerinaje, ca cel de la Cacica din Moldova sau ca cele bi-anuale de la Radna – Lipova, nu puteau participa toţi creştinii doritori. Pentru nevoile sufleteşti ale acestora era necesară o asistenţă la faţa locului. Din mărturiile supravieţuitorilor, se conturează intense activităţi pastorale clandestine, efectuate în acest scop, prin: călugări bazilieni ieşiţi (unii temporar) din puşcăriile comuniste, care întreprind un apostolat din casă în casă; prin preoţi greco-catolici condamnaţi pe termen mai scurt, care îşi reiau misiunea în clandestinitate; iar după 1964, în mod organizat prin preoţii noi, hirotoniţi de către Episcopii urmaşi ai celor martirizaţi. Aceste activităţi pastorale se făceau, în condiţiile date, la Altare private (capitolul IV), în capele amenajate în casele unor creştini curajoşi, mai ales din satele limitrofe Mănăstirii Bixad.

     Spiritualitatea radiată de la altarul de oarecând al Mănăstirii greco-catolice de la Bixad i-a convins pe creştinii practicanţi despre puterea rugăciunilor (capitolulV), de aceea şi după desfiinţarea Mănăstirii, şi-au continuat existenţa sfintele cuiburi de rugăciune comună în casele unor credincioşi, acestea fiind nucleul în care s-a păstrat în clandestinitate „Reuniunea Mariană” şi din care apoi s-a creat lanţul „Adoraţiei neîntrerupte” a Sfântului Sacrament, care continuă şi astăzi.

     După Decembrie 1989, nerestituindu-li-se bisericile strămoşeşti, creştinii încep a-şi construi noi biserici greco-catolice (capitolul VI), iar până la terminarea acestora apelează la mila noilor autorităţi ale Statului Român (majoritatea conducătorilor post-decembrişti fiind recrutaţi din eşantionul doi al foştilor conducători comunişti, atei sau anticatolici) pentru a-i tolera pe greco-catolici să-şi oficieze Sfintele Sacramente în spaţii improvizate: săli de la şcoli sau grădiniţe, cămine culturale, garaje etc.

     Dar, deşi ARMAGHEDON PERSISTĂ (capitolul VII) până astăzi, acţiunile lui perfide vor avea sfârşit, şi pentru că mai multe realităţi ne-au convins că NU SE STING LUMINILE BIXADULUI GRECO-CATOLIC (capitolul VIII).

     Sunt nenumărate fapte minunate ce se petrec sub ochii noştri, care ne fac încrezători şi optimişti. E adevărat că ele există doar pentru cei care „avem ochi” care să le poată vedea; căci pe acestea le învăluie cam acelaşi mister care înconjoară icoanele făcătoare de minuni şi mormintele sfinţilor. Şi este benefic dacă noi, creştinii, credem că despre minuni nici nu e bine să se prea ştie, să se prea vorbească, să se facă propagandă; şi că ele trebuie mărturisite doar prin felul în care ne schimbă viaţa.

     Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi să nu contenim a ne ruga pentru progresul spiritual al fiecăruia dintre noi. Credem că puterea rugăciunilor va birui „răutatea zilelor” prin care trece Biserica greco-catolică din România şi va topi ura, asuprirea şi nedreptatea. Pentru ca „fraţii”să trăiască în iubire frăţească. Aceasta este motivaţia apariţiei, acesta este şi mesajul cărţii „Luminile Bixadului”, oferită cu iubire tuturor iubitorilor de Dumnezeu.

Sumary

     The book ” Lights of Bixad” is the modest result of an  action of consemnation and valuation of the treasure belonging to the Christian culture, maintained  as a sacred fire by the  „Sfântul Vasile cel Mare” Order and by the Greek-Catholic Christians practitioners, a treasure now reconstituted,a  part of the survivors testimonies.

Genuine testimonies given by surviving  Christians of the Romanian Church United with Rome, whose seed has not perished under communist oppression and confesionalism, but after seven decades of atheism and oppression, they are pure light of ancient faith in „nests of light” of renascent parishes in which their daily life is consumed almost angelically venerating God in prayer and work.

     Instead of INTRODUCTION is presented the double argument of this demarche.

     The first chapter contains a short radiography, based on the consemned evidence and on few archive documents, of BIXAD ON THE DATE WHEN IT WAS STRUCKED BY THE ANTICHRIST, radiography preceded by an emotionally litany , written like  a requiem for the Bishops martyrs arrested in 1948.

     With no access to primogenitor altars, faithful Greek-Catholic Christians, after  trying an Ecumenical formula of an alternative celebration of the Mass by the Catholic and a new Orthodox priest, witch resulted in an real banishment, many of them started looking for priests who have not yet been arrested (Chapter II) .

     At the advice given by the spiritually shepherds remembered in the previous chapter, which, in the existing conditions could not provide religious assistance requested by the thousands of Greek-Catholic Christians without priests and churches, we notice the ORGANIZATION OF THE GREAT  Pilgrimage on the Catholic altars (Chapter III) especially to Maria-Radna, Lipova of Timis county, especially on the celebration from August 15 and September 8, celebrating holy messes in several languages (Latin, German, Hungarian, Serbian and Romanian) and where many priests (including disguised  Greek Catholics) welcomed pilgrims in confessions, for confessionals and  spiritually talks, actions not longer practiced in their parishes from the day in which in their home the sun no longer comes , unless accepting it in red paint.

     In that time beeing a piligrim meanted to assume suffering and oppression. That’s why at the great pilgrimages as those of Cacica From Moldova, or like Radna-Lipova, couldn’t participate all the cristians who wanted. For their spiritually needs it was necessary an  on-spot assistance. From the survivors testimonies we can find out about clandestine priest activities, acomplished through: basile monks(temporarily released from communist prisons), forming an apostolate from house to house; through Greek-Catholic priests condamned for a short time ( which resumed their work in secret). After 1964 a new generation of priests came to life, priests consacrated by bishops, successors of  the martyred. At that time and in the availabile conditions, the dayly activities were perfomed at PRIVATE ALTARS (Chapter IV), new chapels came to life in homes of brave Christians, especially in villages close to the Monastery of Bixad.

Christian practitioners learned about the POWER OF PRAYER (Chapter V) from  the altar of the Bixad Monastery  . 

Therefore after the abolition of the monastery, the existence the holy nesting of common prayer continued in the houses of believers, keeping in  clandestinity „The  Marian Meeting” and then created the spiritual chain of „Uninterrupted Adoration of the Holy Sacrament ”, which is kept alive even today.

            After December 1989, Christians begun to build new Greek Catholics churches (Chapter VI). Untill the complition of this Churches they  call the mercy of the new romanian authorities (recruited from former communist leaders) to tolerate the celebration of the  Holy Sacrament in improvised spaces: rooms in schools or kindergartens, cultural dormitories, garages etc.

            Even though THE ARMAGHEDON GOES ON BUT IT SHALL PERISH,  (Chapter VII) we know that  THE BIXAD LIGHT SHALL NOT VANISH INTO THE DARK (Chapter VIII). 

            Whitnesing how day by day new pages of history are written, makes us confident of a bright future.  As we thank God for everything, we pray for an spiritual progress for each and every one of us.

We strongly believe that the power of our prayers shall overcome the „hard and evil times” through witch the romanian greek-catholic church passes and melt away the hatred , injustice and opression, so that brothers should live in harmony and in brotherly love.

   „ THE BIXAD LIGHTS ” comes to bring this message , a sparkle of hope, given with love to all those who love God.

Oradea,11.06.2009                          Marius Vlad Pop

Résumé

Résumé

Le livre “Les lumiÈres de Bixad” c’est le résultat d’une action qui a mis en valeur le trésor de sainteté et de culture chrétienne ;  ce trésor a été entretenu comme un feu sacré par les moins de l’Ordre St. Basile le Grand, et des chrétiens grecs-catholiques ; et il a été reconstitué en grand partie par les témoignages des survivants. Leurs sources c’est la mémoire de quelques chrétiens d’aujourd’hui de l’Église de Roumanie Unie à Rome ; leur vie n’est  pas disparu sous l’oppréssion comuniste et confessionale, mais après sept décennies d’athéisme, ils sont toujours des petites lumières de la foi du peuple, vivant dans  des : „nids de soleil” des paroisses ramenées à la vie, par la glorification du Bon Dieu à travers la priere, et maintes fois aussi en luttant avec les tentations diverses, pour vivre dans la lumière.

À la place de la préface est présenté l’argument renforcé de ce démarche.

Dans le I-er chapitre nous avons une courte biographie, à partir des themoignages pris, et à partir des quelques documents d’archive, de ce qui était: le Bixad  au moment de l’attaque de antichrist; ceci est précéde d’une litanie pour les éveques martirisés, arretes dans l’année 1948.

Comme ils pouvaient pas prié à leurs églises, les fidèles grecs-catholiques, après avoir essayer une formule oecumenique pour la célébration alternativement, le prêtre catholique et le nouveau prêtre orthodoxe, mais ils sont battus et chassés. La plupart d entre eux partent pour trouver les prêtres qui si non pas  été arrêtés ( chapitre II).

En suivant les conseils des pasteurs, mentiones dans le chapitre précédent, qui, dans ces conditions-là, ils ce trouvaient dans l’imposibilité d’assurer l’assistance religieuse aux fidèles grecs-catholiques restés sans prêtres et sans églises; on passe à l’Organization des grands pèlerinages aux autels- catholiques (le chapitre III),  à  Maria Radna, Lipova, de la region de Timiş. Dans ce lieu de pèlerinage où plus spéciallement les fêtes de 15 août et 8 septembre la sainre liturgie était célébrée en plusieurs langues (latine, allemande, hongroise, sèrbe et roumaine). Ici beaucoup des prêtres (même des grecs-catholiques) assuraient plusieurs jour de suite l’accueil des pèlerins pour la confession et pour des dialogues, ce qui leurs manqué dans leurs paroisses, puisque tout en étant-chez eux, en fait ils en étaient pas le soleil pour eux devait être rouge (à cause du drapeau comuniste). Pour être pèlerin à ce moment-là voullait dire souffrance, et pour cela aux grandes pèlerinages, je mentione ici celui de Cacica de Moldavie, et celui de Radna – Lipova, auxquels ne pouvaient pas participper trop des fidèles. Alors ils avaient besoin d’assistance spirituelle sur place.

À partir des témoignages des survivants, nous apprennons qu’il y a avait des  activités pastorales clandestines, par  des moines basiliens sorties ( queq’uns pour peu de temps) de prisons comunistes. Ils font de l’apostolat de maison en maison. Ensuite il y avait les prêtres grecs-catholiques, condamné pour une periode plus-courte, ils recommencent leur mission clandestine. Après l’anné 1964 de manière plus organisé nous trouvons des prêtres nouveaux ordonnés par les évêques, qui ont suivi aux évêques martirs. Ces activités pastorales se faisaient, dans les conditions données:aux Autels privés (chapitre IV); dans des maisons, où des chapelles ont été amenagés, et surtout dans les vilagges proches de Monastère Bixad. La spiritualité qui radiait de ce Monastère a convaincu les chrétiens practicants sur le pouvoir de la priÈre (le chapitre V); et c’est pour cela, après la fermeture de ce Monastère, „les saints nids” ( si l’on peut dire comme ča), de prière commune dans certaines maisons des fidèles ont apporté chez nous de la clandestinité „La Réunion de Marie”, d’où nous viens la chânnne de l’Adoration perpetuelle du St.Sacrement qui continue aujord’hui.  Après decembre 1989, il se passe que à cause du manquement des batiments, églises, qui n’ont pas été rendus aux grecs-catholiques, ils se font construire de nouveaux. En attendant que ces batiments-eglises soient finis, les fidèles demandent à l’Etat roumain (la plupart des personnes d’ici sont ceux qui ont suivre aux comunistes, en etant athés ou anti-catholiques), qu’il leur soint permis de célébrer les Saints offices, dans des espaces improvisés, salle de classe, école maternelle, maisons de la commune, garages etc.

Même l’insistence de l’Armaghedon (le chapitre VII) jusq’ à aujoud’hui, ses actions perdront fin. Ce qui nous encourage à dire acela sont les réalites qui  nous ont convaincu  que: Les Lumières du Bixad grec-catholique ne s’éteignent pas (le chapitre VIII). Il y a des merveilleuses actions qui se déroullent sous nos yeux, et qui nous donnent foi et optimisme. C’est vrai, elles existent seulement pour ceux qui ont „des yeux” pour les voir; parce que nous trouvons ici le même mystère, qui couvre celui des icônes qui font des miracles, et des tombes des saints. Et il est bon pour nous de savoir que en ce qui concerne les miracles il n’est pas conseillé de fair du tam-tam. Il en faut parler d ‘eux dans la mesure où ils changent notre vie.

Rendons  grâce à Dieu pour tout  et cessons pas de prier pour l’agrondissement de notre vie spirituelle à chacun d’ entre nous.. Nous croyons que le pouvoir de la prière pourra voincre „le mal de chaque jour” que connaît l’ Église grec-catholique de Roumanie, et l’injustice et l’affiction aussi; por que „les frères” puissent vivre dans l’amour.

Ceci est la raison de cette apparition, et même le message du livre „Le lumières de Bixad” , et qui est offerte à tous ceux qui aiment Dieu.

La monastère Prilog, 29 mai 2009

 Prêtre Augustin Gabriel Dunca, OSBM

Zusammenfassung

Das Buch „Lights of Bixad” ist das bescheidene Ergebnis einer Maßnahme der consemnation und Bewertung der Schatz aus der christlichen Kultur, instand zu halten, wie eine heilige Feuer durch die „Sfântul Vasile cel Mare” Bestell-und der griechisch-katholischen Christen Praktiker, ein Schatz jetzt wieder, ein Teil der Überlebenden Zeugnisse.
Genuine Zeugenaussagen von überlebenden Christen der rumänisch-katolishen  Kirche, deren Saatgut nicht verloren unter kommunistischer Unterdrückung verloren hat, somder nach sieben Jahrzehnten des Atheismus und Unterdrückung, sie sind reine Licht der alten Glauben an die „Nester des Lichts” von neu-geborenen Gemeinden , in denen ihr tägliches Leben ist eine engelische Verehrung Gottes in Gebet und Arbeit.

Das erste Kapitel enthält einen retrospectiver Ablick, auf der Grundlage der Beweise der weniger Dokumente, die BIXAD zum Zeitpunkt WURDE DURCH DIE STRUCKED Antichrist, Röntgenaufnahmen mit einer emotional Litanei, geschrieben wie ein Requiem für die Bischöfe Märtyrer im Jahre 1948 verhaftet .
Ohne Zugang zu primogenitor Altäre, treu griechisch-katholische Christen, nach dem Versuch eines ökumenischen Formel einer alternativen Feier der Messe von der katholischen und eine neue orthodoxe Priester, Hexe, führten zu einer realen Verbannung, viele von ihnen die Suche nach Priester, HABEN NOCH NICHT verhaftet (Kapitel II).
Bei der Beratung durch die geistig Hirten erinnern, in der vorangegangenen Kapitel, die in den bestehenden Bedingungen könnten nicht religiöse Unterstützung von den Tausenden der griechisch-katholischen Christen ohne Priester und Kirchen, stellen wir fest, die ORGANISATION DER GROSSE WALLFAHRT AUF DIE KU Altäre (Kapitel III) vor allem zu Maria-Radna, Lipova der Kreis Timis, vor allem auf die Feier von der 15. August und 8. September, feiert heiligen Kasinos in mehreren Sprachen (Latein, Deutsch, Ungarisch, Serbisch und Rumänisch) und wo viele Priester (einschließlich verschleierte griechischen Katholiken) begrüßte die Pilger in Konfessionen, für die Beichtstühle und spirituell Gespräche, die nicht mehr praktiziert in ihren Gemeinden aus dem Tag, an dem in ihrem Heimatland die Sonne nicht mehr kommt, es sei denn, es in roter Farbe.
In dieser Zeit gerade ein PILIGRIM meanted, davon auszugehen, Leid und Unterdrückung. Das ist der Grund, warum bei den großen Wallfahrten, die von Cacica aus der Republik Moldau, oder wie Radna-Lipova, konnte nicht teilnehmen, die alle cristians wollte. Für ihre Bedürfnisse geistig war es notwendig eine Vor-Ort Unterstützung. Von den Überlebenden Zeugnisse finden wir über illegale Aktivitäten Priester, durch: BASILE Mönche (vorübergehend aus kommunistischen Gefängnissen), welche in einem Apostolat von Haus zu Haus, durch die griechisch-katholische Priester verurteilten für kurze Zeit (die wieder in ihre Arbeit geheim). Nachdem 1964 eine neue Generation von Priestern kam auf Leben, Priester consacrated durch die Bischöfe, Nachfolger der Märtyrer. Zu diesem Zeitpunkt und in der Verfügbarkeit Bedingungen, die täglich wurden perfomed im Private Altäre (Kapitel IV), neue Kapellen kam Leben in den Häusern der mutige Christen, vor allem in den Dörfern der Nähe des Klosters vonBixad.
Christian Praxis gelernt, über die Kraft des Gebets (Kapitel V) aus dem Altar des Bixad Kloster.
Daher nach der Aufhebung des Klosters, die Existenz der heiligen Verschachtelung der gemeinsamen Gebet weiterhin in den Häusern der Gläubigen, unter Klandestinität „Die Marian Meeting” und dann die Kette der spirituellen „Unterbrechungsfreie Anbetung der Heiligen Sakrament”, die gehalten lebt auch heute noch.
Nach dem Dezember 1989, Christen damit begonnen, neue griechische Katholiken Kirchen (Kapitel VI). Bis zum complition dieser Kirchen sie die Gnade des neuen rumänischen Behörden (rekrutiert aus den ehemaligen kommunistischen Führer) zu tolerieren, die Feier des Heiligen Sakrament in improvisierten Räume: Räume in Schulen oder Kindergärten, kulturelle Wohnheime, Garagen usw.

Auch wenn die ARMAGHEDON GOES ON ABER SO Perish, (Kapitel VII) Wir wissen, dass die BIXAD Licht soll nicht wegzubekommen Into The Dark (Kapitel VIII).
Whitnesing, wie von Tag zu Tag neue Seiten der Geschichte geschrieben werden, macht uns zuversichtlich, eine glänzende Zukunft. Wie wir danken Gott für alles, wir beten für einen spirituellen Fortschritt für jeden einzelnen von uns.
Wir sind fest davon überzeugt, dass die Kraft unserer Gebete sind Überwindung der „harten und bösen Zeiten” Hexe durch die rumänische griechisch-katholische Kirche geht und schmelzen den Hass, Ungerechtigkeit und Unterdrückung, so dass die Brüder sollten in Harmonie leben und in brüderlicher Liebe.
    „DIE BIXAD Lights” kommt, um diese Nachricht, ein Funkeln der Hoffnung, die mit viel Liebe für alle diejenigen, die Liebe Gottes.

Oradea, 11. 06.2009                      Barbu Nicoleta Mariana

Contenuto

     Il libro „Luminile Bixadului” (Le luci di Bixad), è il modesto risultato di uno sforzo indirizato a notare e valorizzare il tesoro di santità e di cultura cristiana, mantenuto vivo come un fuoco sacrosanto dai monaci dell’Ordine „San Basilio il Grande” e dai cristiani greco-cattolici praticanti, tesoro che viene ricostituito adesso, parzialmente, dalle testimonianze dei sopravissuti. Queste sono delle testimonianze genuine raccolte dalla memoria di alcuni cristiani di oggi della Chiesa Romena Unita a Roma, di cui stirpe non fu anientata dalla macchina dell’oppressione comunista e confessionalista; anzi, ecco che dopo sette deceni di ateismo e soppressione, loro sono delle candele immacolate della fede degli antenati nei “nidi di sole” delle parrocchie rinate, in cui la vita di ogni giorno si consuma quasi angelicamente, tramite la glorificazione di Dio nella preghiera e nel lavoro; ma anche, tante volte, lottando contro le diverse tentazioni, per vivere nella luce.

     Al posto di Prefaţă viene presentato il doppio argomento di questo lavoro.

     Nel primo capitolo viene fatta brevemente una radiografia, sulla base delle testimonianze notate e di qualche documento di archivio, di quello che era BIXAD AL MOMENTO DELL’ATTACCO DELL’ATICRISTO, radiografia che viene preceduta da un’emozionante litania sotto la forma di una panechida per i vescovi martiri arrestati nel 1948.

     Essendo vietato l’accesso agli antichi altari, i fedeli cristiani greco-cattolici, dopo aver provato una formula ecumenica di celebrazione in modo alterno del sacerdote cattolico e del nuovo sacerdote ortodosso, però venirono presi a botte e allontanati, molti di loro vanno IN CERCA DEI SACERDOTI NON ANCORA ARRESTATI (capitolo II).

     Consigliati dai pastori d’anime ricordati nel capitolo precedente, i quali, nelle condizioni di allora, non potevano offrire l’assisteza spirituale richiesta dalle migliaia di fedeli greco-cattolici rimasti senza sacerdoti e senza chiese, si comincia ad organizzare dei grandi peLlegriNaggi agli altari cattolici (capitolo III), specialmente a Maria-Radna, Lipova, nel distretto di Timiş, dove soprattutto nella festa di 15 agosto e di 8 settembre venivano celebrate sante messe in più lingue (latina, tedesca, ungherese, serba e romena) e dove molti sacerdoti (inclusi dei greco-cattolici travestiti) si mettevano nei confessionali a disposizione dei pellegrini per più giorni, ascoltando delle confesisoni e avendo dei cuoloqui spirituali, poiché nelle loro parrocchie non c’era più posto da quando per i greco-cattolici romeni a casa “non sorgeva più il sole per loro”, a meno che non lo accetavano dipinto di rosso.

     Però, in quel tempo, essere pellegrino significava assumere le sofferenze e le umiliazioni. Perciò, ai grandi pellegrinaggi, come quello di Cacica in Moldavia oppure come quelli biannuali di Radna – Lipova, non potevano partecipare tutti i cristiani desiderosi. Per i bisogni spirituali di costoro si richiedeva l’assistenza sul posto. Dalle testimonianze dei sopravissuti, emergono intense attività pastorali clandestine, svolte con tale scopo, tramite: i monaci basiliani usciti (alcuni temporariamente) dalle prigioni comuniste, i quali intraprendono un apostolato fatto di casa in casa; tramite i sacerdoti greco-cattolici condannati a tempo breve, che riprendono la loro missione clandestinamemte; e dopo 1964, in modo organizzato, tramite i nuovi sacerdoti ordinati dai vescovi che seguirono a coloro che furono martirizzati. Queste attività pastorali si svolgevano, nelle condizioni di allora, atorno agli ALTARI PRIVATI (capitolo IV), nelle capelle alestite nelle case dei fedeli coraggiosi, specialmente nei villaggi nei pressi del Monastero di Bixad.

     La spiritualità che fu condivisa dall’altare di una volta del Monastero greco-cattolico di Bixad ha convinto i cristiani praticanti della FORZA DELLA PREGHIERA (capitolo V), per questo anche dopo la sopressione del Monastero, i santi nidi di preghiera comune hanno continuato ad esistere nelle case di alcuni fedeli, questi nidi essendo il nucleo in cui fu conservata nella clandestinità la “Riunione Mariana” e dalla quale è stata poi creata la catena “dell’Adorazione perpetua” del Santissimo Sacramento, che continua anora oggi. 

     Dopo dicembre 1989, siccome le antiche chiese non venirono retrocesse, i cristiani cominciarono a costruire NUOVE CHIESE GRECO-CATTOLICHE (capitolo VI), e fino a quando queste ultime saranno pronte si mettono a mendicare pietà dalle nuove autorità dello Stato Romeno (la maggioranza dei dirigenti post-decembristi essendo emersi dalla seconda fila dei dirigenti comunisti, atei oppure anticattolici) per tolerare i greco-cattolici affinché questi potessero celebrare i Santi Sacramenti negli spazi impropri: aule delle scuole o asili, casa per la cultura, autorimesse, etc.

     Benché l’ARMAGHEDON CONTINUA AD ESISTERE (capitolo VII) fino ad oggi, le sue opere perfide finiranno,  anche perché diverse realtà ci hanno convinto che NON SI SPENGONO LE LUCI DEL BIXAD GRECO-CATTOLICO (capitolo VIII) 

     Sono inumerevole le opere meravigliose che avvengono sotto i nostri occhi, che ci rendono fiduciosi ed ottimisti. ‘E vero che loro esistono solo per coloro che “hanno occhi” affinché possano vederle; poiché queste opere sono coperte quasi dallo stesso mistero che copre le sante icone e i sepolcri dei santi. Ed è per il nostro beneficio se noi, i cristiani, crediamo che non è bene che dei miracoli se ne sappia troppo, se ne parli troppo, si faccia troppa propaganda; e che essi devono essere svelati solo attraverso il modo in cui ci cambiano la vita.

     Ringraziamo Dio per tutto e non cessiamo mai di pregare per il progresso spirituale di ognuno di noi. Crediamo che la forza della preghiera avrà il sopravento sulla “malvagità dei giorni” esperimentata dalla Chiesa greco-cattolica di Romania e scioglierà l’odio, l’oppressione e l’ingiustizia. Affinché “i fratelli” vivano nell’amore fraterno. Questa è la motivazione del presente lavoro, questo è anche il messaggio del libro “Luminile Bixadului”, oferta con amore a tutti quelli che amano Dio.  

Traduzione in italiano, padre Augustin Horea Butica.

Cetatele, 7 giugno 2009, giorno della Pentecoste.

Зміст

Книжка «Світла Біксаду», це скромний результат дії сукупности і перетворювання цінності скарбу святости і християнської культури, підтриманий як вогонь святий монахами Чину «Святого Василія Великого» практикуючими греко-католицькими християнами, скарб відновлений тепер, частково, із свідоцтва тих які пережили.  Свідоцтва правдиві зібрані з пам’яті кількох сьогоднішніх християн Румунської Церкви з’єднаної з Римом, яких рід не загинув під бульдозерами комуністичного та конфесіонального насильства, але, ось, через сім десятеліть атеїзму та пригноблення вони є чисті світла прадідівської віри у «сонячних гніздах» відроджених парафій, у котрих повсякденне життя виснажується майже по ангельськи, через прославу Бога у молитві і праці; але, так само, дуже часто борючися із різними спокусами, для життя у світлі.

Замість ПЕРЕДМОВИ є представлений подвійний аргумент цього заходу.

У І-ому розділі робиться коротка радіографія, на підставі записаних свідоцтв і кількох документів із архівів, того що був БІКСАД В ЧАСІ АНТИХРИСИЯНСЬКОГО АТАКУ, радіографія попережена хвилюючою літанією, під видом парастасу за Єпископів-мучеників заарештованих у 1948 році.

Немаючи доступу до прадідівських вівтарів, вірні християни греко-католики, після того як пробували і єкуменічну формулу почергового служіння католицького священика і нового православного священика, але є биті і гнані, багато з них вирушають у пошук священиків ще неув’язнених (розділ ІІ).

За спонукою згаданих духовних пастирів у попередньому розділі, що, у даних умовах не могли забезпечити релігійну опіку яку вимагали тисячі греко-католицьких християн, які лишилися без священиків і без церков, переходиться до ОРГАНІЗУВАННЯ ВЕЛИКИХ ПАЛОМНИЦТВ ДО КАТОЛИЦЬКИХ ВІВТАРІВ (розділ ІІІ), зокрема до Марія-Радна, Ліпова з повіту Тіміш, де головно у свято 15-го серпня та 8-го вересня віправлялися Святі Літургії на більшох мовах (латинській, німецькій, мадярській, сербській, румунській) і де багато священиків (включно греко-католицькі переодіті) забезпечували кілька днів підряд приймання паломників у сповідальницях для сповіді і духовних розмов, яких вони не мали у своїх парафіях відколи для румунів греко-католиків, у них дома «не сходило сонце», лише якщо вони його принимали зафарбленим червонним кольором.

Але, бути паломником у той час, означало брати на себе терпіння та знущання. Тому, на великих паломництвах, як те у Качіці, у Молдові або як ті які відбувалися два рази в рік у Радна-Ліпова, не могли брати участь усі бажаючі християни. Для їхніх духовних потреб була потрібна допомога на місті події. Їз свідоцтва переживших, окреслюються сильні пасторальні підпільні дії, виконувані у цей намір через: монахів василіянів які вийшли (декотрі лише тимчасово) із комуністичних в’язниць, і розпочинають апостолят із хати в хату; через священиків греко-католиків засуджених на короткий час, які знову починають місію у підпіллі; а після 1964-го року, організовано, через нових священиків, свячених Єпископами, наслідниками мучеників.

Ці пасторальні дії робилися, у даних умовах, на ПРИВАТНИХ ВІВТАРЯХ (розділ IV), в увлаштованих каплицях, по домах відважних християн, а зокрема у селах близько Монастиря Біксад.

Духовність яка проминає з вівтаря колишнього греко-католицького монастиря із Біксаду, переконала практикуючих християн про СИЛУ МОЛИТВИ (розділ V), тому і після ліквідації Монастиря, продовжували своє існування святі гнізда спільної молитви, у домах деяких вірників, це були клітини в яких збереглися у підпіллі «Марійські збори» і звідки потім створився ланцюг «Безпереривної адорації» Найсвятіших Таїн, і яка продовжується і сьогодні.

Після Грудня 1989 року, неповернувши їм прадідівські церкви, християни починають собі будувати НОВІ ГРЕКО-КАТОЛИЦЬКІ ЦЕРКВИ (розділ VI), і до закінченя будови, звертаються на милість нової влади Румунської Держави (більшість правителів післягрудневих походять із другого зразка бувших комуністичних правителів, атеїстів та антикатоликів), щоб толерувати греко-католиків правити Святі Тайни у імпровізованих приміщенях: шкільних залах або діточих садочках, у будинках культури, гаражах, і.т.д.

Але хоча АРМАГЕДОН ПРОДОВЖУЄТЬСЯ (розділ VII) до сьогодні, його лукаві дії будуть мати свій кінець, тому що багато дійсності нас переконало що НЕ ГАСНУТЬ СВІТЛА ГРЕКО-КАТОЛИЦЬКОГО БІКСАДУ (розділ VIII). Існує безмежне число чуд які відбуваються під нашими очима, які роблять нас довірливими, оптимистами. Це правда що вони існують лише для тих які «маємо очі» щоб їх бачити; і тому що їх охоплює майже та сама таємниця яка оточує чудотворні ікони і гроби святих. І є добре якщо ми, християни, віримо що про чуда є краще менше знати, менше говорити, менше пропагувати; але їх потрібно свідчити лише в мірі того як вони нам перемінюють життя.

Дякуймо Богові за все і не переставаймо Його молити про духовний поступ кожного із нас. Віримо що сила молитви переможе «злобу днів» через яких переходить греко-католицька Церква у Румунії, і стопить нинависть і пригноблення і неправду. Щоб «браття» жили у брацькій любові. Це є причина появленя, це є і доручення книжки «Світла Біксаду», подана з любов’ю всім тим які люблять Бога.

Переклав на українську мову:

                                       отець декан Василь Колопельник

Сігету Мармацієй, 6-го травня 2009 року

Cap I

Bixadul la data atacului AnticHristului

    Mănăstirea de la Bixad, din Ţara Oaşului, era în anul Domnului 1948 nava-comandant a aşezămintelor călugăreşti ale Ordinului Sfântul Vasile cel Mare din România, funcţionând sub cupola de har a Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, corabia mântuirii Neamului Românesc, recunoscută prin lege de Statul Român ca „biserică naţională” alături de Biserica Ortodoxă Română. Bixadul era sediul Curiei Provinciale a Ordinului bazilian, mănăstirea-mamă a mănăstirilor greco-catolice din Moisei – Maramureş, Prislop – Hunedoara, Nicula – Cluj, Obreja – Alba, a orfelinatului din Turda şi a parohiilor de la biserica Bob şi Calvaria din Cluj; având la conducere călugări sfinţi şi erudiţi: Atanasie Maxim – provincial-protoegumen, Gheorghe Marina – egumen, Augustin Pop – magistrul noviciatului şi Emil Ajaki – econom. De la Părintele Atanasie Maxim a rămas această mărturie scrisă [reproducem textul respectând ortografia autorului [n.m.,R.P.]: „Nu se va putea scrie despre viaţa sufletească a românilor greco-catolici în anii 1925-1948 fără să aibă o pagină însemnată mănăstirea Bicsadului. Adevărat că înţelegerea deplină pe care a avut-o faţă de Ordinul bazilian  exempt – Excelenţa Sa Episcopul Maramureşului dr. Alexandru Rusu ni-a fost de mare ajutor[2].

     Toţi Episcopii greco-catolici binecuvântau activitatea călugărilor bazilieni din Bixad şi din celelalte cuiburi de lumină ale persoanelor consacrate preamăririi lui Dumnezeu şi mântuirii sufletelor, activitate pe care o considerau benefică pentru propăşirea vieţii spirituale, morale şi intelectuale, din eparhiile lor. De aceea se cuvine ca, înainte de a călători pe valurile istoriei spre ceea ce a fost, în Biserica Română Unită cu Roma, Mănăstirea Bixadului să înălţăm un:

1) Parastas pentru arhierei

     Iată, aceştia erau, în anul 1948, Episcopii Bisericii Greco-Catolice din România. Pelicula fotografică le-a fixat imaginea în curtea Mitropoliei din Blaj.

Ioan Suciu, Alexandru Rusu, Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Ioan Bălan şi Vasile Aftenie

     Cronicarul, privindu-le chipurile, toarce din caierul vremii trecute firul faptelor petrecute.

      La cumpăna nopţii dintre zilele de 28 şi 29 octombrie 1948 din maşinile ruseşti ale Siguranţei Republicii Populare Române, indivizi atei şi rău-credincioşi au dat buzna în reşedinţele tuturor episcopilor greco-catolici români şi, sub ameninţarea armelor, fără mandat, fără judecată, fără vină, i-au scos din scaunele episcopale legitime şi sacrosancte. Astăzi, 29 octombrie 2008, se-mplinesc 60 de ani de la acest fapt nelegal, inuman şi necreştin.

Remember – să rememorăm: Cu 60 de ani în urmă, la această oră erau deja transportaţi la schitul Dragoslavele,  reşedinţa de vară a Patriarhului  Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina, sub paza militară a siguranţei şi cu regim de lagăr, toţi cei 6 episcopi, eşantionul gărzii vechi a Bisericii Greco-Catolice: Dr. Alexandru Rusu, 64 de ani, episcop titular de Baia Mare, mitropolit ales şi apoi numit de Suveranul Pontif, dar nerecunoscut de conducerea atee a Republicii Popolare Române, Dr. Valeriu Traian- Frenţiu , 73 de ani, episcop de Oradea, Dr. Iuliu Hossu, 63 de ani, episcop de Cluj Gherla, Dr. Ionel Suciu, 41 de ani, episcop de Blaj, administrator apostolic, Dr. Ioan Bălan, 68 de ani, episcopul Lugojului şi Dr. Vasile Aftenie, 49 de ani, Vicarul Bucureştiului şi al Vechiului Regat. Apoi s-au deschis uşile temniţelor pentru eşalonul doi al episcopatului greco-catolic, cei hirotoniţi în clandestinitate: Alexandru Todea, Iuliu Hirţea, Ioan Dragomir, Ioan Chertes, Ioan Ploscaru şi Tit Liviu Chinezu. În total 12 Episcopi. Număr simbolic. Numărul celor 12 Apostoli ai lui Isus Cristos. Toţi 12 L-au urmat pe Mântuitorul, în Biserica Română Unită cu Roma, toţi şi-au oferit viaţa ca jertfă curată lui Cristos. Nici un Iuda nu s-a găsit printre ei. Istoria omenirii nu cunoaşte un caz asemănător!

     Istoria îşi comemorează eroii, Neamul îşi cinsteşte sfinţii, Biserica îşi sărbătoreşte martirii. De aceea astăzi, ca-ntr-o vecernie de seară, cuvine-se a înălţa parastas de pomenire pentru cei a căror singură “vină” era că, în faţa puterii Anticristului, impus de tancurile sovietice, nu au renunţat la credinţa lor.

     Glasul cronicarului se stinge, amuţeşte, tace…Dar cei doisprezece sunt acolo sus, ne văd, ne aud. Voi, cei îngenuncheaţi la altarul amintirii, ridicaţi-vă, veniţi să înălţăm parastas, pâine şi vin, tămâie şi lumânare. Rupeţi tăcerea şi strigaţi, astăzi, către Ceruri – Aleluia !, şi cântarea de prohodire: „Cu sufletele drepţilor celor ce s-au săvârşit, odihneşte, Mântuitorule, sufletele servilor Tăi, păzindu-i întru viaţa cea fericită, care este la Tine, iubitorule de oameni” Aleluia, aleluia, aleluia.

Unde sunt, cei ce nu mai sunt?

     Ca nişte luceferi ai credinţei catolice, pe cupola spiritualităţi româneşti, s-au înălţat prin jertfă aceşti episcopi ai Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică. Jertfa lor curată, sângele lor nevinovat, rugăciunile lor bine primite la tronul Tatălui Ceresc – sunt sevă de viaţă spirituală, temelie vie şi crez puternic pentru destinul Bisericii şi pentru fiecare suflet, azi, mâine şi până la sfârşitul veacurilor. Puritatea vieţii lor, caracterul lor religios-moral şi statornicia lor în credinţă – sunt pilde luminoase, făclii aprinse care vor străbate eternitatea.

     Care creştin poate uita cuvintele mitropolitului Alexandru Rusu:” Programul meu este Cristos”.? Care creştin poate uita cuvintele primului Cardinal Român Iuliu Hossu: ” Eu rămân în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei”? Care creştin poate uita cuvintele episcopului Ioan Ploscaru : „Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie, pentru ce anume mi-ai dat mie”?   Cine poate uita? Nimeni, niciodată, nicăieri ! Căci numai astfel putem fi buni creştini şi buni români. Numai astfel îl putem binecuvânta pe Dumnezeu.

Plecându-ne genunchii, să încheiem parastasul cu glas înalt de preamărire: „Bine eşti cuvântat Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale.

Cei ce pe Mielul lui Dumnezeu aţi mărturisit şi aţi fost junghiaţi ca nişte miei, fiind mutaţi la viaţa cea neîmbătrânitoare şi pururi veşnică, sfinţilor; Aceluia cu dinadinsul, mucenicilor, vă rugaţi să ne dăruiască nouă dezlegarea datoriilor”. Aleluia, aleluia, aleluia.

Cronicarul lăcrimează. Întristat de faptele criminale pe care un regim le-a putut comite împotriva propriului popor, a credinţei sale şi a slujitorilor acesteia, cronicarul doreşte ca această evocare a episcopilor martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma să-i lumineze pe cât mai mulţi compatrioţi.

Fie aceasta o temă de reflecţie pentru fiecare dintre noi, spre a ne întreba:- câtă şi ce fel de credinţă sălăşluieşte în inima noastră, dar şi- câtă înţelegere, câtă iertare, câtă iubire, pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc…

***

Iar noi, cei de la umbra Mănăstirii Bixadului, din Eparhia Greco-Catolică a Maramureşului, să plecăm genunchii inimilor noastre şi cu smerenie să înălţăm parastas pentru episcopul martir Dr.Alexandru Rusu[3], aprinzând la iconostasul amintirii, ca două fire de lumânare, evocarea a două momente din viaţa arhiereului Bisericii noastre, amândouă petrecute la Mănăstirea atât de îndrăgită de el a Bixadului:

Primul moment: 29 iunie 1931

În faţa miilor de credincioşi veniţi din toate părţile la Mănăstire, a procedat la „Închinarea solemnă a Eparhiei sub scutul special al Preasfintei Fecioare Maria”.

Cu acesată ocazie a trimis următoarea telegramă: „Sfinţiei Sale Papa Pius al XI-lea. Citta del Vaticano. – Peste zece mii credincioşi şi numeros cler al noii Eparhii a Maramureşului, în pelerinaj efesin[4] la Sanctuarul marian al mânăstirii Bixadului, pentru a închina, prin Episcopul lor, întreagă eparhia sub scutul special al Născătoarei de Dumnezeu, asigură pe Succesorul Sfântului Petru de alipirea lor nestrămutată şi imploră Binecuvântarea Apostolică. – Alexandru Rusu, episcopul Maramureşului”; la care a primit următorul răspuns telegrafic:

„Episcopului Rusu. Baia Mare – Sfinţia Sa se bucură de gândul evlavios al eparhioţilor pelegrini la Sanctuarul Bixad şi binecuvântă cu afecţiune părintească, împreună cu Excelenţa Voastră, întreagă Eparhia. – Cardinalul Pacelli”[5].

Al doilea moment: 29 iunie 1948

Înconjurat de zeci de mii de pelerini, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, episcopul Maramureşului , Dr. Alexandru Rusu, mitropolit ales al Bisericii Române Unite, dar nerecunoscut de guvernul comunist, după predica din Evanghelie, a rostit aceste cuvinte:

„La serbarea de la Blaj din 3/15 mai anul acesta, mitropolitul Bălan de la Sibiu ne-a adresat o invitaţie: „Măi române măi ! Tu care eşti frate cu italienii, francezii, spaniolii, portughezii, cu neamurile latine, rupe-te de ele şi vino cu grecii, bulgarii sârbii, ucrainenii, ruşii, alături de noi”.

Acolo, la Blaj, nu i s-a dat nici un răspuns, căci Biserica Unită nu figura în program.

Noi nu ne conducem după program stabilit de guvern. Programul nostru este Cristos, de aceea aici, la Bixad, îi răspundem mitropolitului de la Sibiu:

 Înalt preasfinţite, ne-ai chemat şi nu ne-am dus, ne chemi şi acum, şi nu mergem, pentru că noi vrem mântuirea noastră şi a neamului întreg. Dacă ai chibzui bine, ai pricepe că nu este cazul să mergem alături de tine şi de cei trădători de ţară şi de neam, ci, dimpotrivă, ar trebui ca Înalt Preasfinţia Ta să vii alături de noi, pentru a lucra împreună pentru mântuirea vremelnică şi veşnică a neamului nostru”.

     Asemenea declaraţii, precum şi memoriile şi circularele difuzate, i-au adus episcopului Alexandru Rusu condamnarea, detenţia, moartea de martir şi, sperăm, îi vor aduce şi încoronarea supremă cu aureola de sfânt. Avea 64 de ani când a început prigoana în 1948, din care 18 ani de episcopat şi doi ani ca mitropolit. După ce a făcut peste 8 ani de puşcărie a mai primit, în mai 1957, încă o condamnare de 25 de ani. Avea atunci 73 de ani. Adunaţi cu 25 fac 98. Deci era imposibil să reziste până la această vârstă în închisorile de atunci. Aşadar, comuniştii l-au condamnat, sub o formă mascată, la moarte sigură. În închisoarea din Sighet episcopul Frenţiu şi preotul Tecşa au fost de faţă când un miliţian l-a dezbrăcat pe Mitropolitul Rusu. A fost şi bătut. La Gherla a fost izolat într-o celulă de la subsol, foarte rece, unde s-a şi îmbolnăvit, dar a fost lăsat fără îngrijire medicală. În ziua de 9 mai 1963 s-a spovedit şi cuminecat. Apoi a zis: „Eu peste o jumătate de oră intru în agonie şi mor„. Aşa s-a şi întâmplat. Ultimele sale cuvinte au fost: „Fraţii mei, acum eu mă duc la Dumnezeu ca să-mi primesc răsplata pentru viaţa primită de la El, pentru Biserică şi pentru Români”. Avea 79 de ani . Osemintele trupului său se află în groapa 133 din cimitirul deţinuţilor de la cumplita închisoare Gherla, dar cu rugăciunile sale este mijlocitor la tronul Tatălui Ceresc pentru noi, creştinii greco-catolici, cei atât de iubiţi de Dumnezeu.

„Fotografia

deţinutului

RUSU ALEXANDRU din dosarul de la Securitate”

-fără    comentarii-

2) Ce era Bixadul în Anul Domnului 1948

Că Mănăstirea Bixad era un centru bisericesc şi cultural catolic deosebit de important (de aceea considerat foarte periculos pentru noua societate comunistă atee) deducem chiar dintr-un document oficial al autorităţilor de stat. În Raportul ministrului cultelor Stanciu Stoian, la şedinţa convocată în 27 octombrie 1948, din ordinul lui Teohari Georgescu, „pentru soluţionarea problemelor ce sunt deschise prin trecerea bisericii greco-catolice la biserica ortodoxă”, stă scris: „cele mai periculoase sunt, în ordinea importanţei: Blaj, Cluj, Mănăstirea Bixad…”, apoi celelalte (Arhiva CNSAS, fond documentar, dosar 45,f.39-40)[6] La acea şedinţă, se scrie în Procesul-verbal, „tov.Ministru Teohari Georgescu arată următoarele[…] Se pune deci o problemă hotărâtă pentru a pasa lovitura duşmanului [sic!] şi a da noi lovituri de nimicire, pentru a nu mai putea bandiţii [!!!] să ridice capul”[7].

     În paginile ce urmează noi încercăm să reînviem, să reconstituim imaginea de oarecând a Mănăstirii din Bixad doar asamblând-o din câteva „cioburi de iubire”. Adică, din:

– documente scăpate de la pârjol la arestarea câtorva membri ai Ordinului Sfântul Vasile cel Mare şi păstrate cu dragoste (şi cu riscuri) de către urmaşii lor;

– câteva mărturii culese, de prin cărţi scrise de autori, care s-au aplecat, cu respect faţă de adevăr, asupra acestui subiect;

– foarte puţine documente ajunse spre păstrare la Arhivele Naţionale din Satu-Mare şi Baia-Mare, (puse cu bunăvoinţă la dispoziţia noastră), dar mai ales din

– mărturii directe ale unor supravieţuitori sau martori, înregistrate de noi pe suport magnetic (constituite în Arhivă vocală şi Arhivă foto; ce o putem pune la dispoziţia cercetătorilor interesaţi).

Începem cu o fotografie-document din vechiul calendar de la Bixad:

Comunitatea călugărilor de la Bixad în anul 1947 (în rândul 2 de jos, la mijloc,rezemat în cârjă: protoegumenul Atanasie Maxim, în dreapta lui: egumenul Gheorghe Marina, ieromonahii Iosif Miclea şi Arsenie Avram; în stânga lui: ieromonahii Gavril Sălăgean şi Emil Ajaki economul mănăstirii.

     De la Părintele Atanasie Maxim a rămas această mărturie scrisă [reproducem textul respectând ortografia autorului [n.m.R.P.]:      „Pelerinajele au intrat în tradiţie. Poporul venea în număr tot mai mare şi era pusă bună grija ca în timpul petrecerilor la mănăstire să poată participa la serviciile divine, la predici – cu megafoanele – la proiecţii de filme arătate noaptea, pe lângă explicări din viaţa lui Isus şi alte lucruri de interes sufletesc şi bisericesc. Aici s-a trudit mult P.Marina Gh

     În fiecare an în lunile de vară iunie şi iulie se organizau prin grija excelenţei sale dr. Alexandru Rusu cursuri – activităţi de pregătire spirituală pentru preoţii din Eparhie cu o durată de două săptămâni câte trei serii pe vară cari se desfăşurau sub îndrumarea pr. protopop şi paroh arhidiaconul Iosif Demian din Călineşti

     Mai mare tiraj aveau cărticelele de rugăciuni şi altele a P-lui Lucian şi cartea Rozariului a P-lui Augustin. Pe urmă a păşit pe arenă Calendariul dela Bicsad, care era fala noastră. La acesta şi la alte lucrări ale editurei mult a muncit şi cu pricepere în urma experienţei ce o avea P.Arsenie. Însă cu călindariul în timpul din urmă mult s-a ocupat şi P.Marina – mai ales cu fotografiile şi aranjarea lor, cari erau o podoabă a călindariului.

     Grădina a fost bine grijită de P.Emil. A făcut pepinieră, apoi a umplut grădina cu altoi tineri –diferite soiuri- dar mai ales Jonatani. Zarzavatul s-a cultivat în stil mare încât ne susţinea casa, când aveam 50-60 mâncători zilnic, iară parcul nostru a fost vestit. Afară de aceasta P.Emil cu copii din comună lucra la rozare, iconiţe şi medalii cari în timpul din urmă deasemenea a ajuns să ne fie un izvor de venit esenţial.

     Lipsa de lumină la casă, la biserică, la pelerinaje şi de putere motrică la tipografie ni-a silit să facem uzină electrică. Aveam 2 motoare dizel, cu care să mai trăgea şi apa, să tăiau lemne şi paie la gospodărie. În timpul din urmă am avut şi o moară. Micuţă, dar bună, care ne ajuta foarte mult. Toţi eram în muncă părinţii şi fraţii deopotrivă. Aveam bun atelier de ferărie, de tâmplărie, de pantofărie şi de croitorie”)[8].

         Oşan Vasile[9], 84 ani, comuna Pomi str.Florilor nr.46, supravieţuitor al furtunilor, ne relatează[10] :

– Am intrat de copil în mănăstire; primele 4 luni m-au dat la bucătărie, să ajut la lucru acolo; – apoi să prepar vopsea din firnais şi să vopsesc ferestrele şi uşile; – când roiau stupii, fratele Justin mă chema să urc în pomi să-i ajut să ia roii, că avea mănăstirea cam 200 familii de albine; – odată, Părintele Maxim m-a pus la încercare trimiţându-mă după ceva în sat, să vadă dacă mă reîntorc la mănăstire; – fratele Pavel Petruţa m-a luat apoi la Tipografie şi m-a învăţat să culeg litere, ca „zeţar”, să îndoi foile de hârtie pe care se tipăreau calendare; apoi cum să pornesc motopompa cu care se uda grădina; că pe apă aveau o turbină pentru un generator electric; – din cărţile de la Tipografie, pe care le compactam, am învăţat Tipicul slujbelor şi îmi plăcea să cânt şi la strană; şi astăzi ştiu toată rânduiala din biserică; – Părintele Marina, pe atunci viceprovincial, mă lua să-l ajut să facă fotografii cu pelerinii, urcând aparatul la etajul clădirii, apoi le developa repede în camera obscură şi hai la alte fotografii;- Episcopul Rusu de la Baia-Mare venea la hram de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în 29 iunie şi era atâta lume, că fratele Pavel mă chema să urc în teii dimprejurul Mănăstirii să instalăm difuzoare, că slujba se făcea afară; – la o învestmântare am cântat frumos şi părintele Marina m-a lăudat; – într-un an, la 14 zile după Sfântă Mărie Mică, s-apropia procesiunea cu norodul rutenilor care veneau către mănăstire, că ei ţin sărbătorile după calendarul vechi, şi cum părintele rutean Uliceak nu venise de la Satu-Mare, mă cheamă Părintele Marina şi-mi zice să intru repede la strană că facem Sf. Liturghie pentru ei; „da io nu ştiu ruteana” zic eu; da Părintele îmi zice:”ştiu eu, tu nu trebuie să zici decât la ectenii Hospodi pomilui, podlai Hospodi şi Amin, că restul le-oi zice eu”.

Farcău Gheorghe[11], născut la data de 31 ianuarie 1930, domiciliat în Pomi nr.321, ne relatează[12] cu ochii înlăcrimaţi atmosfera de oarecând: „Pentru mine Bixadul este cerul pe pământ. Ce am trăit acolo numai în cer se va mai trăi”.

     A intrat la Mănăstire în anul 1945 după reîntoarcerea din refugiu. La Bixad era bucătar un unchi de-al său, călugăr. A început noviciatul, cu părintele Prunduş şi Aştilean, la Mănăstire, iar din 1947 s-au mutat la conacul Pásztori, unde era şi mult de lucru la repararea casei mari. Îşi aminteşte de vizita acolo a Monseniorului Vladimir Ghika („pe vremea culesului mălaiului”) şi evocă pe marii formatori: Maxim, Marina, Prunduş, Leon Bob, Gavril Sălăjan, Arsenie Avram, Iosif Miclea şi alţii. În sesiuni, elevii erau trimişi de conducerea Mănăstirii la Liceul Eminescu din Satu Mare să-şi ia examenele, după ce erau ajutaţi să se pregătească bine.

     Ni se pare semnificativ că pe fotografia din Calendarul pe anul1947 Gheorghe Farcău identifică, le spune numele şi date biografice la peste 20 de călugări şi fraţi. Ceea ce dovedeşte că sufleteşte nu s-a despărţit niciodată de Bixad, de unde a fost alungat, înainte de a deveni călugăr, împreună cu cei care n-au fost arestaţi în decembrie 1948. L-au prins mai târziu în Baia-Mare şi l-au întemniţat doi ani de zile „pentru că fusese călugăr”. În 1973 Părintele Gheorghe Marina, care era dirijorul renumitului cor din Pomi, l-a cununat cu una din coriste,Veronica, văduvă cu doi copii, apoi şi-a cumpărat o maşină şi umbla „cu familia” ducându-l pe Părintele Marina în misiunile sale clandestine. Astăzi, casa lui primitoare din Pomi este loc de popas pentru pelerinii care merg pe jos spre Bixad.

     Paul Maria[13] din Coca nr.50,comuna Călineşti-Oaş, născută la 2 septembrie 1936 ne relatează[14]: Eram de 8-9 ani când am mers cu procesiune de la Călineşti la Mănăstirea Bixad şi am ajuns în curtea bisericii tocmai când proiectau pe perete „Patimile lui Isus”. Le ţin minte toată viaţa. Prima mărturisire, la 9 ani, am făcut-o la toagul lui Pàsztory, cu călugării de acolo. Predica o spunea Părintele Gheorghe Marina, în curtea mănăstirii, urcat într-un loc înalt. În timpul filmului Părintele era între noi şi ne explica. Că strigau oamenii: Mă, Ghio, uită cum Îl bat! Sari, mă! Nu-L lăsa! Doamne Isuse, nu Te lăsa!

     Iată doar câteva din mărturiile genuine, pure, veritabile „cioburi de iubire”, la care adăugând şi cele spicuite din Calendarele de la Bixad, editate între 1933 şi 1948, putem formula măcar un scurt răspuns la întrebarea din titlul capitolului Ce era Bixadul la data atacării lui de către Antichrist:

1. 1. Sediul Curiei Provinciale a Ordinului Sfântului Vasile cel Mare din România, Mănăstirea mamă a mănăstirilor din Moisei – Maramureş, Prislop – Hunedoara, Nicula – Cluj, Obreja – Alba, a orfelinatului din Turda şi a parohiilor de la biserica Bob şi Calvaria din Cluj; având la conducere călugări sfinţi şi erudiţi: Atanasie Maxim – provincial-protoegumen, Gheorghe Marina – egumen, Augustin Pop – magistru noviciatului şi Emil Ajaki – econom.

2. Centru de exerciţii spirituale pentru preoţii din Eparhia de Maramureş, organizate anual, câte trei serii în fiecare vară, cu o durată de câte două săptămâni.

3. Centru de educare religioasă şi patriotică pentru zeci de mii de creştini, prin organizarea de pelerinaje cu adevărat religioase, procesiuni ziditoare de suflete creştine. În acest scop s-a tipărit cărticica „Îndreptar practic, cum să se facă pelerinajele la Mănăstirea Bixad” (vezi anexa nr.I), care s-a distribuit tuturor preoţilor parohi ca să instruiască poporul. Ajunşi cu procesiunea la Mănăstire, toţi pelerinii treceau printr-o stare de emoţie şi evlavie participând la serviciile divine impecabil organizate. Predicile şi catehezele erau difuzate prin megafoane, să poată fi auzite de toţi, iar noaptea se proiectau filme cu scene din viaţa lui Isus şi alte teme pentru instruirea religios-morală a poporului.

     Rezultatul minunat al acestei activităţi pastorale a fost că an de an veneau tot mai mulţi pelerini şi că, de pildă în ziua de Sfânta Mărie Mare „la Sfânta Liturghie, toţi pelerinii, care erau în număr de 12-14 mii, se mărturiseau şi se împărtăşeau”[15]. Calendarul de la Bixad din 1944 publică o statistică concludentă „cu referire la liturghii, predici şi cuminecări: S-au celebrat în total 1.563 Liturghii, au fost cuminecaţi 48.506 credincioşi şi s-au rostit 146 predici. Numărătoarea credincioşilor împărtăşiţi se realiza printr-un modern dispozitiv acţionat manual, construit pe ideea de vacuum”[16].

     Din Calendarul carte pe 1946 aflăm că era difuzată pelerinilor şi o cântare către Preacurata Fecioară Maria, de mulţumire pentru salvarea românilor ardeleni de temporara dar crunta asuprire străină din 1940-1944, melodie de Gheorghe Marina, versuri Gavril Sălăgean, călugări bazilieni de la Bixad, din care transcriem trei strofe:

O, Marie, Maică dulce!/ Ţara-ntreagă îţi aduce/ Inimi recunoscătoare/ Ţie, cea mai scumpă floare.// Şi noi, Maică Preaiubită, /Îţi aducem mulţumită/ C-am scăpat de grea urgie/ Cu ajutorul tău, Marie!// Tu ne-ai scos de la ocară/ Şi-ai făcut s-avem iar ţară/ De aceea-Ţi cântăm Ţie,/ Scumpa noastră Românie!

4. Centru de asistenţă socială pentru copii orfani şi refugiu pentru bătrâni singuratici şi în mari nevoi, din zona Ţării Oaşului, cazaţi şi îngrijiţi la toagul Pásztori în „10 camere rezervate în acest scop precum şi alte dependinţe”[17] De la Grigoruţ Mihai, vecin cu Bixadul ştim că în 1946 au preluat pentru îngrijire şi copii înfometaţi veniţi din Moldova pârjolită de secetă (pe care îi şi şcolarizau !); şi că trimiteau mereu alimente la Mănăstirea greco-catolică din Moisei – Maramureş[18].

5. Centru de pregătire a viitorilor călugări. Renumele Noviciatului de la sfânta Mănăstire Bixad, în care erau pregătiţi tinerii pentru o viaţă sfântă, a atras şi un grup de intelectuali din Cluj: Dr.Augustin Prunduş de la Cancelaria Episcopului Dr.Iuliu Hossu, profesor Dr. Vasile Aştileanu şi Vasile David doctor în matematică.[19] După cum se vede în diferite fotografii, familia de la Bixad a ajuns la 80 de persoane „între care în noviciat la toagul Pásztori erau 40 de seminarişti. Şi acea mare familie se împărţea în două categorii: fraţi şi clerici, şi fiecare îşi avea rostul şi rolul lor. Clericii se ocupau cu probleme pur religioase de studiu, cercetare şi pregătirea seminariştilor, adunarea şi prelucrarea unor materiale pentru editarea anuală a calendarelor şi a altor cărţi trebuincioase pentru preoţi şi credincioşi; iar fraţii călugări, după vârstă şi pricepere: la bucătărie, la îngrijitul animalelor, la muncile gospodăreşti şi în agricultură. Dar mai erau şi 7 ateliere: Tipografia, ateliere de tâmplărie, croitorie, cizmărie, cojocărie, tăbăcărie, fierărie şi un atelier de făcut rozarii şi medalii.

     Din marea familie de 80 de persoane au putut fi repartizaţi peste tot. Dintre aceştia 40 erau la toagul Pásztori, care se încadrau în acelaşi program. Pentru un aşa mare număr de tineri care îmbrăţişau viaţa monahală trebuia şi un program pe măsură, care se desfăşura astfel: Deşteptarea, atât la Mănăstire cât şi la castel (casa de noviciat), era dată prin clopot la ora 5 (dar şi în funcţie de treburile zilei). Pentru îmbrăcare şi spălare erau rezervate 30 de minute. Apoi urma meditaţie, utrenie şi rozariul, care durau până la 6 şi 30 de minute, apoi urma Sf. Liturghie, la care prezenţa tuturor era obligatorie. După Sf. Liturghie se servea dejunul, iar de la ora 8 începea programul de lucru. Între orele 12-14 se servea prânzul, apoi din nou începea munca până la orele 18-19, când clopotul anunţa Vecernia de seară, după care urma cina şi la orele 21 se bătea din nou clopotul de culcare. Peste zi, atunci când programul era mai lejer, timp de o oră se făceau lecturi din Vieţile Sfinţilor, sau părintele Marina îi învăţa cântece religioase (făcea cor).

Viaţa a mers înainte şi putem spune că a fost cea mai frumoasă şi cea mai prosperă activitate monahală, până când forţele răului au destrămat comunitatea călugărilor de la Bixad…”[20].

6. Important centru de cultură religioasă. Pe lângă posibilitatea consultării cărţilor religioase şi beletristice de mare valoare, adunate de cucernicii călugări în decursul veacurilor, Mănăstirea Bixad a devenit producătoare şi difuzoare de cărţi, tipărite cu litere latine. De sub teascurile Tipografiei (în bună parte cumpărată din bani dăruiţi, în anul 1926, de către cărturarul episcop de Oradea, Dr.Valeriu-Traian Frenţiu), se revărsau benefic spre toate Provinciile locuite de români: calendare, cărţi religioase, reviste, cărţi de rugăciuni pentru popor şi cărticele mici pentru elevi, cărţi de cântări din care cantorii din parohii să-i înveţe pe creştini, cărticele cu vieţile Sfinţilor etc, etc.

     Rezultatul vizibil:

În raza de influenţă a Bixadului n-au avut nici un succes sectarii, dar creştea an de an numărul marianiştilor, bărbaţi şi, mai ales femei, care practicau o viaţă religioasă deosebită, ca membri ai Reuniunii Mariane. În multe sate nu era nici un divorţ, dar multe vocaţii la călugărie şi preoţie.

***

     Iată, doar câteva din „motivele” pentru care la anul de tristă amintire 1948 de la Cristos, sfânta mănăstire greco-catolică din Bixad era un centru bisericesc şi cultural catolic deosebit de important, considerat foarte periculos pentru noua societate comunistă, care i-a hotărât moartea.

Dar, noi nu ne vom ocupa, aici, de atacul Anticristului împotriva călugărilor de la Bixad, pentru că, acum, preocuparea noastră declarată este să identificăm dovezi despre supravieţuirea „spiritului Bixadului”, să înălţăm în candela neuitării luminile care ne întăresc speranţa de viitor.

Părintele Atanasie înconjurat de discipoli

Episcopul Dr.ALEXANDRU RUSU la Mănăstire

ANEXA I

Extras din „Îndreptar practic, cum să se facă pelerinajele la Mănăstirea Bixad”:

Maica Domnului Ocrotitoarea neamului românesc

    Din vremuri străvechi Maica Preacurată nu a încetat a ocroti poporul nostru românesc în mijlocul primejdiilor nenumărate, care îl împresurau.

     Dar poporul nostru a şi fost recunoscător către Dânsa, arătându-i dragostea sa fiiască prin rugăciuni, prin cântări, prin diferite icoane ale ei aşezate în locuinţele lor, şi mai ales prin pelerinaje la mănăstiri. Se ştie doar că aproape toate pelerinajele  se fac de-a dreptul întru onoarea şi spre mai adâncă cinstirea Maicii Preacurate.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de marele ajutor, de ocrotirea deosebită a Maicii Preacurate. Credinţa s-a clătinat în mulţi, lupta Satanei contra lui Cristos şi a credincioşilor Lui se dă cu turbare, necazurile din lume apasă greu de tot pe umerii noştri, şi umbra unui nou şi mai înfricoşător război se lasă tot mai întunecată peste lumea întreagă.

   La cine vom alerga, pe cine vom chema în ajutor, dacă nu pe Maica Preacurată! Ea este Mama, iar noi fiii ei întristaţi şi îngrijoraţi foarte. Ea este puternică, şi ne poate ajuta; este milostivă, şi vrea să ne ajute; ea ne iubeşte nespus de mult, şi sigur ne va ajuta.

    Să alergăm, deci, la sfintele ei locaşuri, alese pentru a-şi arăta  puterea şi iubirea ei deosebită.

    Ea va răsplăti truda călătoriei noastre şi ne va primi rugăciunea!

PARTEA  I -Învăţătură despre pelerinaj

Ce este pelerinajul?

    Omul este păcătos. „Cine zice că păcat nu are, mincinos este”, zice Scriptura.

   Păcatul este călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ai păcătuit? Teme-te de mânia lui Dumnezeu, care se adună deasupra capului tău!

   Ce să fac? – întrebi tu.

   Fă pocăinţă! Te căieşte din adâncul inimii de tot ce ai greşit, cere iertare de la Dumnezeu în sfânta taină a  spovedaniei, făgăduieşte-i că îţi vei da toată silinţa ca să nu mai faci acele păcate.

   Atâta însă nu este destul! Dumnezeu te-a iertat, dar dreptatea Lui mai aşteaptă ceva de la tine. Trebuie să iei pedeapsă pentru păcate, pedeapsă vremelnică, fie aici în lume, fie în purgator, căci cele veşnice s-au iertat.

    Tu tremuri? Şi ai pentru ce, că mare lucru este a cădea  în pedepsele lui Dumnezeu.

   Ştii, însă, ce fac creştinii evlavioşi? Nu aşteaptă să-i pedepsească Dumnezeu, ci se pedepsesc ei înşişi pentru păcatele lor: ţin posturi, ajunează, dau milostenie, se spovedesc şi cuminecă des, rabdă ocările altora şi răutatea lor; suferă în linişte necazuri, lipsuri, boli; dar mai ales fac pelerinaj, adică: lasă casă şi masă şi pornesc la drum către vreo mănăstire, suferind bucuros pentru suflet, truda şi osteneala drumului, frigul şi ploaia, foamea şi setea, somnul scurt şi pe pământul tare.

   Dumnezeu primeşte cu plăcere astfel de pelerinaje şi multe păcate şi pedepse iartă pentru ele.

Cum se cade  a se purta la mănăstire?

  Cine merge în pelerinaj, merge ca să se roage şi să ia parte la sfintele slujbe, să-şi curăţe sufletul cu sfintele taine şi să se hotărască ferm la o viaţă mai creştinească, mai plăcută lui Dumnezeu. De aceea oricine ar conturba pe alţii în rugăciune, ori în cântare, se face vinovat de păcat. Iar cine s-a dus la mănăstire şi acolo nu s-a spovedit şi cuminecat, ci a mers numai ca să vadă lume multă, mai bine ar fi rămas acasă! Pelerinajul fără îndreptarea vieţii, nu este pelerinaj, ci timp pierdut.

  Ajungând la mănăstire, trebuie să ştii că, între atâţia oameni câţi se adună acolo, trebuie să fie o regulă, o orânduială, pe care să o respecte toţi. Trebuie să ştie fiecare cum să se poarte, ce se cade şi ce nu se cade a face.

    Dar dacă v-aţi hotărât să porniţi la drum de pocăinţă, lăsaţi tutunul, ţigaretele sau pipa acasă. Ce? Nici atâta să nu ştiţi răbda pentru suflet, ca să vă reţineţi de la fumat 3-4 zile?

    Dacă aţi pornit în procesiune cu cruce ori prapori, mergând pe drum şi ajungând la loc de loc de odihnă, nimeni să nu intre în cârciumi, nici să cânte cântări de lume. Când ajungeţi la o cruce sau la vreo icoană sfântă, daţi-le cinstea ce li se cuvine. Iar dacă ajungeţi la vreo biserică de legea noastră greco-catolică sau romano-catolică, intraţi în ea pentru o clipă şi vă rugaţi, căci acolo este de faţă însuşi Domnul Isus Cristos pe altar, şi se cade să-L cercetaţi. Iar dacă biserica este prea la o parte din drumul vostru, îndreptaţi-vă măcar ochii, gândurile şi simţirile inimii voastre într-acolo, şi rostiţi măcar un „Tatăl nostru”, pentru a-L saluta pe Domnul.

     Dacă aţi încheiat cu rugăciunile, puteţi cânta Rozariul ori Paraclisul, ori alte cântări, ori să vă rugaţi pentru Biserică, pentru cei rămaşi acasă, pentru morţi, pentru cei ce mor în ziua aceea, sau pentru alte scopuri bune.

    Să fie unul dintre voi, care să citească din carte cuvintele cântărilor, apoi să le cântaţi după el. De conducător trebuie să ascultaţi, chiar şi cei mai bătrâni decât el. Tinerii să nu prea grăbească pasul, ci să se acomodeze bătrânilor.  Între tineri şi fete să nu se facă glume, râsete, căci le stă foarte rău. Aceia care fac aşa, dau altora sminteală, iar ei nu au nici un folos de pelerinajul lor.

   În procesiune se cade să cânte toţi. Cine vrea să facă cum îi place lui, să nu vină la pelerinaj. Numai aşa va primi Dumnezeu jertfa ta, dacă vei asculta. Niciunde să nu fie  vrajbă sau ceartă.

   Când ajungeţi la mănăstire, dacă vedeţi că în biserică este slujbă sau predică, trebuie să înceteze cântările şi, intrând în tăcere în biserică,  veţi asculta predica sau slujba şi veţi rosti în taină salutul lui Isus şi al preasfintei icoane. Dacă însă în biserică  nu se face serviciu divin, acestea le rostiţi cu glas tare.

   Conducătorul fiecărei procesiuni, după sosire, să intre în sacristie şi să spună fratelui călugăr din care sat este şi câţi au venit.

Rugăm pe toţi pelerinii:

– Să nu sărute hainele de pe altar, nici să se suie la altar.

– Bani de milostenie dacă îi dau pe seama sfintei biserici, să nu-i pună pe altar, ci în cutiile din biserică, să nu îi ia alţii. Daruri mai mari să le predea personal părintelui sau fratelui călugăr din sacristie.

– Sfinte Liturghii sau alte slujbe, ce vreau să-şi facă, se scriu ori la părintele Egumen în casa mănăstirii, ori în sacristie la călugărul care este rânduit acolo. În alt loc este oprit a da Liturghii.

– Este oprit ca cineva să pună el singur lumânări ca să ardă la Altar, în sfeşnice sau la strane. Mai bine să le predea acestea la călugărul din sacristie, care se va îngriji ca să ardă la sfintele slujbe.

– Este oprit a-şi scrie numele pe pereţi sau pe bănci.

– Fiecare să îngrijească de bani şi de tot ce are, căci în mulţime şi îmbulzeală uşor se pot pierde, ba se pot nimeri chiar şi tâlhari, care să-i fure.

– În partea clădirii unde locuiesc călugării, nici un pelerin nu poate intra, în afară de preoţi. Orice informaţii le dă bucuros Egumenul, sau ceilalţi părinţi şi fraţi din biserică.

– Nu se cade a se îmbulzi lângă scaunul mărturisirii, nici a sta prea aproape de cel ce se spovedeşte. Luaţi seama că dacă vreun om, de frică să nu-l audă alţii, nu spune vreun păcat, acela se uscă pe sufletul aceluia ce a stat prea aproape de el. Oare vă place dacă, spovedindu-vă, altul stă aproape de tot?

– Când te cumineci nu te îmbulzi, că şi aşa îţi va veni rândul. Nu atinge niciodată cu mâna potirul, căci lucru sfânt este; este mai bine să nici nu-l săruţi. Nu trage de purificator (şterguriţă), nici de hainele preotului, care haine nu trebuie să le săruţi, nici nu-i iertat să te ştergi la ochi cu ele.

– Când te cumineci stai în genunchi sau în picioare, precum ţi se spune, apoi, când vine preotul la tine, dacă are purificator prinde-l şi o ţine cu capătul sub barbă ca să nu cadă ceva pe jos. Dacă preotul îţi pune discul sub bărbie, tu nu-l prinde, nici nu-l săruta, ci îţi împreunează mâinile pe piept, dar nu prea sus, ca preotul să poată apropia potirul. Apoi ia cu gura tot ce este pe linguriţă şi pe urmă, dacă este purificator, te ştergi pe buze, dacă nu îţi pleci capul, îţi sugi buzele şi nu te scoli îndată, ci aştepţi până a mai cuminecat preotul încă doi, şi numai atunci te scoli. Nu uita să mulţumeşti după sfânta Cuminecătură.

– În biserică nu se pot cânta două feluri de cântări deodată. O procesiune să nu se ia la întrecere cu alta.

 – Ia seama să asculţi dumnezeieştile slujbe care se fac şi predicile care se ţin. Unii au obiceiul acela rău că în chiar ziua sărbătorii, în vremea sfintei Liturghii stau de poveşti, ori se duc prin târg. Unul ca acela nu a ascultat sfânta Liturghie şi are mare păcat.  Trebuie să se asculte şi predicile. În preziua sărbătorilor se ţine predică dimineaţa , apoi după masa. In ziua sărbătorii se predică la Sf. Liturghie, după citirea Evangheliei. In timpul slujbelor şi a predicilor mulţi fac zgomot conturbând slujba sau predica. Acesta  e un lucru foarte rău.

– Fiecare să se silească a se spovedi şi cumineca. Cine merge de la mănăstire nespovedit şi necuminecat, puţin folos a avut din pelerinaj.

– Părinţii să ia seama la copiii lor, ce fac. Fetele să nu plece de acasă fără maica lor sau măcar vreo mătuşă, ori soră mai bătrână a lor.

– Fetele să nu se plimbe cu  feciorii de braţ  nici prin târg, nici prin curtea mănăstirii sau a bisericii, cu atât mai puţin noaptea.

       Când pleci de acasă, nu pleca cu mânie sau cu vrajbă. Împacă-te cu cine ai mânie, căci altfel nu ai folos de pelerinaj. Cere învoirea soţului sau soţiei, ori a părinţilor.

    Cine ţine la sine lucru furat şi nu vrea să-l dea înapoi, nu are folos de pelerinaj.

    Este oprit a aduce la mănăstire copii care încă nu s-au spovedit şi cuminecat, ca să se spovedească aici. Cea dintâi spovedanie şi cuminecare fiecare trebuie să o facă acasă, unde preotul are  să-i înveţe pe copii cum trebuie să le facă; la mănăstire nu este timp să se dea astfel de învăţături.

   Nu se poate cumineca nici un creştin care locuieşte cu vreo femeie fără să fie cununat cu ea; de asemenea, nici femeia, până nu se cunună. Pe oameni pot să-i înşele, pe Dumnezeu nu!

    Când te duci la sfânta icoană a Maicii Domnului, nu te îmbulzi, ci mergi după rând. Acolo fă-ţi semnul crucii, sărută cuviincios, cu credinţă şi dragoste chipul Maicii din ceruri, fără să-l atingi cu mâna.

    Este oprit a cumpăra cărţi de rugăciuni sau alte cărţi religioase, care nu au aprobarea sfintei noastre Biserici Catolice. Nu-ţi pierde vremea curios prin târg, că nu de aceea ai venit aici.

   Mergând acasă, fii cu grijă să nu pierzi din suflet comoara scumpă ce ţi-ai câştigat-o cu atâta trudă.

Bunul Dumnezeu şi Maica Preacurată să te binecuvânteze şi să-ţi dea mult har. Îngerul păzitor să te însoţească în calea ta.

PARTEA  II – Cum are să se facă pelerinajul

Gata fiind de plecare, şi alergând la sfânta biserică, unde se cade să se adune toţi înainte de a pleca: cugetă înainte de toate la marele dar pe care ţi-l face Dumnezeu, chemându-te la această călătorie de pocăinţă, şi mulţumeşte; apoi, aducându-ţi aminte de multele tale păcate,deşteaptă-ţi o adâncă durere că ai vătămat de atâtea ori şi aşa de greu pe Dumnezeu; cugetă la nemernica ta fiinţă care s-a ridicat de-atâtea ori împotriva Ziditorului;cugetă că toate pedepsele din lume nu ar fi destule ca să ispăşeşti ce ai greşit.. Cere iertare de la Dumnezeu, pune-ţi tare în gând că de aici înainte vei fi alt om, şi făgăduieşte lui Dumnezeu o îndreptare desăvârşită. Fii gata la orice suferinţe: osteneală, ploaie, frig, arşiţă, foame, sete şi alte neplăceri ce ţi s-ar putea întâmpla pe drum. Fii gata la răbdare, pentru voia lui Dumnezeu şi pentru ispăşirea păcatelor tale. Adu-ţi aminte, însă, ca prin suferinţele şi jertfa ta să ajuţi şi alte suflete, pe vii şi pe morţi, precum Bunul Dumnezeu te va lumina.

Plecarea de acasă

Adunaţi fiind toţi în biserică, îngenunchind, conducătorul grupului de pelerini zice:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt.

Poporul zice: Şi acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Apoi zic toţi împreună rugăciunile următoare:

Împărate ceresc, Mângâietorule, Spirite al adevărului, care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, vistieria bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te aşează întru noi, şi ne curăţeşte de toată întinarea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fărădemoarte, îndură-Te spre noi (de 3 ori).

Mărire Tatălui….Şi acum ….

Preasfântă Treime, îndură-Te spre noi; Doamne, curăţeşte păcatele noastre,  Stăpâne , iartă fărădelegile noastre, Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne îndură-Te spre noi (de 3 ori).

Mărire Tatălui….Şi acum ….

Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău.

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea plină de har, Marie, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Cristos, Mântuitorul sufletelor noastre.

Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ora morţii noastre. Amin.

Apoi citesc toţi împreună rugăciunea următoare:

Doamne Isuse Cristoase, Dumnezeul nostru, care, de la călătoria Ta în Egipt până la calea dureroasă a crucii pe Golgota, atât de grele drumuri ai făcut pentru mine, primeşte cu bunăvoinţă călătoria mea, pe,care vreau să o fac ca pocăinţă şi ispăşire pentru păcatele mele şi ale altora, şi pentru câştigarea darului Tău. Îndreptează paşii mei după voia Ta sfântă şi dă-mi adânci simţiri şi lacrimi de pocăinţă, ca să fie bine primită călătoria mea înaintea Ta. Sunt gata să rabd orice greutăţi şi suferinţe ce mi s-ar întâmpla pe cale; pentru care vrednic sunt eu, Doamne, de pedeapsă: bine este pentru mine să sufăr pentru păcătoşenia mea. Sub semnul sfintei Tale cruci călătorind, voi purta şi eu crucea mea cu răbdare, din iubire către Tine.

O, preaiubită Maică a lui Isus şi a mea, Preasfântă Fecioară Marie, rogu-te acum, când pornesc la sfântul tău locaş de la (N), ocroteşte-mă în această cale de pocăinţă. Scoate-mă din mocirla păcatelor, smulge-mă din legătura obiceiurilor rele şi-mi câştigă, atât mie cât şi alor mei şi nouă tuturor, iertarea şi darul lui Isus.

Îngere al meu păzitor, fii lângă mine în această călătorie, scuteşte-mă, ocroteşte-mă, îndreptează-mă spre bine şi mă apără de păcat. Amin.

Pe urmă se ridică în picioare şi cântă toţi:

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, pe cea pururi fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut; pe tine, cea întru adevăr Născătoare de Dumnezeu te mărim.

Dacă este preot, spune câteva cuvinte de învăţătură şi de îndemn, apoi binecuvântează poporul cu crucea de pe Altar, zicând:

Darul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Spiritului Sfânt să fie cu voi cu toţi. Amin.

După acestea poporul închinându-se adânc,porneşte către crucea de lângă biserică, începând a cânta:

1. Vino, suflete, porneşte…

Vino, suflete, porneşte

Şi de drum te pregăteşte.

    O, Isuse, o, Cristoase

    Primeşte-ne ruga noastră, Isuse.

    Ruga noastră o primeşte

           Şi raiul ni-l dăruieşte, Isuse.

Lasă casa părintească,

Lasă grija cea lumească.

Şi te pregăteşte-acum

La al sufletului drum.

Vino suflet păcătos

Lângă crucea lui Cristos.

Vino suflete şi plânge

Când îl vezi scăldat în sânge.

Răstignit, în chinuri grele

Pentru a tale greşeli.

Vezi, sărman sufletul meu,

Cum moare Isus al tău.

Vezi cum moare cu iubire

Pentru a noastră mântuire.

Apoi ajungând la crucea de lângă biserică, conducătorul, sau toţi împreună, citesc această rugăciune:

Rugăciune înaintea crucii

Isuse Cristoase, iubitorule de oameni, cel ce Te-ai lăsat răstignit pe cruce pentru multele mele răutăţi şi păcate, priveşte la inima mea copleşită de durere şi căinţă. Ce-am făcut, o, ce-am făcut ? Capul Tău este încununat cu spini, obrazul Tău este şiroit de sânge, buzele Tale sunt fripte de sete, gura Ta plină de amărăciune, ochii Tăi plini de lacrimi, mâinile şi picioarele străbătute de cuie, inima străpunsă de suliţă, tot trupul Tău sfâşiat de chinuri, arătându-mi cumplitele răni; iar inima Ta dumnezeiască cufundată în noaptea întristării! Iată, ce-am făcut eu cu păcatele mele ! Te-am lovit, Te-am chinuit, Te-am pironit pe cruce, Te-am omorât ! Isus, Mântuitorul meu, fie-ţi milă de sărmanul meu suflet şi nu mă lăsa pierzării, căci de aceea Te-ai lăsat răstignit, ca să mă mântuieşti ! Rogu-te, pentru acea suferinţă cumplită, cu care ţi-ai dat sufletul pe cruce pentru mine, iartă-mă, şi-mi dă o pocăinţă adevărată şi statornică în toate zilele vieţii mele, iar la sfârşit o moarte fericită. Amin.

     Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău; vie împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău.

Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te cea plină de har, Marie, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Cristos, Mântuitorul sufletelor noastre.

 Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ora morţii noastre. Amin.

       Mărire Tatălui…   Şi acum….

Apoi, pornind la drum, încep a cânta:

2. Cu cântare de mărire…

Cu cântare de mărire

Plecăm azi la mănăstire.

           Lăudând pe Maica sfântă,

Pe Fecioara cea mai blândă.

Pe Fecioara îndurată

Ce din veci e lăudată,

Cerând a ei îndurare

Preasfânta-i ajutorare,

Când în cale ostenim

    Din suflet la ea gândim.

Inima la ea ne zboară,

Cei ce suntem cu povară,

    Cu greutăţi, cu păcate

    Şi cu suflete pătate

Unde-i loc de odihnire,

Cerem a ei stăpânire,

         Căci ea-i care ne-ntăreşte

      Când soarta ne prigoneşte.

Maica Sfântă, ne ridică

Când ne aflăm în ispită.

            Când l-al ei loc sfânt sosim,

            Cu toţii întinerim,

Osteneala grea uităm,

Pe Fecioara lăudăm. 

În cursul călătoriei, unde procesiunea ajunge la vreo cruce, se începe cântarea aceasta, ori cealaltă, care-i urmează.

3. Bucură-te sfântă Cruce

Bucură-te sfântă Cruce

Nădejdea noastră cea dulce.

Pe tine a murit Cristos

Pentru drept şi păcătos.

Sângele-i s-a scurs din vine

Buzele-s cu fiere pline.

Lacrimi în ochii senini,

Capu’ încununat cu spini.

Multă jale ne cuprinde,

Când vedem cum se întinde

Necredinţa ca nor gros

Contra Crucii lui Cristos.

Cin’ pe tine te iubeşte

De păcat se mântuieşte.

Cruce ţie ne-nchinăm

Chipul tău îl sărutăm.

Inima noastră întreagă

Ţi-o dăm ţie, Cruce dragă,

Când pe tine te cinstim

Pe Isus îl preamărim.

4. Stătea Maica îndurerată

Stătea Maica –ndurerată,

Lângă cruce –nlăcrămată,

Pe când Fiul suferea.

Inima-i adânc rănită,

Sfâşiată, chinuită,

O pătrunse sabia.

O, cât fu de întristată,

Acea binecuvântată

Maica Domnului Cristos !

Se frângea Maica –n  durere,

Când vedea –ntre chinuri grele

Pe-al ei Fiu preaglorios.

          Cine oare nu ar plânge,

Văzând Maica cum se frânge

Într-un chin aşa nespus ? !

Cine n-ar plânge -mpreună

Cu Maria Maică bună,

Pentru Fiul ei Isus ? !

Pentru-a lumii mari păcate,

Vede-şi Fiul dat la moarte,

Şi sub zbiciuri sfâşiat.

Vede-şi Fiul ei preadulce,

Chinuidu-se pe cruce

Pân’ ce sufletul şi-a dat.

Maică plină de dulceaţă,

Moaie-mi inima de gheaţă:

Cu tine să plâng şi eu.

Fă, ca inima-mi să ardă

De iubirea cea mai caldă

Către Cristos Dumnezeu.

Maică rănile Lui sfinte,

Sapă-mi-le adânc în minte,

Şi-n inimă să le port.

Fă să plâng şi eu cu tine,

Să ştiu ce-a răbdat în lume

Fiu-ţi pentru mine mort.

Fă să plâng, Maica iubirii,

De durerea răstignirii,

Până sufletul mi-oi da.

De la tine, Mamă dulce,

Care stai jelind sub cruce,

Nicicând nu m-oi depărta.

O, Fecioară -ntre fecioare,

Mă primeşte -ndurătoare

Să plâng chinul tău nespus.

Dă-mi, o, dă-mi izvor de lacrimi,

Pentru răni şi pentru patimi,

Pentru moartea lui Isus.

Rănile-i să mă rănească,

Sângele-i să mă -ncălzească,

Crucea s-o iubesc cu foc.

Iar când moartea-a sta la pândă,

Maică, scapă-mă de-osândă

Să nu văd cumplitul loc.

Doamne –n ceasul de pe urmă,

Fă ca Maica Ta cea bună

Să mă scoată din dureri.

Când din trupul meu cel rece,

Sufletu-mu va fi să plece:

Dă-i mărirea cea din cer !

Apoi, dacă nu se opresc la cruce, încep alte cântări. Dacă se opresc, îngenunchează cu toţii şi zic de trei ori:

    Crucii Tale ne închinăm, Cristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim.

Apoi această rugăciune:

     Isuse Cristoase, Mântuitorul meu cel răstignit, pentru dragostea cu care ai pătimit şi ai murit pe cruce pentru mine, iartă sărmanul meu suflet păcătos, şi-mi dăruieşte o adevărată pocăinţă şi îndreptare. Amin.

   Tatăl nostru… Născătoare…

Iar când ajungem la vreo biserică, intrăm în ea, apoi îngenunchind ne rugăm în felul următor:

   Stăpâne, Dumnezeule, Părinte atotputernice, Doamne Fiule Unule-Născut Isuse Cristoase şi Spirite Sfinte, o Dumnezeire, o Putere, îndură-Te spre mine păcătosul, şi cu judecăţile care le ştii, mântuieşte-mă pe mine nevrednicul  Tău rob, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

  Isuse Cristoase, Dumnezeul meu, care eşti de faţă în taina sfintei Euharistii pe masa Altarului, fii salutat cu bucurie din partea păcătosului meu suflet. Primeşte cu milostivire călătoria ce o fac spre mărirea Ta şi spre binele sufletesc al meu şi al altora, iartă-mi multele păcate şi-mi dăruieşte viaţa veşnică. Amin.

   Preasfântă Născătoare de Dumnezeu în vremea vieţii mele nu mă lăsa, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci însăţi mă sprijineşte şi te îndură de mine.

   Îngere a lui Dumnezeu, păzitorul vieţii mele, nu înceta a te ruga pentru mine; păzeşte-mă, ocroteşte-mă în călătoria mea. Amin.

Apoi ridicându-se, cântă toţi: 

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, pe cea pururi fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut; pe tine, cea întru adevăr Născătoare de Dumnezeu te mărim.

Ieşind din biserică cântă vreunul din versurile următoare:

5.Marie Sfântă Fecioară

Marie sfântă Fecioară,

Gândul meu la tine zboară,

Ruga mea la tine pleacă,

Să-mi fii îndurată maică,

Cererile să-mi primeşti

Tu dulce să mă-ngrijeşti,

În toată clipa cea grea

Tu să fii lumina mea:

Când voi fi în zile grele

Tu să mă fereşti de rele,

Şi întru asta mea viaţă

Tu să-mi fii mie povaţă.

Când voi fi-n călătorie

Fii cu mine,o, Marie.

Scuteşte-mă zi şi noapte,

De la pagubă mă scoate,

Nu lăsa ca-n paşii mei

Să întâmpin oameni răi.

Fereşte-mă de duşman,

Că tu eşti al meu liman.

De moarte neaşteptată,

De boală necugetată.

De primejdii stricătoare

De gând rău şi de-chisoare

Şi de orice supărare

De pizmaş, de zile-amare.

Şi de rău în astă lume,

Marie ! lăudat nume,

Ascultă a mea rugare

Cere-ne la toţi iertare,

De la Cristos, Fiul tău

Şi veşnicul Dumnezeu.

Sănătate să ne deie,

Scârba de la noi s-o ieie,

De iad să ne mântuiască,

De chinuri să ne ferească:

Ascultă-ne, dar, Marie

Că de-acea ne rugăm ţie.

Ruga noastră o înalţă

La a lui Dumnezeu faţă,

La tronul lui Dumnezeu

 Şi Unul-Sfânt Fiul tău.

Fii, dar, Maică-ndurătoare

Pentru noi toţi rugătoare.

Care pe tine te rugăm

Şi-ntr-ajutor te chemăm.

6. Toată inima creştină

     (La Sfântă-Măria mare)

Toată inima creştină

La mănăstire să vină,

Să vedem mare minune

Care om n-o poate spune,

Să vedem un lucru mare,

Cum doarme fără suflare

Maria, maică plăcută

Care azi la cer se mută.

De la cer până-n pământ

Cete mari de îngeri sunt,

Lumină din cer s-arată

Unde zace Maica sfântă,

Şi cetele mari de îngeri

De Heruvimi şi Arhangheli,

S-au coborât pe pământ

Ca să ducă trupul sfânt,

La Fiul său cel ceresc

La tronul dumnezeiesc,

Pe Maria, Maica sfântă,

Către care lumea cântă

Să se roage pentru noi,

Cei ce suntem în nevoi,

Rugăciuni sfinte, curate,

Pentru cei ce-s în păcate,

Prinoase de îmblânzire

Pentru cei ce-s în pieire.

Pentru cei ce ne urăsc

Şi care bine ne voiesc,

Pentru cei cu îndurare

Şi altora-s cu iertare.

Maică Sfântă şi-ndurată

Fii de noi toţi lăudată.

În cursul călătoriei se mai poate face: Paraclisul ori Acatistul Maicii Domnului, Rugăciunea Rozariului, şi se pot cânta şi alte cântări, care se află în această carte.

Când zărim întâia oară sf. Mănăstire, îngenunchem şi zicem aceasta:

Rugăciune, când ne apropiem de sfânta Mănăstire

Te salut din adâncul inimii mele, sfânt şi mărit locaş, în care bunul Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Maici ne dăruieşte binecuvântările şi darurile Sale. Fii salutat, sfânt locaş, în care atâţia păcătoşi au dobândit iertare, atâţia bolnavi şi nefericiţi au aflat vindecare, atâtea inimi întristate au aflat mângâiere, şi în care toţi aceia, care cu credinţă vie şi încredere au intrat, au aflat ascultare.

Iată şi eu cu suflet smerit şi inimă aprinsă de dor mă apropiu de tine; toată nădejdea mea o pun în milostivirea lui Dumnezeu, în vredniciile lui Isus şi în inima iubitoare a Preasfintei Maicii Fecioare. Grăbeşte, deci, suflete al meu, cu bucurie, ca să ajungi la sfântul locaş.

     Aprinde-te, suflete al meu, de credinţă vie şi de multă încredere şi sfântă dorire, ca  astfel, cu adâncă evlavie, să mă pot înfăţişa înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Preacurate.

     Apoi se ridică toţi şi pornind la drum cântă cu bucurie:

Măreşte suflete al meu pe Domnul, şi s-a bucurat sufletul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.

 După fiecare vers se cântă:

Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii, şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut; pe tine, cea întru adevăr Născătoare de Dumnezeu te mărim.

     Că  a căutat spre umilinţa roabei sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile.

     Că mi-a făcut mie mărite Cel Puternic şi sfânt e numele Lui; şi îndurarea Lui în neam şi neam, spre cei ce se tem de El.

     Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri cu cugetul inimii lor.

     Pogorât-a pe cei puternici de pe tronuri, şi ridicat pe cei umiliţi; pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.

     Primit-a pe Israel robul său, că şi-a adus aminte de îndurare; precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui până în veac.

La sosire:

Sosind la sfânta mănăstire, şi înconjurând-o de trei ori, întru cântări de bucurie intrăm înăuntru, şi îngenunchind rostim următoarea:

Rugăciune de sosire

către Preasfânta Treime:

Închinare, mărire şi laudă îţi aduc Ţie, Dumnezeule atotputernice, Tatăl, Fiul şi Sfântul Spirit, şi-Ţi mulţumesc că m-ai ocrotit în călătoria mea, şi m-ai învrednicit să ajung la acest sfânt locaş al Preasfintei Maicii Fecioare. Învredniceşte-mă să-ţi fiu totdeauna rob ascultător, împlinind sfântă voia Ta.

Către Isus în sfânta Euharistie

Închinare, mărire şi laudă îţi aduc Ţie, Isuse Cristoase, Care eşti de faţă în preasfânta Euharistie ziua şi noaptea, aşteptându-ne şi primindu-ne cu iubire pe noi nevrednicii şi păcătoşii. Cred tare că eşti aici de faţă, şi-Ţi mulţumesc că m-ai povăţuit la acest sfânt locaş al Preacuratei Tale Maici, pe care ne-ai dat-o nouă de mijlocitoare pentru  noi. Dăruieşte-mi, Isuse, iertarea păcatelor mele, şi îndreptarea vieţii mele.

Către Preacurata Fecioară Maria

Bucură-te, Preasfântă şi Preacurată Fecioară de la Bixad, Maica ajutătoare a tuturor credincioşilor tăi. Cad în genunchi înaintea sfintei tale Icoane şi cu inimă smerită îţi aduc cinstirea şi supunerea inimii mele. Prin tine mă ofer lui Dumnezeu, prin tine nădăjduiesc să câştig toate darurile. O, milostivă, iubitoare şi preabună Maică, priveşte la mine şi mă primeşte cu bunătatea ta de Mamă. În tine sperând am venit aici la sfânta ta Icoană făcătoare de minuni: am dorit să vin la tine, ca şi la buna mea Maică iubitoare, la puternica mea Mijlocitoare, la steaua luminoasă a vieţii mele. Ia-mă deci sub scutul tău de Mamă, şi întinde-mi mâna ta, care să mă ocrotească; primeşte-mă în inima ta, căci eu din toată inima vreau să te iubesc, să te cinstesc, să-ţi slujesc ţie şi să cânt lauda ta.

     O, Preasfântă Fecioară de la Bixad, Maica darurilor cereşti: când privesc la sfânta şi minunata ta Icoană, simt o mare bucurie în sufletul meu, căci locul acesta mărirea ta o vesteşte şi puterea ta la Dumnezeu, precum şi multă iubirea ta către noi. Coroană îţi împodobeşte capul tău, căci tu eşti Împărăteasa cerului şi a pământului. În braţele tale ai pe micul Isus, care te cinsteşte ca pe Mama Lui şi împlineşte cererile tale.

Aducându-mi aminte, o, preabună şi milostivă Maică, de toate binefacerile şi darurile  tale, pe care le-ai împărţit din acest loc atâtor mii de credincioşi ai tăi, mă proştern înaintea ta suspinând şi plângând: Priveşte la mine, sărman şi nefericit robul tău, care cu inimă smerită te rog, cuprinde-mă şi pe mine  sub ocrotirea ta; ajută-mă în toate necazurile, mângâie-mă în amărăciunile mele, scuteşte-mă în primejdii, scapă-mă de ispitele ce duc la păcat; fii ajutorul meu în vreme de boală, şi mângâierea mea în ceasul greu al morţii. Uneşte-mă strâns cu Fiul tău Isus Cristos, ca să-i împlinesc poruncile, şi să nu încetez a-L iubi fierbinte până la moarte.

Preasfântă Fecioară şi Maică de la Bixad, inimii tale de mamă mă dau în grijă pe mine, precum şi pe părinţii mei, fraţii mei, soţul meu de căsătorie, rudeniile mele, pe prietenii mei, pe binefăcătorii mei şi pe toţi aceia pentru care trebuie ori doresc să  mă rog. Primeşte-i şi pe ei sub ocrotirea ta, tu le fii bucuria, mângâierea, scutul şi ajutorul lor. Câştigă pe seama noastră a tuturor mila şi iertarea Tatălui ceresc, dragostea bunului Isus şi darurile Spiritului Sfânt, pentru ca sfinţiţi în trup şi în suflet să trăim în această lume, iar după moartea noastră împreună să ne bucurăm în fericirea cea nesfârşită.

Te rog, în sfârşit, prea iubitoare Maică de la Bixad, dăruieşte-mi ca tot ceasul şi toată clipa să o petrec cu sfinţenie în acest sfânt locaş al tău; ca uitând de toată grija cea lumească, şi petrecând aici în tovărăşie cu tine şi cu Fiul tău Isus, să cunosc: ce fericit este cel ce trăieşte aproape de tine şi în iubire ta, şi cel ce simte atât de aproape dragostea caldă a iubirii tale de mamă.

Cu bucurie adâncă îţi zic: Fii salutată, o, preaiubitoare Maică de la Bixad, fii binecuvântată şi preamărită de toată suflarea. Amin.

9. Plecarea de la mănăstire

Maică, tu ne-ai ajutat

De-am făcut ce ni s-adat

Ne-am uşurat sufletul

Ne-am îndreptat umbletul

Împăcaţi cu Dumnezeu

Şi nutriţi cu Fiul tău

Întorcându-ne spre casă

Te mărim Fiică aleasă

Încălziţi de-a ta iubire

Noi plecăm din mănăstire

În suflet ducem credinţă

Dragoste şi pocăinţă

În inimi ducem tărie

Şi cerească bucurie

Niciodată n-om uita

Marie, dragostea ta

Ci ne vom ruga mereu

La Maica lui Dumnezeu.

Anexa II

Extras din ŞEMATISMUL VENERATULUI CLER al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936

Recapitulaţie: În cele 106 parohii greco-catolice limitrofe Bixadului, practicau, în anul 1935, devoţiuni religioase în mod organizat în cadrul Reuniunilor Mariane, 4.546 persoane. Numărul total al sufletelor greco-catolice era 95.155, ortodocşi 2.456, romano-catolici 15.697, calvini 33.112, luterani 561, pocăiţi 348, izraeliţi 26.459 şi de alte confesiuni 1822.

Cap II

În căutarea preoţilor încă nearestaţi

     După lichidarea mănăstirii Bixad autorităţile comuniste declară desfiinţate şi parohiile greco-catolice din jur întrucât creştinii au „revenit” la Biserica Ortodoxă. Metoda este arhicunoscută: arestarea preoţilor şi a credincioşilor fideli, care nu acceptă Ortodoxia impusă cu forţa, apoi instalarea câte unui preot „ortodox” adus în grabă de aiurea.

     Ca atare, ne mai având acces la altarele străbune, greco-catolicii caută preoţi catolici, acolo unde-i mai pot găsi. Din mărturiile referitoare la perioada imediat următoare, 1948-1952, am aflat că viaţa liturgică a creştinilor rămaşi fără altarele bisericilor parohiale, era asigurată, pe cât se putea în condiţiile impuse, de către următoarele categorii de păstori sufleteşti:

1.Călugări ieromonahi şi preoţi ascunşi în păduri.

2.Preoţi rezistenţi, netrecuţi la Biserica Ortodoxă, încă nearestaţi şi

3.Preoţi romano-catolici curajoşi.

     S-a consemnat că atât de mulţi creştini peregrinau Duminică de Duminică, în căutarea unui preot greco-catolic, încât bisericile parohiale, devenite ortodoxe, erau aproape goale, şi că preoţii ortodocşi făceau doar înmormântările „deoarece preoţii romano-catolici nu erau admişi de către autorităţi la aceste servicii la care se adunau foarte mulţi oameni, iar prezenţa preoţilor greco-catolici nici nu putea fi adusă în discuţie la o astfel de ceremonie”.[21]

     Să exemplificăm:

     Ad.1 –Călugări şi preoţi ascunşi:

     Ieromonahii Leon Bob şi Gavril Sălăjan într-o zi de vineri din luna octombrie 1948, chiar la terminarea Sfintei Liturghii, anunţaţi că vin securiştii, se ascund într-o casă din Trip, dar după câteva zile simţind că pot fi descoperiţi, fug în Târşolţ „se ascund în două clăi de fân, iar noaptea târziu au fost ajutaţi de către Hriţ Toader (decedat în 1996) să ajungă în pădure, unde le-a amenajat un bordei în pământ […]. Contactul cu preoţii era întreţinut prin credincioşi foarte devotaţi şi de multe ori era anevoios, încât de multe ori ajungeau să îndure lipsuri. Aşa îşi aminteşte mătuşa Popanca despre o zi din iarna anului 1949, când soţul ei Vasile (decedat în 1995) a mers cu ceva de mâncare pentru preoţi i-a găsit pe aceştia atât de înfometaţi, din lipsă de alimente, încât atunci se pregăteau să-şi facă un ceai din iască”. Această mărturie a fost consemnată de preotul Ioan Zbona în anul 1998 (ataşată la lucrarea de licenţă), chiar de la Pop Maria Popanca, născută în 1922 iunie 29, domiciliată în Târşolţ str.Hujeni nr.272.[22]

     Ieromonahul Filip Crăciun-Cozma, născut în Şişeşti la11 noiembrie 1924, intrat ca novice la Mănăstirea din Bixad în primăvara anului 1946, confirmă că era acolo când au năvălit securiştii şi a văzut cum la Părintele Leon şi Gavril „oşenii le-o tăiat barba [să nu fie recunoscuţi] şi i-o scos pe fereastra dinspre grădină şi i-o dus la Târşolţ”.[23]

     După doi ani de zile cei doi călugări au fost capturaţi de securitate, în hotarul comunei Săpânţa, de peste deal, din Maramureş, unde erau ascunşi într-o groapă din pădure împreună cu preotul greco-catolic de acolo; trădaţi de un cioban din Săpânţa, mărturiseşte Grigoruţ Mihai din Trip[24].

     Tânărul preot actual din Certeze, Pop Romulus, ştie de la tatăl său , Dumitru Pop, fost novice la Bixad în 1948[25], că „în pădure au fost arestaţi călugării ieromonahi Gavrilă Sălăjan şi Leon Bob, şi preotul Bilţ paroh în Săpânţa, dus împreună cu soţia şi fiica lui la închisoarea din Satu-Mare. Acolo securistul Weiss[26] le-a bătut crunt, pe fiică a vrut s-o violeze, preoteasa a înnebunit şi în curând a murit”. (Mărturisire făcută pe fundaţia noii biserici greco-catolice din Certeze în 25 iunie 2008 – foto alăturată).

     Exemplul lor nu este singular.

Ad 2: Preoţi rezistenţi, dar încă nearestaţi:

     Spre pildă, semnalăm că se păstrează în original un raport, datat Gerăuşa, 15 decembrie 1949, al protopopului dr.Carol Pop, trecut la ortodocşi[27], în care scrie despre trei din preoţii din parohiile vecine, încă nearestaţi, care asigurau servicii religioase creştinilor greco-catolici: „Dumitru Mureşan din Craidorolţ a trecut la ortodoxie, dar stă camuflat în casele credincioşilor, unde serveşte liturghia catolică şi agită împotriva bisericii ortodoxe”.

Vasile Gavriş din Homorodul de Sus „continuă să servească în biserică deşi a fost suspendat din preoţie”.

Gheorghe Oros din Pişcari „a semnat trecerea la ortodoxie şi apoi a retractat semnătura […] sigur luptă şi el în contra bisericii ortodoxe”.[28]

     În Arhivele din Satu-Mare şi Baia-Mare n-am găsit alte documente, referitoare la această situaţie, iar amintirile unor bătrâni neconsemnate în scris nu le valorificăm; dar am reţinut doar că, dacă s-ar întocmi o listă cu preoţii greco-catolici arestaţi în „al doilea val”, 1952-1953, s-ar putea constata numărul mare al celor activi, în „ilegaliate”, din 1948 până la data privării de libertate.

Ad.3- Preoţi romano-catolici curajoşi:

In localitatea Huta Certeze şi Boineşti existau două comunităţi de etnici slovaci, catolici de rit latin, care înainte de anul 1948 neavând biserică proprie, frecventau biserica greco-catolică din localităţile lor. După desfiinţarea bisericii greco-catolice slovacilor din cele două localităţi li s-au deschis parohii romano-catolice, liturghia oficiindu-li-se în limba latină, dar predica se rostea în limba română. Mai târziu şi o Liturghie duminicală o oficiau româneşte. Greco-catolicii din jur, Trip, Târşolţ, Aliceni, Prilog, Bixad etc., au socotit aceasta un semn divin şi nu numai că s-au îndreptat in corpore către slovaci, dar i-au ajutat şi la construirea bisericii; întrucât pentru ei nu era o problemă naţionalitatea sau forma cultului extern, ci pe ei îi interesa şi îi unea credinţa lor catolică. „Este de remarcat activitatea părintelui catolic de rit latin Barna Carol, care declara deschis că înainte de toate sunt creştini şi care pe lângă faptul că acorda asistenţă religioasă românilor greco-catolici cu un deosebit interes, îi şi catehiza pe copiii greco-catolici, pregătindu-i pentru prima împărtăşanie. Sfinţia sa le amintea de câte ori avea ocazia că ei rămân în continuare greco-catolici şi să-şi păstreze obiceiurile şi cultul extern după rânduiala lor”[29].

     Aceasta a fost atitudinea cvasi-generală a preoţilor romano-catolici şi din parohiile mixte, de notorietate fiind cei din Baia-Mare, Ferneziu, Satu-Mare, Seini,Şomcuta-Mare şi alţii, ştiuţi şi neştiuţi.

Cap III

ORGanizarea pelerinajelor

la alte mănăstiri catolice

     La îndemnul păstorilor sufleteşti amintiţi în capitolul precedent, care, în condiţiile date, nu puteau asigura asistenţa religioasă solicitată de miile de creştini greco-catolici rămaşi fără preoţi şi fără biserici, se trece la organizarea unor mari pelerinaje la altarele catolice, în special la Maria-Radna, Lipova din judeţul Timiş, unde mai ales de sărbătoarea din 15 august şi 8 septembrie se oficiau sfinte liturghii în mai multe limbi (latină, germană, maghiară, sârbă şi română) şi unde mulţi preoţi (inclusiv greco-catolici deghizaţi) asigurau câteva zile la rând primirea pelerinilor în confesionale pentru spovedanii şi pentru convorbiri duhovniceşti, de care în parohiile lor nu mai aveau parte de când pentru greco-catolicii români la ei acasă „nu mai răsărea soarele pentru ei”, decât dacă-l acceptau vopsit în roşu.

     Dar a fi atunci pelerin, însemna să-ţi asumi mari suferinţe şi împilări.

     Văduva Grigoruţ Floare (n.02 iunie 1929) din Trip[30], începe a ne povesti cu glas domol, în faţa nepoatei şi a strănepoatei[31] că în copilărie i-a cunoscut la Mănăstirea Bixad pe Părinţii Atanasie Maxim, Gavrilă Sălăgean şi Gheorghe Marina şi că, Duminica, tatăl său o trimitea la Liturghia de dimineaţa, ca după aceea să ducă vitele la păscut. Că, mai apoi Părintele Marina, în timpul comunismului, va veni mereu în casa lor, devenită capelă clandestină şi centru de organizare a pelerinajelor, a căror conducător era chiar soţul său, Dumitru Grigoruţ, supranumit „apostolul”

     Când o întrebăm de pelerinajele la Maria Radna o podidesc lacrimile, şi printre suspinele ei aflăm câteva întâmplări cutremurătoare. Iată una dintre ele:

– Mergeau care cum puteau până la Satu-Mare, unde-i aştepta Dumitru care le cumpărase bilete de călătorie. Acolo, când să urce-n tren, miliţienii i-au oprit, pe cei urcaţi i-au coborât cu forţa şi i-au ameninţat, aplicându-le şi câteva lovituri de baston. Câţiva mai bătrâni s-au speriat şi s-au reîntors spre casă. Când a pornit trenul, femeile şi tinerii au sărit pe scări urcând în vagon. Ajunşi în gara din Lipova i-a aşteptat iar miliţia de acolo, l-au luat pe Dumitru, l-au bătut şi l-au dus cu ei, apoi i-au dat drumul să meargă acasă.

     Reîntorcându-se acasă în Trip, noaptea au năvălit în casa lor mai multe persoane. Încep a le face percheziţie. Unul se răsteşte la Grigoruţ să-i spună de unde are ziarul (pe care de fapt îl adusese miliţianul ca probă incriminatorie şi l-o pus pe haine în ladă). Când vreau să-l scoată din casă pe Dumitru, soţia îi sare în apărare. Unul o loveşte atât de tare că ea cade sub cuptorul din casă, în nesimţire. Fata, Lucica, strigă ca din gură de şarpe „moare mama me; moare mama me!”. Şeful postului de miliţie din sat, Belbe, o aduce repede pe doctoriţă şi-i spune: Să nu plecaţi de lângă soţia lui Grigoruţ până o puneţi pe picioare.

     Lucica preia povestirea mamei, pe care o îneacă plânsul: Era cam la miezul nopţii când l-o dus pe tata, strigând securiştii la el că pe ei nu-i vede nimeni, aşa că l-ar putea omorî, şi să-l arunce peste graniţă în Ungaria. Tata le-o zâs: „Aruncaţi-mă, că eu pentru credinţa greco-catolică îmi dau sufletul. Că aşa o făcut şi cu părintele Fanea[32] de care o rămas o grămadă de copii, şi de mine pot rămâne”. Noi eram patru fraţi. La mama i-o rămas gura strâmbă, paralizată multă vreme de spaima cea mare. A doua zi dimineaţa, pe la ora 5, a oprit în faţa casei o dubă, parc-o văd şi acum, şi din ea l-o aruncat pe tata în curte. Dar tata nu putea fi oprit, nu s-o lăsat intimidat. Săptămânal mergea din Trip în Baia-Mare, la părintele Gavrilă Sălăjan. Îi ducea şi miere de albine, prune uscate şi lapte de bivoliţă [că era bolnav şi nici n-avea din ce trăi, la fel ca alţi preoţi în rezistenţă].

     Mama Grigoruţ Floare, cu gândul la ziua aceea, suspină adânc: „Rămâneau patru copii!”

     Grigoruţ Mihai[33], din Trip nr.563, verişor cu Dumitru, confirmă cele de mai sus, şi că acela organiza pelerinaje şi la Mănăstirea Cacica din Moldova, deşi era mereu cercetat şi bătut.

     Semnatarul acestor rânduri dă mărturie că ajungând în seara de 7 septembrie 1980, ca pelerin civil, împreună cu familia, la sfânta mănăstire Maria-Radna am fost impresionat de un grup de cel puţin o sută de oşeni, a căror cântări răsunau duios pe Calea Crucii din spatele bisericii. În mijlocul lor am remarcat doi bărbaţi, în vârstă de cam 60-70 ani, care conduceau procesiunea. Nu-i cunoşteam. Unul părea a fi preot. Celălalt să fi fost vestitul Dumitru Grigoruţ? Atunci eu încă nu auzisem de el, iar după trei decenii memoria nu mă ajută să confrunt chipul văzut la Radna cu cel din fotografiile ce le am acum în faţă, a lui Dumitru, sau cu cele ale părintelui Gheorghe Marina. Dar mi-amintesc bine, de parc-ar fi fost ieri, că într-un mic grup de maramureşeni care înconjurau în genunchi altarul cu icoana făcătoare de minuni din biserică era şi Gheorghe Dipşe, preot hirotonit în clandestinitate de episcopul Iuliu Hirţea de la Oradea. Nu m-am apropiat de el, să nu-l deconspir, dar apoi când a trecut pe lângă mine în faţa unui confesional din sacristie, unde aşteptam să mă spovedesc, m-a salutat cu o plecare discretă a capului. Fusesem „colegi de muncă”, civili, pe şantierul viitorului mare combinat de metale neferoase „Phönix” din Baia-Mare, înainte de 1968.

     Despre suferinţe îndurate de pelerinii la mănăstirile catolice din ţară, datorate condiţiilor grele ale călătoriei clandestine, dar mai ales violentelor agresări din partea autorităţilor comuniste, ne-au dat mărturie zeci de supravieţuitori. Consemnăm numele câtorva:

     Băcea Irina (din Târşolţ – 367, născută în 1936): „În Satu-Mare am fost opriţi de miliţieni să urcăm în tren [spre Radna]; la Pomi am mers pe jos [din Târşolţ]; l-am găsit pe părintele Gheorghe [Marina] bolnav în pat şi-am zbierat: Dacă mori, la cine mai vin eu!..Am umblat şi la Sălăjan, Marian, Răfan, Raţa în Baia-Mare şi la Episcopul Dragomir – într-un bloc”[34].

     Paul Maria (din satul Coca nr.50, născută în 2 noiembrie 1936): „Am fost la Radna de 20 de ori”[35].

     Bura Mărica (din Târşolţ – Popeni nr.420, născută în 1934): „Am fost la Cacica, Radna, şi în Baia-Mare la părintele Gavrilă, Raţa, Răfan, Episcopul Dragomir”[36].

     Bumb Maria (din Aliceni nr.91, născută în 3 martie 1934): „Mergeam pe jos din Aliceni până în Baia-Mare pe Valea Roşie [la iromonahul bazilian Gavril Sălăjan]”.[37]

     Bura Mărie (Târşolţ -127, născută în 25 aprilie 1930): „Am fost la Cacica şi la Radna. În Pomi [la ieromonahul.Gh.Marina] am umblat ani întregi. De la Seini la 6 Km pe Someş treceam apa cu bacul la Pomi, noaptea,…era să mă înec”.[38]

     Tătar Gheorghe a Nonului (Trip nr.676, A.F.2/2003): „În 1986 era să alunecăm cu maşina mea ARO în Someş, când am ieşit de pe bac. Mergeam la Pomi cu Mihai de la Prilog şi sora Ana”.[39]

     Suportarea acestor suferinţe este certificatul veritabil al credinţei creştinilor greco-catolici, pelerini la mănăstiri, pe care îi asociem mărturisirii mult-pătimitorului Apostol al neamurilor, Sf. Pavel. împărtăşită în anul 58 creştinilor din Roma, în Epistola trimisă acestora prin diaconiţa Fibi (Romani 16,1):”Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?  Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.  Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,  nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Iisus, Domnul nostru”(8,35-39).

     Ieromonahul OSBM Ermil Alexandru Jurja mângâie piatra rece a mormântului, înălţând caldă rugăciune pentru odihna sufletului celui supranumit „apostolul pelerinajelor clandestine[40]. Mai spune părintele Ermil că participarea masivă a greco-catolicilor din Ţara Oaşului şi Sătmar la Cacica i-a influenţat în mare parte pe moldovenii limitrofi şi astfel pelerinajele de la Cacica au luat cu timpul amploarea cunoscută

Cap IV

Altare private

în satele limitrofe Bixadului

     La marile pelerinaje, ca cel de la Cacica sau ca cele bi-anuale de la Radna, nu puteau participa toţi creştinii greco-catolici doritori. De aceea, pentru nevoile sufleteşti ale acestora era necesară o asistenţă la faţa locului. Din mărturiile puţinilor supravieţuitori până astăzi, se conturează intense activităţi pastorale clandestine, mai ales în capele private amenajate în acest scop în casele unor creştini curajoşi, prin:

1. Călugări bazilieni ieşiţi (unii temporar) din puşcăriile comuniste, care întreprind un apostolat din casă în casă.
2. Preoţi greco-catolici condamnaţi pe termen mai scurt, care îşi reiau misiunea în clandestinitate.
3. Preoţi noi, hirotoniţi în clandestinitate de către Episcopii urmaşi ai celor martirizaţi.

     Să exemplificăm:

     La ieşirea din temniţă, părintele Gheorghe Marina, stareţul Mănăstirii Bixad, a găsit adăpost la nepoata sa Anţa (Anuţa) Barbul[41] din comuna Pomi nr.148, singura dintre rudenii care a avut atunci curajul să-l primească, fraţii şi surorile temându-se de urmările acestui gest, că era teroare mare.

La cei 88 de ani, într-o zi însorită de vară, 9 iunie 2008, înregistrăm mărturisirea dumneaei[42]:

     „Aveau şapte copii părinţii Părintelui, Gheorghe şi Floare din Borleşti. Tata Părintelui a lucrat în Şomcuta Mare la calea ferată până la pensie, când s-o mutat în Pomi. Mama me o fost soră cu tata Părintelui Gheorghe Marina. Când o venit dumnealui dă la închisoare a lucrat ca muncitor la grădinărie, apoi s-o calificat tapiţer în Satu-Mare, dar sâmbăta venea în Pomi, aici , unde veneau oameni de pe toate satele la spovadă. În Săptămâna Mare dinainte de Paşti, atâţia oameni veneau din Pomi, Aciua, Borleşti, Vâşmort şi din alte sate că spovedea toată noaptea. Şi oricând veneau la el noaptea se scula îndată şi niciodată nu spunea că-i obosit. Mergea la spovedit mereu şi pe alte sate de aici şi din Oaş. Avea şi de botezat şi de cununat acolo. Odată l-o găsit securitatea în timp ce spovedea o oşancă ce şi-o omorât copilul, dar numai pe femeie o luat-o, pe Părintele nu l-o arestat. Dar de câte ori venea în sat o maşină d-aceea cu prelată zicea : Vin după mine. Odată, la prima vineri din lună când n-o putut veni dumnealui [că era plecat la Roma, în anul 1984, completează părintele Ermil] l-o rugat pe Părintele Leon [Bob] de la Satu-Mare să vină la Pomi. Miliţia o prins de veste, o venit la noi, l-o luat pe Părintele Leon şi l-o dus la Post şi l-o amendat. Apoi pe mine m-o tot chemat la postul de miliţie, zilnic, de la Ispas până la Sfântă Mărie Mare şi tare m-o scuturat. Le-am promis la miliţie 1000 de lei, da n-am ştiut că nu-i bugăt. Doamna miliţianului mi-o spus să le dau două. Când am primit banii pe fânul meu din ogradă, 1500 lei, am mai pus 500, le-am dat şi aşa m-o lăsat în pace. După o vreme am auzit că jendarul acela, ucrainean din Maramureş, o murit înecat”.

     În camera de la stradă, în care nu dormea nimeni şi unde Părintele slujea Liturghia zilnic, dacă era în Pomi, Anţa Barbul ne arată masa devenită altar, pe care în ultimele zile, când era bolnav, părintele o alinta ca pe o fiinţă: „Altăraşul meu, altăraşul meu! Mult m-am rugat la acest altăraş”, iar icoanei Preacuratei înrămată pe perete îi spunea: „Când a morţii mână rece/ Îmi va întinde al ei pahar,/ Graţioasa mea Stăpână/ Vino şi îmi zâmbeşte iar!”[43].

          Rus Maria[44] din Pomi, str.Florilor nr.41 (n.24 august 1946) întregeşte amintirile Anţei Barbu, arătându-ne o întreagă colecţie de fotografii făcute de Părintele Gheorghe Marina, începând cu poza din Ajunul Crăciunului 1948 (când Părintele a scăpat din arestul miliţiei): 7 fetiţe între 10 şi12 ani gata de mers la colindat, cu străituţele atârnate după gât, pentru nuci, mere şi cocuţi, plata colindelor. Părinţii ei şi părintele Radu Vasile (care a făcut Liturghie greco-catolică în biserica din sat până în 1955, când l-o mutat disciplinar la Bicău) vorbeau în casă de călugării de la Bixad, pe care i-au alungat comuniştii. Mare respect aveau pentru Părintele Marina, care mai târziu, când a scăpat de puşcărie, a lucrat ca tapiţer şi ca fotograf, avea albine cu care umbla în pastoral la pădurile de salcâm şi a făcut un cor în comuna Pomi; toate acestea erau ocupaţii care îi permiteau să aibă contact cu cât mai mulţi oameni, de sufletul cărora se interesa. Ne spune Maria Rus, care a rămas de tânără văduvă cu patru copii: „Pentru mine Părintele Marina a fost calea către cer, care mi-a povăţuit mintea şi paşii: Mărioară, în fiecare zi să citeşti zece minute din Sfânta Scriptură!”.

         Paul Maria[45],n.2.septembrie 1936, domiciliată în satul Coca nr.50, comuna Călineşti-Oaş ne spune[46] că la vârsta de 9 ani a făcut prima mărturisire la Bixad; seara a văzut proiectate pe perete Patimile lui Isus.

„Prin anii 70 a venit la noi la Coca, trimis de călugărul Mihai de la Prilog, Părintele Gheorghe Marina. Nu l-am recunoscut. Era deghizat, purta o pălărie mare. Aveam o soră foarte bolnavă, pe moarte. Părintele a făcut rugăciuni şi maslu şi sfânta Liturghie şi dezlegări. A venit de mai multe ori şi cu unchiul Mihai şi sora Anuca şi se rugau pe ascuns. Sora mea s-o făcut bine, trăieşte şi acum, are 59 de ani. Apoi, într-o iarnă, socru lui Griga Dobii din Negreşti l-a reclamat pe unchiul Mihai că se fac slujbe clandestine noaptea, sfeştanii şi Liturghii. Pe ger în ajun de Anul Nou am fost interogaţi la securitatea din Negreşti-Oaş, 42 de persoane. Pe femeile din Prilog le-au bătut rău, pe unele le-o băgat în spital. Ce eşti?, întrebau. –Greco-catolică. Apoi, dă-i! Părintele Gheorghe era un om, un preot călugăr, cu vorba directă. Mă plângeam de multe la el. Zicea: Eşti credincioasă? Atunci, de ce te plângi? La prima Vineri mai venea şi Părintele Leon şi Părintele Arsenie de la Seini”.

          Băbuţ Ana[47], născută în Prilog la 10 sept.1929, domiciliată în satul Coca .220,  ne  spune[48]  că  a  umblat în

                                      fiecare vinere întâi în Satu Mare, la călugărul bazilian Gheorghe Marina, apoi în casa călugărului Mihai din Prilog, iar după ce i s-a agravat starea sănătăţii şi nu s-a mai putut deplasa deloc şi-a făcut altar în camera mare, unde vine lunar preotul actual din sat, de o mărturiseşte şi o cuminecă.

     Pe Talpoş Elena (Luşca)[49] o găsim culegând căpşuni în grădina casei din Gherţa Mare nr.240. Surprinsă plăcut de vizita neanunţată a ieromonahului bazilian Ermil-Sandu Jurja, se opreşte din lucru şi, aflând scopul acestei întâlniri, cu bucurie ne pofteşte în casă şi ne relatează[50] cum a ajuns ea să devină creştină greco-catolică practicantă, şi cum după decembrie 1989 a amenajat în casa familială capela comunităţii din sat.

     Născută în 21 noiembrie 1954, ştia doar de la părinţii ei ce a fost Mănăstirea Bixadului înainte de 1948. Ei povesteau plângând despre lichidarea Mănăstirii greco-catolice, şi spuneau mereu celor 11 copii ai lor:„Credinţa trebuie trăită!”. Optimistă, bunica prezicea:”Trebuie să se întoarcă”.

     Ea, Luşca, ultima din cei 11, rămasă văduvă cu patru copii, la vârsta de 27 ani, avea mari greutăţi de înfruntat. La biserica din sat, devenită ortodoxă, deşi vechile cântări de la Bixad, pe melodiile duioase compuse de călugărul Gheorghe Marina, o mai alinau pentru moment, nu simţea ajutorul Cerului. Totul se reducea la o stare de emoţie momentană, superficială, sporadică. Viaţa de zi cu zi era grea, aspră, dură, iar ea firavă, slabă, neputincioasă. În disperare, s-a hotărât să lase copiii pentru câteva zile şi să meargă în pelerinaj la Mănăstirea catolică de la Cacica. Pe drum i-a spus fratelui său că ar vrea să se spovedească. Nu te poţi spovedi aici, că tu nu eşti pregătită, că în sat, la ortodocşi, te-ai spovedit doar o dată pe an, la Paşti – i-a replicat fratele. Trebuie să fii pregătită! Nu te poţi cumineca aşa! Dar, apoi, la insistenţele ei, fratele a căutat la Cacica un preot greco-catolic clandestin, de prin părţile noastre, sub îndrumarea căruia s-a pregătit două zile, cum să se roage şi cum să facă o bună spovedanie, după care s-a cuminecat. Atunci a realizat prima dată ce este viaţa spirituală în biserica catolică. Acasă, copiii i-au spus că a fost pe la ei în Gherţa Mare Părintele Gheorghe Marina. De atunci s-a dus mereu la capela clandestină din Satu-Mare. Când se plângea de greutăţile vieţii, Părintele-i zicea:”Luşcă, roagă-te mai cu credinţă, c-o să le învingi”. Şi le-a învins. Cerul a coborât în sufletul şi în viaţa ei: Are pace, bucurie, îndelungă-răbdare, blândeţe şi credinţă tare. Toţi cei patru copii sunt acum căsătoriţi, are zece nepoţi şi în casa ei altarul comunităţii greco-catolice din sat. Fiul său cel mic este preot la biserica greco-catolică „Sfânta Maria” din Baia-Mare.”.

***

     O revitalizare a asistenţei religioase pentru creştinii greco-catolici s-a realizat prin „noul val”de preoţi hirotoniţi de Episcopii supravieţuitori, ei înşişi hirotoniţi clandestin. Preotul profesor, de pie amintire, Gheorghe Velea mărturisea în anul 2005 că Episcopul Dr.Ioan Dragomir (urmaşul legitim în scaunul episcopal al Eparhiei Maramureşului, de care ţinea şi Mănăstirea Bixad, la care atât de mult ţinea Episcopul martir Dr. Alexandru Rusu), a avut o activitate pastoral-misionară atât de intensă încât „datorită lui, la data ieşirii din catacombe nu numai Maramureşul avea cei mai mulţi preoţi clandestini şi persoane hirotonibile, ci şi judeţele învecinate – Sălajul, Sătmarul şi Clujul […] Când prigoana dezlănţuită asupra Bisericii noastre era cumplită, când eram urmăriţi pas cu pas de către securitate, P.S.S. Ioan Dragomir îmi zicea: ,,Vei vedea că Biserica noastră va primi iarăşi libertate, deoarece are o misiune istorică pentru refacerea unităţii Bisericii lui Cristos”. P.S.S. Dragomir îmi explica: ,,Noi suntem de credinţă catolică iar rânduiala bisericească este grecească, ca a ortodocşilor, astfel încât având elemente esenţiale din fiecare, având atâtea lucruri comune cu fiecare, este normal să fim PUNTEA DE LEGĂTURĂ ÎNTRE CELE DOUĂ BISERICI, în spiritul iubirii şi al adevărului.”[51]”

     Părintele profesor Dr. Ioan Mitrofan a prezentat la Universitatea de Nord din Baia-Mare[52] un portret al Preasfinţitului Dragomir, aşa cum rezultă din corespondenţa acestuia cu preotul profesor Dr.Ştefan Mnciulea din Blaj :  „Preasfinţitul Ioan Dragomir, mă bucur să o pot spune, a fost unul din preoţii, apoi ierarhii Bisericii Greco-Catolice din rezistenţa începută în anul 1948 din care nu s-a clintit până la moarte; am avut bucuria să-l cunosc personal, aici la Baia Mare. Gândurile ce vor fi expuse au putut fi preluate din corespondenţa dintre cei doi protagonişti amintiţi care, în ecoul persecuţiei concluzionată cu strictă supraveghere, aveau curajul să-şi expună liber gândurile, proiectele, speranţele de refacere a Instituţiei Bisericii noastre şi să-şi exprime totodată sentimentele de loialitate faţă de naţiune şi de ce nu, substratul unei temeri că rosturile creştinilor români sunt în mâini vigilente dar lipsite de cucernicie, lucru contrastant pentru un popor care se laudă de a se fi născut creştin!”[53]

     Părintele Simion Mesaroş, unul din apropiaţii Episcopului Dragomir şi nu o dată împreună-misionar cu actualii Episcopi: Arhiepiscopul major Lucian şi Preasfinţitul Alexandru de la Lugoj, a încercat să întocmească o Listă[54] din care extragem numele şi data hirotonirii.

Preoţi din dieceza Maramureşului:

Mureşan Lucian (19.12.1964), Mesian Alexandru (08.05.1965), Bodea Gheorghe (23.03.1969), Toma Ioan (1969), Condor Gheorghe (11.04.1970), Pereni Puiu (1971), Mare Augustin (29.02.1972), Şişeştean Ioan (13.03.1972), Pallay Bela (27.07.1973), Mesaroş Simion (08.09.1973), Bilţ Dăncuş Petru (19.05.1974), Lupşa Vasile (01.01.1976), Raţa Ioan (31.07.1979), Jurja Ioan (07.09.1980), Chiş Gheorghe (03.05.1983), Balea Grigore (10.12.1983), Tămaş Vasile (08.06.1984) şi Pop Victor (24.08.1984).

Preoţi pentru Ordinul călugăresc „Sfântul Vasile cel Mare ”- OSBM:

Bondre Ilie- Irinarh (08.09.1970), Arieşan Grigore-Gavril (30.12.1971), Arieşan Ioan-Iacob (1975), Arieşan Gheorghe Graţian (1978), Biriş Andrei, Bujor Gheorghe (1979), Dăncuş Sabin, Făgăraş Sabin, Peteu Camil, Sabău Iustin.

Preoţi din dieceza de Cluj-Gherla:

Aştilean Pantelimon (1964), Cupşa Iulian, Florian Virgil, Frâncu, Ilea, Langa Tertulian, Matei Gavril (1979), Pop Mihai, Toderean (1979) şi Ungureanu Vasile.

Preoţi din dieceza de Bucureşti (sufragană Mitropoliei de la Blaj):

Abrudan Vasile, Cristescu Gicu (26.10.1964), Cristian Octavian (26.10.1964), Paven Iustin (26.10.1964), Tegzeşiu Pavel (12.11.1966),Făgăraş Tiberiu, Ciplea Liciniu, Danciu Agenor (29.08.1967), Oţoiu Liviu (20.08.1978) şi Groşan Lucian (25.07.1984).

     Acest luminos „nor de mărturii”(Evrei 12,1) a fost înălţat pe cupola de har a Bisericii din catacombe de Dr.Ioan Dragomir din Ariniş, demnul urmaş al Episcopului martir Dr. Alexandru Rusu, prin hirotonirea atâtor preoţi şi apoi prin valorificarea harului preoţesc în activităţi pastoral misionare, pe care le conducea.

***

     În simfonie paralelă cu activitatea Episcopului, şi egumenul clandestin Dr.Gheorghe Marina ţinea candelă aprinsă la altarele private din jurul Bixadului, şi nu numai, dar în acelaşi timp era preocupat şi de menţinerea în activitate a călugărilor Ordinului Sfântul Vasile cel Mare risipiţi de urgia vremurilor comuniste prin diferite locuri de muncă, pe care îi vizita adesea. Aşa rezultă din Lista preoţilor vizitaţi, copiată de ieromonahul OSBM Ermil Alexandru Jurja dintr-un caiet de însemnări rămas de la Părintele Marina[55]. Aşadar o activitate intensă, riscantă în condiţiile date şi deosebit de obositoare pentru un om intrat în vârsta a treia. De unde atâta energie? Dintr-o relatare, înregistrată în 12 iunie 2008 la casa parohială din Negreşti, a doamnei preotese Ana Cardoş[56] aflăm una din manierele în care Părintele Marina proceda la „reîncărcarea bateriilor”: În vara anului 1987, zi de lucru peste săptămână. Se apropie precaut de Mănăstire, să vadă dacă nu-i cineva care să-l alunge. Curtea Mănăstirii Bixad pare pustie. Părintele Gheorghe Marina îngenunche pe primele lespezi de piatră de la intrarea în curte. Începe în şoaptă Rozariul, târându-se încet în genunchi până la uşa bisericii. Sărută uşa, continuând Rozariul plângând. Lacrimile udă pragul de la care a fost alungat în 1948. După ultimul Amin, mai sărută o dată uşa. Se ridică în picioare, cu faţa scăldată în lumina bucuriei. Apoi coboară încet spre sat, însoţit de Dumitru Grigoruţ, marianista Titie şi preoteasa Ana, martori la această întâmplare.

     „După moartea Episcopului Ioan Dragomir, în 1985, hirotonirile clandestine pentru Dieceza de Maramureş urmau să se facă de Episcopul Ioan Ploscaru de la Lugoj, fie de Episcopul Alexandru Todea de la Reghin. Cum Reghinul era mai aproape de noi, în perioada de după 1985, Înalt Preasfinţitul Alexandru Todea a hirotonit trei preoţi pentru Dieceza Maramureşului, în casa proprie de la Reghin, str.Apalinei 34: Pr.Dumitru Cardoş din Negreşti-Oaş, la 8 decembrie 1987; Pr.Vasile Paul din Sighet, la 8 decembrie 1987 şi Pr.Cornel Ardelean din Baia-mare, la 11 martie 1989. Prezentările au fost făcute de Pr.Lucian Mureşan – Ordinarius al Diecezei de Maramureş”[57]

     Unul din cei trei, Părintele Cardos ne relata în ziua de 27 iunie 2008, fericit, fiind în faţa altarului noii biserici greco catolice de la spitalul din Negreşti Oaş[58], că în vremea comuniştilor avea altar de rugăciune în casa din str. Pieţii nr.18 şi că, după hirotonire, a început a celebra Sf.Liturghie cu public.

Era încă angajat ca tehnician dentar la Spital. L-au chemat la securitate, la primărie, la direcţiunea spitalului. Şeful securităţii din Negreşti, Cristescu[59] l-a ameninţat: „Te bag la închisoare!”.Când i-a spus primarului „eu nu pot face să nu celebrez; dacă vreţi legaţi-mă”, acesta i-a zis:”Eşti nebun!”. Doar doctorul Pop Mihai a reflectat:”Toate păsările au un cuibuleţ”. Când a făcut un parastas la monumentul eroilor din piaţă, mergând îmbrăcat în ornate bisericeşti de acasă până la piaţă, în procesiune, şi l-a luat la întrebări inspectorul de culte, Cernea (”De ce nu treci la romano-catolici? De ce strângi lume multă acasă la slujbă?”), i-a răspuns: Nu eu mi-am făcut publicitate, ci preoţii ortodocşi că zic prin târg „ziua-i dentist, noaptea popă!” şi aşa vin oamenii să mă vadă.

     În concluzie:

     Din cercetarea sumară pe care am făcut-o rezultă că, pentru asistenţa religioasă a creştinilor din satele limitrofe Mănăstirii Bixad (zăvorâtă de ura anticatolică, anticreştină şi antinaţională), Spiritul Sfânt a luminat (chiar prin ferestre camuflate ca-n vreme de război, cu perdele groase prin care să nu vadă „inamicul”) salbă de altare private, pe care să coboare, în misterul euharistic, prin jertfa sfintei Liturghii, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii; cel puţin în următoarele locaţii: Apartamentul călugărilor bazilieni din Satu Mare str.Gh.Doja nr.5, casa călugărului Mihai din Prilog, casa lui Dumitru Oros Rotăreanu din Moişeni, în cel puţin şapte case din Târşolţ (a Mariei Iojanului, a Popanului, a Floricăi Doroş, a Mariei lui Olaru, a Mariei Moiş, a lui Dumitru Grigoruţ şi a lui Ionu Baciu – care era frecventată de 80-100 de creştini![60]), apoi în casa lui Anţa Barbul din Pomi (nava-amiral a misionarului Gheorghe Marina), în casa Mariei Paul din Coca, a Anei Băbuţ din Coca, a Anei Cardoş din Trip, a Mariei Batin din Trip, a Luşcăi Talpoş din Gherţa Mare.

     Urmare aceleaşi cercetări putem înscrie în panteonul misionarilor numele călugărilor Ordinului Sf.Vasile cel Mare: Gheorghe Marina, Leon Bob, Gavrilă Sălăjan; a preoţilor: Paul Sever, Vasile Gavriş, Riţiu, Gheorghe Marian, Lucian Mureşan, Alexandru Mesian, Simion Mesaroş; şi nu pe ultimul piedestal, numele Episcopului Dr.Ioan Dragomir.

     Preotul Dumitru Cardoş, azi paroh în Negreşti Oaş confirmă că în clandestinitate, la Cicârlău, lângă Baia-Mare, în casa ieromonahului bazilian Irinarh Ilie Bondre se ţineau vara exerciţii spirituale de către preoţii cu aleasă trăire creştinească şi înaltă cultură teologică: Tertulian Langa, Lazăr Ioan SJ, Sabin Dăncuş şi Bernard Ştef .[61]

     Şi vrând-nevrând gândul ne duce peste secole în vremea înfiripării de către sfinţii Apostolii ai Mântuitorului a primelor comunităţi creştine în spaţiul ostil dominat de ura iudeilor şi de persecuţia păgânilor. Şi se apropie de noi imaginea „casei” soţilor Aqvila şi Priscila din Corint (Romani 16,3-5 şi I Corinteni 16,19), a sutaşului Corneliu din Cezareea Palestinei (Faptele Apostolilor cap.10), a lui Carp din Troada (II Timotei 4,13), a lui Ştefanas din Corint (I Corinteni 1,16)…

     Cum mai roteşte Domnul timpurile pe roata istoriei! Şi în toate timpurile Spiritul Sfânt îşi alege casele şi apostolii slujitori, rugători şi jertfitori.

10 noiembrie 1973, într-o casă din Ferneziu, preoţii „clandestini” Lucian Mureşan şi Alexandru Mesian

cap. V

Puterea rugăciunilor

     În fruntea acestui capitol aşezăm, cu smerită recunoştinţă, un „florilegiu patristic” – cuvinte alese din scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii despre rugăciune:

„Nimic nu valorează cât rugăciunea; ea face să fie posibil ceea ce-i imposibil, uşor ceea ce-i greu (Ioan Gură de Aur).

Cine se roagă, se mântuieşte cu siguranţă; cine nu se roagă, se osândeşte cu siguranţă (Alfons de Liguori).

Cel care uneşte rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea acela se roagă neîncetat. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare (Origen).

Iisus se roagă pentru noi ca Preot al nostru, El se roagă în noi drept Cap al nostru, El primeşte rugăciunea noastră ca Dumnezeul nostru. Deci, să ne recunoaştem în El glasurile noastre, iar în noi glasul Lui (Augustin).

Un creştin este o imitaţie a lui Cristos, în măsura în care o poate face în acţiuni şi în gândire (Ioan Scărarul).

Este drept să I se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adoraţie şi de recunoştinţă, de implorare şi comuniune. Orice faptă săvârşită pentru a se apropia de Dumnezeu, pentru a fi în comuniune cu El şi pentru a fi astfel fericit, este o jertfă adevărată (Augustin).

Înainte de a-i purifica pe alţii, trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi; ca să poţi învăţa, trebuie să fii tu însuţi învăţat; să devii lumină, ca să luminezi; să te apropii de Dumnezeu, ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi; să fii sfinţit, ca să sfinţeşti; să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune (Grigore de Nazianz).

Nu te mâhni dacă nu primeşti îndată de la Dumnezeu ceea ce îi ceri; înseamnă că El vrea să-ţi facă mai mult bine, pentru statornicia ta de a rămâne cu El în rugăciune (Evagrie Ponticul).

Rugăciunile noastre sunt maici şi taţi a ceea ce se întâmplă în lume (Origen)”.

***

     Trei corifei maramureşeni, preoţi ai Bisericii Române Unite încă în clandestinitate, funcţionarul la Drumuri şi poduri judeţene Maramureş – Lucian Mureşan (azi Preafericitul Arhiepiscop major al BRUR), subinginerul de la UUMR Baia-Mare –Alexandru Mesian (azi Preasfinţitul Episcop al Lugojului) şi fratele său Simion Mesaroş inginer la aceeaşi Uzină (azi parohul şi ctitorul bisericii „Sfântul Anton” din Baia-Mare; iar în perioada 1990-1998 rector [şi, împreună cu ceilalţi doi corifei, fondator] al Institutului Teologic „Episcop Dr.Alexandru Rusu” din Baia-Mare), aceştia au iniţiat şi organizat cu cinci ani înainte de căderea regimului comunist din România „rugăciunea perpetuă”. În condiţii de clandestinitate au căutat şi au găsit atâţia greco-catolici practicanţi (bărbaţi şi femei credincioase, preoţi, călugări şi călugăriţe) care să petreacă în rugăciune fără întrerupere câte o oră întreagă pe zi, încât acest lanţ al rugăciunilor de adorare să se întindă pe întreg anul, adică 8.760 ore (525.600 minute). Credem că şi puterea acestor sfinte rugăciuni a contribuit la prăbuşirea puterii comunismului ateu în România!

     De remarcat că această sfântă acţiune a fost realizabilă, pentru că exista, ca temelie solidă, ca fundament, o veche practică în parohiile greco-catolice din Ţara Oaşului, despre care ne relatează în scris actualul paroh din Târşolţ, părintele Ioan Zbona:

***

     „Târşolţul, este o comună din Ţara Oaşului situată la 17 km de oraşul Negreşti-Oaş şi la 6 km de frontiera cu Ucraina. După Şematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş din anul 1932, în Târşolţ existau 1600 greco-catolici şi 127 evrei.

La recensământul din 2002 avea o populaţie înregistrată de 3043 locuitori.

     La această dată populaţia este împărţită în doua mari comunităţi. Cea mai mare dintre acestea este comunitatea Greco-Catolică cu un procent de 78% , urmată de cea Ortodoxă cu un procent de 22%.

     Situat în apropiere de Mănăstirea Bixad, la o distanţă de 12 km. pe drum şi aproximativ 5 km pe cărare, foarte mulţi credincioşi greco-catolici au frecventat mănăstirea Bixadului înainte de anul 1948.

     Contactele cu călugării şi preoţii bazilieni au rămas în memoria multor credincioşi greco-catolici. Aceştia reprezentau singurul focar de cultură pentru oşeni înainte de anul 1948.

     Existau credincioşi care frecventau în fiecare duminică şi sărbătoare Biserica mănăstirii, iar aceştia îndrumaţi fiind de către preoţi şi călugări, au ajuns să facă chiar apostolat în rândul celor care mergeau mai rar la mănăstire. Acest apostolat s-a extins şi amplificat mult după anul 1948, când mănăstirea a fost închisă şi călugării arestaţi sau alungaţi.

     Încă înainte de anul 1948, la Târşolţ funcţionau grupuri de rugăciune care erau conduse de către Preşedinta Societăţii Mariane. Aceste grupuri de rugăciune erau compuse din femei văduve care (după ce participau la Sf. Liturghie ) se rugau timp de trei ore pentru diferite persoane sau intenţii. Astfel, se rugau : – pentru sănătate,-pentru ajutor,-pentru mulţumire, -pentru rezolvarea necazurilor altora,- pentru înflorirea Bisericii, -pentru odihna sufletelor celor adormiţi.

     Deoarece mulţi dintre credincioşii greco-catolici din Târşolţ au refuzat după anul 1948 să frecventeze Biserica din sat în care slujea preotul ortodox, munca şi responsabilitatea acestor grupuri de rugăciune s-a amplificat foarte mult deoarece mulţi oameni le cereau ajutorul. S-a ajuns ca Preşedinta Societăţii Mariane, însoţită de membrii Societăţii, să conducă un program de rugăciuni în alternanţă cu imnuri şi cântece Mariane pentru familiile care nu doreau să – şi înmormânteze defuncţii cu preotul ortodox. Astfel se oficia un ritual de înmormântare, din cauza lipsei preoţilor greco-catolici care erau scoşi în afara legii şi unii chiar închişi în închisorile comuniste.

     Preşedinta Societaţii Mariane, de atunci, Doroş Măricuţa (care încă mai trăieşte) spuse că a conferit Botez de necesitate mai multor copii la naştere şi auzind despre aceste lucruri preotul ortodox  i-a cerut să-i arate patrafirul. Atunci aceasta s-a justificat, mai mult decât teologic, spunând că ceea ce a făcut ea poate face orice creştin în caz de necesitate, urmând ca preotul să completeze botezul dacă copilul trăieşte.

     De menţionat este faptul că aceste grupuri de rugăciune au fost cunoscute şi de către oameni din alte localităţi şi care apelau la serviciile lor cu mare încredere, deoarece în multe cazuri rugăciunile lor s-au făcut simţite prin împlinirea dorinţelor celor care apelau la rugăciunile lor.

     Aceste grupuri se reunesc şi în zilele noastre şi au foarte mult de lucru deoarece sunt cunoscute de către credincioşii din Târşolţ, Bixad, Boineşti, Călineşti-Oaş, Negreşti-Oaş, Moişeni, Certeza şi din alte localităţi. Grupurile de rugăciune fac parte din marea familie a apostolilor laici ai Bisericii Catolice, şi bine ar fi dacă în fiecare parohie greco-catolică din Biserica noastră ar exista astfel de grupuri. Acestea îl ajută foarte mult pe preot în apostolat, mai ales în momentele de necesitate.         Pot spune că jertfa şi rugăciunile acestor femei văduve au contribuit mult la tot ceea ce are astăzi parohia noastră atât în cele  materiale, dar mai ales în cele spirituale şi în stabilitatea parohiei”[62]

     În AF 1/1874 şi 1875 Părintele Ermil a imortalizat pe peliculă chipurile câtorva din marianistele care s-au lăsat fotografiate în casa parohială din Târşolţ, în 11 iunie 2008. Sfioase, modeste şi ne-dornice de publicitate. Unele se grăbesc să se reîntoarcă la lucru la fân, la sapă.

     Le consemnăm, totuşi, numele:Moiş Maria (Târşolţ nr.135), Tutaş Mărie (70 ani), Doroş Florica (87 ani), Huja Mărica (86 ani), Bura Mărica (74 ani), Ştefuţ Marica (75 ani), Odorean Irinca (8o ani), Băcea Irina (72 ani), Râşcău Mărie (86 ani), Uglean Mărie (85 ani), Bura Mărie (78 ani) şi Buda Măriţă.

     Din lunga conversaţie a lor cu Părintele Ermil, pe care toate îl cunosc de când îl întâlneau în capela OSBM din Satu Mare, reproducem câteva mărturii [63]:

– Părintele Gheorghe Marina venea mereu cu autobusul de seara în Târşolţ la nr.135, unde oficia Sf.Liturghie şi spovedea multă lume şi pentru mulţi se ruga (Moiş Maria).

– La solicitare, au venit de la Ferneziu, noaptea, preoţii Lucian Mureşan, Alexandru Mesian, Simion Mesaroş şi socrul său, părintele Răfan, în casa de la nr.170, au botezat copiii şi apoi li s-au dat în picioare cizme de cauciuc să poată merge şi la alte case (Bura Mărica).

– Cei amintiţi mai sus au fost de multe ori şi în casa de la nr.367, unde, după ce se puneau cergi în ferestre să nu se vadă de afară, oficiau Sf. Liturghie, în timp ce, zice interlocutoarea: „Alexandru, mai tânăr, umbla toată noaptea prin sat să spovedească”. Când nu puteau veni preoţii în sat, se duceau creştinii de aici în Pomi, la Părintele Gheorghe Marina sau în Baia Mare la preoţii Sălăjean, Marian, Răfan sau Raţa (Băcea Irinca).

– Părintele Marina făcea şi noi primiri în Reuniunea Mariană spune Râşcău Maria, iar Uglean Mărie îi confirmă părintelui Ermil că ştie de circulara Părintelui Alexandru Todea, dinainte de 1989, de a se face Adoraţie perpetuă, de fiecare participant câte o oră de rugăciune.

     Completăm relatarea de la Târşolţ, cu câteva înregistrări făcute în Trip şi Coca:

     Cardoş Ana (Trip nr.669, născută în 20 mai 1958): „În casa mamei mele, Batin Maria, se întâlneau zilnic 9 femei pentru rugăciuni. Când a murit mama s-au mutat la mine. De la ora 10 la 12 noaptea, Rozar, Paraclis şi alte rugăciuni la intenţia oamenilor. Şi câte 3 Tatăl nostru şi 3 Născători pentru unitatea Bisericii”.[64]

     O altă casă unde se aduna un grup de 9 marianiste pentru rugăciune era în Trip la nr.519, la renumita organizatoare de pelerinaje Titie Bota, mărturisesc fiicele acesteia, Ardelean Anuţa şi Smical Maria.[65]

     Irina Rus din Coca nr.42, născută în 24 iulie 1949 ne spune:”După rugăciunile părintelui Gheorghe Marina m-am putut ridica din boală grea, când eram încă o fetiţă. M-am măritat la 16 ani, la 28 ani mi-o zis doctorii să mă operez. După operaţie mi-a fost tot mai rău. Soţul meu, deşi era foarte ortodox şi duşmănos cu greco-catolicii, totuşi pentru sănătatea mea s-a dus la Satu-Mare :”Hai, că moare Irina!”. Numai rugăciunile părintelui Gheorghe m-au ţinut în viaţă. M-am şi angajat la cooperativa de consum din sat şi am lucrat De multe ori venea la noi Unchiul Mihai. Venea mereu, deşi îl bătea la miliţie. Îl aducea şi pe părintele Leon [Bob]. De multe ori a venit la mine părintele Gheorghe, apoi părintele Ermil şi mai apoi, până astăzi, părintele Leon [Doroş] şi Ieronim de la Prilog. Mi-a dat Dumnezeu şi un fiu bun şi o noră credincioasă şi trei nepoţi: Bernardeta-Clara, Francesca şi Mihai-Rafael, şi toţi mergem mereu la sfânta mănăstire de la Prilog”[66]

     Încheiem acest capitol cu câteva scurte consideraţii despre rugăciune şi cu 5 rugăciuni:

1. De ce mă rog?

1 Pentru a-mi menţine sufletul în contact permanent cu Dumnezeu.

Prin rugăciune respir aer supranatural, sunt în compania Creatorului, Răscumpărătorului şi a Sfinţitorului meu. Prin omagiul (de adorare, de mulţumire şi de recunoştinţă), pe care i-l datorez în fiecare clipă, mă pot ruga încontinuu: Mă rog şi scriind, sau făcând calcule de birou; când rezolv problemele altora, când construiesc sau repar ceva, când dau o mână de ajutor celui nevoit sau vizitez un bolnav. Mă rog, dacă toate acestea le fac cu convingerea că prin ele împlinesc voia lui Dumnezeu; dacă toate aceste neînsemnate fapte le înalţ ca un imn Creatorului şi Răscumpărătorului nostru. Mă pot ruga şi dacă primesc, ca expresie a voinţei lui Dumnezeu şi din iubire pentru El: o boală ce m-ar lega de pat, o muncă neplăcută, o întâmplare năprasnică sau incomodarea unui oaspete nepoftit; dovedind că „toate le pot în Cristos, Cel ce mă îmbracă întru putere” (Filipeni 4,13).

     2 Pentru a-mi proteja sufletul de influenţa Satanei asupra instinctelor dezordonate.

Prin rugăciune pot zădărnici, cu  harul lui Dumnezeu, asaltul duhurilor necurate asupra sufletului meu. Cel  viclean nu are somn, nici pauză, el încontinuu „umblă, ca un leu  răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8). Haina rugăciunii, în care-mi îmbrac sufletul, este platoşa în care se frâng săgeţile Ispititorului. Dezbrăcat de puterea rugăciunii continue, sufletul ar fi vulnerabil, anemic, slab, trestie bătută de vânturile patimilor.

1. Locuri favorabile rugăciunii:

– „Cămara” inimii tale (Matei 6,6) pentru rugăciunea personală, pentru convorbirea de taină cu „Tatăl tău” CeIl din ceruri, Care „vede” cele ascunse ale inimii şi „îţi va răsplăti la arătare”.

– Oratoriul familial, „colţul de rugăciune” al casei, icoana împodobită cu flori şi busuioc, lumânare şi candelă cu untdelemn; în faţa cărora familia deschide zilnic Sfânta Scriptură şi cărţile de rugăciuni.

 – Biserica parohială, „casa lui Dumnezeu”, locul propriu al rugăciunii liturgice, locul privilegiat al adorării prezenţei reale a lui Cristos în Sfânta Cuminecătură.

– Mănăstirile, locaşuri sfinte în care credincioşii se pot împărtăşi de rugăciunea în comun a tuturor celor şapte laude, dar şi de „singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă” (Perfectae caritatis, 7).

 – Sanctuarele de pelerinaj, locuri de excepţie pentru a trăi „ca Biserică” formele rugăciunii creştine (CBC 2691), de  către cei care caută drumul de pe pământ către cer.

III. Cinci rugăciuni

1.Rugăciunea lui Isus :

„Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, aşa cum i-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Iar viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Cristos pe Care L-ai trimis.

Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume [apostolii]. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.

Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine [creştinii], pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una cu Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 1-3.6.20-21).

2.Rugăciunea Papei :

„Te rugăm, Doamne,

întăreşte încrederea noastră în dragostea Ta…

Dă-ne voinţă pentru o luptă tenace

să păstrăm pacea şi libertatea.

Păzeşte-ne de egoismul individual,

familial şi social.

Nu-l lăsa pe cel puternic

să-l dispreţuiască pe cel slab.

Fereşte-ne de ură şi prejudicii

împotriva celui ce gândeşte altfel.

Învaţă-ne să învingem răul,

să vedem un frate şi în omul ce greşeşte.

Învaţă-ne să vedem binele

Oriunde s-ar afla acesta.

Nu ne lăsa să ne cufundăm

în minciuna

ce distruge lumea.

Dă-ne curajul

de a vieţui în adevăr”

(Papa Ioan Paul II, Rugăciune pentru adevăr).

3. Rugăciunea unui sfânt:

„Doamne Stăpâne al vieţii mele,

 nu-mi da mie spiritul trândăviei,

 al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

 şi al grăirii în deşert.

 Iar spiritul curăţiei, al gândului smerit,

 al răbdării şi al iubirii,

 dăruieşte-mi-le mie, robului Tău.

 Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi să îmi văd greşelile,

 şi să nu-l condamn pe fratele meu;

 că  binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”

(Sf. Efrem Sirul)

4.Rugăciunea unui creştin:

„Mi-e sufletul ca un cireş în floare

 şi-n floarea lui tot soarele îl am!

 Sunt mii de ramuri, şi-o privighetoare

 vrăjită cântă-n fiecare ram…

 Furtuni ce-au smuls goruni din rădăcină

 trecură şi prin floarea-i de zăpadă,

 Dar zbuciumându-i ramii ce se-nclină,

 lui nici o floare n-a putut să-i cadă!

 O, Doamne, – azi, când nimeni nu mai poate

 să biruie-al ispitelor sudum,

 când înspre iad duc drumurile toate,

 iar înspre rai mai duce-un singur drum, –

 trimite-mi îngeri, astfel să mă poarte,

 să nu mă întineze nici un greş,

ca sufletul să Ţi-l aduc, la moarte,

 îmbătător ca floarea de cireş!

(Vasile Militaru, Rugă)

5. Rugăciunea „Seniorului”:

Cerne, Doamne, liniştea uitării

peste nesfârşita suferinţă,

seamănă întinderi de credinţă

şi sporeşte rouă îndurării.

Răsădeşte dragostea şi crinul

în ogorul năpădit de ură

şi aşterne peste munţi de zgură

liniştea, iertarea şi seninul!

(Corneliu Coposu, Rugă)

Cap VI

Noi biserici greco-catolice

     Deşi în ajunul Naşterii lui Iisus, 1989, Antichristul a fost învins în România, prin jertfa tinerilor care cu sângele lor au umplut potirul Învierii neamului pe străzile din Timişoara, Bucureşti, Sibiu…; deşi Dumnezeul milei a răsplătit jertfa mucenicilor din zilele dictaturii (creştini, preoţi, episcopi), totuşi, creştinii greco-catolici nu au avut acces la altarele bisericilor lor, care au rămas ocupate de fraţii ortodocşi.

     În faţa acestei situaţii, greco-catolicii din Trip încearcă o formulă ecumenică, să facă slujba alternativ cu ortodocşii, la ore diferite. Dar, în a doua Duminică, când merg dis-de-dimineaţă la slujbă găsesc uşa bisericii din deal încuiată. Cum creştinii catolici se adunau deja pentru Sfânta Liturghie, preotul Crăciun Filip îmi zice, (ne povesteşte[67] cu întristare bătrânul Grigoruţ Mihai[68], fiul lui Mihai şi Maria, domiciliat în satul Trip nr.563) să aducem o masă din vecini, pe care am improvizat un altar afară, în faţa bisericii , dar nu am ajuns să terminăm Liturghia că au năvălit asupra noastră cu înjurături, cu palme şi pumni un grup de „ortodocşi”, conduşi de preotul lor, Borhidean. Părintele Filip a luat de pe altar Potirul, eu am luat celelalte de pe masă şi am sărit peste gard să scăpăm de profanare Sfintele Taine. Bătăuşii au strigat după noi în fel şi chip aruncând cu pietre. Noi am intrat în casa unui creştin, unde s-a terminat oficierea Sfintei Liturghii şi împărtăşirea credincioşilor noştri.

     Întâmplări similare au avut loc şi în alte localităţi.

     De aceea sunt nevoiţi a-şi construi biserici noi, iar până la terminarea acestora apelează la mila noilor autorităţi ale Statului Român (majoritatea conducătorilor post-decembrişti recrutaţi din eşantionul doi al foştilor conducători comunişti, atei sau anticatolici) pentru a-i tolera pe preoţii şi pe creştinii greco-catolici să-şi oficieze Sfintele Sacramente în spaţii improvizate: în case particulare, în săli de la şcoli sau grădiniţe, cămine culturale, garaje etc.

     De remarcat că majoritatea acestor „altare private” (parţial menţionate în capitolul IV), devenind o pioasă tradiţie, locul fiind sacralizat prin atâtea Sfinte Liturghii săvârşite, rămân în continuare ca altare familiale pentru devoţiuni particulare. Iar în cazul în care casa respectivă a trebuit să fie demolată, în curtea casei unde a funcţionat „altarul clandestin” s-a înălţat in memoriam o cruce[69], ca în faţa noii case a celebrei Titie Bota, oficial infirmieră la sanatoriul de la Bixad, dar în fapt conducătoarea dârză a unui grup clandestin al Reuniunii Mariane din Trip nr.519, cu program zilnic de rugăciune, sub îndrumarea spirituală a Părintelui Gheorghe Marina (până în 17 ianuarie 1989 – când Titie s-a mutat puţin în cimitir, la distanţă de numai opt zile de adormirea în Domnul a neobositului călugăr bazilian). Dar să ne referim la bisericile noi, înălţate după decembrie 1989.

     Fiecare biserică nouă îşi are o anumită cronică a zidirii ei. Cu atât mai mult bisericile greco-catolice construite de forţă majoră, pentru motivul că cei ce se declarau ortodocşi nu cedau proprietarilor greco-catolici nici dreptul de slujire alternativă.

***

      Încercăm a reda pe scurt cazul bisericii din Târşolţ,  relatat de preotul Iacob Feier.

     Mai întâi câteva date biografice ale preotului paroh de atunci. Feier Iacob, născut la 26 iunie 1962 în comuna Halmeu. Părinţii originari din Turţ. Eram nouă fraţi, Iacob ultimul născut. Părinţii mutaţi în Halmeu împreună cu alţi oşeni. Tatăl, absolvent al liceului Eminescu din Satu-Mare, i-a organizat pe oşenii din Halmeu, şi prin anii 50 a cumpărat o casă şi în ea a făcut prima capelă creştină în acel centru eminamente evreiesc. Sora Mariţa Irina din Turţ l-a învăţat pe Iacob rugăciunile. În fiecare seară se făcea Rozariul în familie. Influenţa miraculoasă a călugărului Mihai de la Prilog, care ceaiurilor le asocia preocuparea intensă pentru vindecarea spirituală a bolnavilor. Clandestinitatea a cunoscut-o acolo la sora din Turţ, frecventată de Unchiul Mihai. Adolescent, a însoţit-o pe Irina la Prilog, apoi la capela din Satu-Mare (unde l-a cunoscut pe Părintele Gheorghe Marina). Viaţa spirituală ordonată a trăit-o în familie şi în biserica clandestină. Odată, împreună cu alţi tineri a mers în Baia-Mare la preotul Marian Gheorghe şi la ieromonahul bazilian Gavrilă Sălăjan. În 1985 i-a cunoscut şi pe preoţii greco-catolici Lucian, Mesian şi Simion la o înmormântare, unde domnul Zbona (cu care mersese acolo) văzându-l emoţionat de slujba unui „diacon Gheorghiţă”, i-a zis: ”Şi tu ai putea fi ca el!”. Iar preotul Sever l-a prezentat lui Lucian: „Iată, aici, un candidat!”.

     Ne relatează cu profundă emoţie părintele canonic Iacob Feier actualmente protopop al Districtului Ţara Oaşului:

     „Am făcut cerere, evident verbală. După o perioadă de timp destul de scurtă, am fost invitat la BaiaMare la locuinţa părintelui Alexandru din Ferneziu, care dându-mi manualele de Teologie şi sfătuindu-mă cum să le utilizez, m-a informat că am început cursurile de Teologie. Mi-a spus care vor fi paşii şi grija pe care va trebui s-o avem, având în considerare că Biserica noastră se află în clandestinitate. Mi-a indicat profesorii, în funcţie de materiile pe care le vom parcurge în cursul celor 4 ani şi anume: părintele Alexandru Mesian pentru Teologia Dogmatică de Vasile Suciu; părintele Lucian Mureşan pentru Principiile de morală şi Morala creştină; părintele Simion Mesaros pentru Uzul Sacramentelor de Fluieraş.

     Urma să fiu hirotonit în primăvara anului 1989 de către mitropolitul Alexandru Todea la Reghin, dar evenimentele din acel an, mă refer la cele politice din Europa, au făcut ca hirotonirea să fie amânată. A venit şi Revoluţia din Decembrie 1989, cu evenimentele care au succedat, aşa că am primit harul preoţiei în 27 iulie 1990 împreună cu alţi zece candidaţi în Baia-Mare la monumentul Ostaşului Român, în cadrul Liturghiei pontificată de către arhiepiscopul şi mitropolituol Bisericii Române Unită cu Roma, Alexandru Todea, împreună cu episcopul de  Maramureş Lucian Mureşan.

     Prima Liturghie am oficiat-o în Satu Mare la statuia marelui preot şi om de stat Dr.Vasile Lucaciu.

     În toamna anului 1990 am fost numit paroh de către Excelenţa sa Lucian Mureşan la parohia Târşolţ. Am intrat în parohie în plin conflict între credincioşii greco-catolici, care-şi revendicau drepturile suprimate de statul comunisto-ateist şi cei care le deţineau, parte din ele în posesia Statului, dar cea mai mare parte în posesia Bisericii Ortodoxe. De menţionat faptul că parohia greco-catolică din Târşolţ s-a reconstituit relativ târziu, abea în toamna anului 1990, datorită faptului că preotul ortodox a declarat, imediat după revoluţie, că el va fi primul preot greco-catolic şi că nu este nevoie să mai solicite alt preot. Văzând, însă, că timpul trece şi că preotul nu se hotărăşte, credincioşii greco-catolici i-au cerut, imperativ, să se declare ori greco-catolic, ori ortodox. În asemenea condiţii, preotul le-a răspuns credincioşilor că nu poate să facă trecerea la greco-catolici din motiv că regimul nou instaurat se poare schimba în regim comunist şi că nu-şi poate asuma soarta preoţilor greco-catolici, în asemenea condiţii. Evident, credincioşii greco-catolici fiind majoritari i-au cerut preotului ortodox să părăsească biserica şi casa parohială,  ceea ce s-a şi întâmplat, dar numai în urma unor conflicte violente, între unii susţinători ai preotului ortodox şi credincioşii greco-catolici.

     În această atmosferă conflicuală am preluat pastoraţia parohiei din Târşolţ.        Cu câteva luni înainte împlinisem 27 ani, eram căsătorit, aveam trei copii şi locuiam la Negreşti Oaş, aproximativ 20 km de Târşolţ. De aici făceam naveta în Duminici şi sărbători, însoţit de un grup numeros de credincioşi, atât la plecare cât şi la în toarcere, pentru a-mi asigura pretecţia.

     O perioadă de timp, mai exact până în prim Duminică din luna mai 1991, am cerebrat sfintele Oficii liturgice în biserică, alternativ cu diferiţi preoţi ortodocşi din împrejurimi, care suplineau funcţia de paroh.

„Ziua Duminicii fratricide”

     Credincioşii din parohiile greco-catolice din Districtul Ţara Oaşului erau obişnuiţi, încă dinainte de anul 1948, cu diferite devoţiuni învăţate de fraţii călugări de la Mănăstirea Bixad. Printre acestea şi la loc de cinste au fost păstrate cu sfinţenie „Cultul Inimii lui Isus” şi a „Inimii Preacuratei Fecioare Maria”. Este vorba de spovadă la prima vinere a lunii, la prima sâmbătă a lunii, prima Dumnică, când la sfârşitul Sfintei Liturghii, sau după vecernie, se oficiază „Binecuvântarea Euharistică” concepută în rit oriental.

     Începând de joi seara, joia care preceda primei vineri din luna mai a anului 1991 credincioşilor noştri şi mie personal ne-a fost interzisă intrarea în biserică pentru oficii, pe motiv că se face curăţenie generală.

     (Eram fericit, oarecum, să aud că se face curăţenie, deoarece trebuie să mărturisesc, cu durere, că atunci când am intrat prima dată în biserică am rămas neplăcut surprins de  mizeria pe care am găsit-o acolo şi anume: în spatele Iconostasului, bine camuflat, o mizerie de nedescris având posibilitatea de a te mişca în jurul altarului doar ca pe o potecă sau cărare. De jur-împrejur fiind mucuri de lumânări, bucăţi de colaci, sticle de vin, cutii şi diverse alte lucruri, care nu aveau nimic comun cu cele necesare slujirii. Acestea erau condiţiile în care se desfăşurau activităţile religioase şi în care se celebra Sfânta Jertfă Euharistică în momentul în care am intrat în biserica veche. Condiţie intolerabilă, fapt pentru care după prima Dumunică în care am celebrat am cerut unui credincios să vie cu căruţa la biserică pentru a putea debarasa şi încărca tot ceea ce servea doar ca mizerie în altar şi biserică).

     Acelaşi motiv, legat de curăţenie, ni s-a invocat şi a doua zi, când cu un grup de credincioşi am vrut să intrăm din nou în biserică. Era Vinerea primă din lună, motiv pentru care ne-am întors la locuinţa primului curator, unde am mărturisit şi am celebrat Sfânta Liturghie. Sâmbătă dimineaţa am încercat din nou, dar nici de data aceasta nu am reuşit să intrăm, invocându-ni-se acelaşi motiv, „curăţenia”.

     În cursul acelei zile, lumea din sat era destul de agitată. Căruţe pline, trase cu greu, urcau spre biserică. Mascate bine în căruţe erau pietre, pe care credincioşii Bisericii Ortodoxe le depozitau în spatele gardului viu care înconjura biserica şi delimita curtea bisericii de cimitir.

     În asemenea condiţii, văzând cele ce se petreceau în jurul bisericii, am anunţat Primăria şi organele de ordine, informându-le că ceea ce se petrece la biserică nu este altceva decât pregătirea unui câmp de luptă cu plan bine definit. La rândul lor, organele locale au anunţat organele judeţene. În felul acesta s-a desfăşurat ziua de sâmbătă, cu această pregătire asiduă din partea fraţilor noştri, evident manipulaţi şi foarte bine organizaţi pentru ziua de Duminică.

     În zorii zilei de Dumunică credincioşii Bisericii noastre au început  să se adune, în prima fază în faţa casei parohiale, după care s-au deplasat în faţa Primăriei. Aici erau deja prezenţi până în jurul orelor 12 aproximativ 1.500 de  credincioşi, care aşteptau sprijin din partea autorităţilor pentru a putea intra, la ora stabilită, în biserică. În jurul orei 12, când autorităţile locale şi judeţene de la Poliţie au ajuns la Primărie, s-a pornit în procesiune spre biserică, distanţa fiind aproximativ 1,5 km. În fruntea procesiunii se afla Societatea Mariană, copii şi bătrâni, recitând Rozariul Maicii Sfinte.

         În apropierea bisericii era o linişte desăvîrşită. Doar atunci  când procesiunea s-a apropiat destul de mult, în curtea mare a bisericii, aproape fiind de gardul viu, care despărţea cele două curţi, un arsenal întreg de pietre şi bolovani, cu oameni bine instruiţi în spatele lor, s-au năpustit asupra credincioşilor greco-catolici, care aveau şi ei în mâini „armele lor” – rozarul cu cruciuliţa Mântuitorului nostru Isus Cristos. Nu a contat că sunt copii, că sunt bătrîni sau bătrâne bolnave. Timp de câteva zeci de minute au lovit cât au putut. Sunt greu de imaginat cele întâmplate, evenimetele pot fi însă comparate, păstrându-se proporţiile, cu cele petrecute la Târgu Mureş în martie 1990, de unde probabil s-au şi inspirat. Consecinţele acestor evenimente au fost că o mulţime de credincioşi greco-catolici au fost internaţi în spitalele din Negreşti Oaş, Satu Mare şi chiar Târgu Mureş, o bătrână decedând la scurt timp în urma loviturilor primite.

         Rolul organelor de poliţie a fost pur decorativ pentru noi, în timp ce pentru fraţii noştri – un factor de curaj şi abnegaţie: „Aşa le trebuie, daţi-le, alungaţi-i până în Ungaria!” – se exprima un comandant de la judeţ.

     În timpul acestor dispute, am fost nevoit să mă retrag la casa primului curator, unde am oficiat sacramentul sfântului Botez unei fetiţe. – Menţionez faptul că această fetiţă nou botezată nu era altcineva decât nepoata bătrânei mai sus menţionate, care a decedat în urma loviturilor primite -. În timpul acesta afară se auzeau pietrele pe acoperiş, în geam şi în uşa casei, înjurături şi ameninţări cu moartea. Am fost îmbrăcat în straie populare ale unor oameni pentru a mă putea deplasa din acel loc într-o altă locaţie unde am stat câteva zile. Familia care m-a adăpostit era una mixtă, soţia greco-catolică, soţul ortodox. Prin geamul acestei case am putut observa cum în jurul orei 16 coborau spre şoseaua principală, veseli, plini de emfază, victorioşi, un grup de preoţi ortodocşi cu câţiva credincioşi, extrem de fericiţi. Au reuşit. Ne-au scos din biserică. În sfârşit, cei 80% , adică 2.200 de credincioşi greco-catolici au fost scoşi afară de o minoritate de aproximativ 10%, pentru că celălalt procent de 10% sunt neoprotestanţi. Dar cu ce preţ?, şi mai ales cu girul moral al oganelor de poliţie!

Ziua aceasta a însemnat şi o cotitură în viaţa parohiei noastre. Nu am considerat niciodată ca fiind o cauză pierdută recuperarea bunurilor Bisericii noastre, dar am considerat că cel mai important lucru, pentru a evita astfel de conflicte, ar fi acela de a pune bazele construirii unei noi biserici. Evenimentele acestea au marcat conştiinţa credincioşilor profund negativ ani de zile, timp în care la toată lumea îi era frică de toată lumea. Am reuşit în timp relativ scurt să conving o mare parte dintre credincioşii noştri că trebuie să construim o nouă biserică. Nu a fost chiar uşor deoarece unii credincioşi de-ai noştri nu puteau concepe de ce tocmai ei, care fiind majoritari, nu au voie în biserica lor, biserică ce le aparţinea de drept. În această acţiune am fost sprijinit necondiţionat de către Excelenţa Sa episcopul Lucian Mureşan. Cu acest sprijin şi al unor credincioşi am obţinut locul de biserică pe amplasamentul vechii primării, iar în primăvara anului 1992 s-a sfinţit locul de biserică, ocazie cu care am şi demarat lucrările, lucrări care s-au dovedit a fi din plin binecuvântate de Dumnezeu şi care au durat doar doi ani şi jumătate. Sfinţirea s-a făcut în 21 noiembrie 1994 de către Mitropolitul Lucian Mureşan, Episcopul de Maramureş Ioan Şişeştean şi Episcopul Virgil Bercea.

În primăvara anului 1994 am fost numit protopop al Districtului Ţara Oaşului şi în timp ce finalizam lucrările de construcţie la biserica din Târşolţ am solicitat şi obţinut un teren necesar pentru construirea noii biserici protopopiale din Negreşti Oaş, la demisolul căreia s-a proiectat şi sediul Oficiului protopopesc. În toamna anului 1994, după sfinţirea bisericii din Târşolţ, acolo a fost numit ca paroh părintele Ioan Zbona, care a continuat partea de finisaje exterioare şi amenajare.

În acel timp am fost numit ca paroh în Negreşti Oaş, ocazie cu care am şi început lucrările de construire la biserica protopopială, care s-au finalizat în anul 1998, iar cu ocazia sfintelor Rusalii ale aceluiaşi an biserica a fost sfinţită  de către Mitropolitul Lucian Mureşan şi  Episcopul Ioan Şişeştean.

     Am încercat şi am reuşit să mă implic în a-i convinge pe toţi preoţii din District că, deocamdată, singura noastră şansă de a ne desfăşura activitatea în mod demn de harul primit este de a ne construi biserici noi, de a fi alături şi împreună cu credincioşii noştri în reconstrucţia Bisericii, atât material cât şi spiritual. În anul 2005 am obţinut de la autorităţile locale din comuna Turţ un loc de biserică, Turţul fiind localiatea de baştină a părinţilor mei. Aici am construit o nouă biserică, lucrările fiind finalizate în anul 2007.

În Ţara Oaşului, la poalele Mănăstirii Bixadului, după o ”săptămână a patimilor”, care a durat câţiva ani!, oşenii au o salbă minunată de biserici noi, spre mai mare mărirea lui Dumnezu şi mântuirea sufletelor credincioase”.

***

     Prima fundaţie de biserică nouă în Ţara Oaşului a început-o ieromonahul bazilian Crăciun Cozma Filip în umbra Bixadului la Trip, construind o capelă mare care să fie utilizată până la construirea unei biserici:

Biserica nouă din Trip – Bixad „Sfinţii apostoli Petru şi Pavel” ctitorită între anii 1994-2006 sub administrarea preotului paroh Vasile Tămaş.

Mănăstirea de la Prilog ctitorită de căligărul Mihai Neamţu

Capela (provizorie) din Moişeni, construită de către preotul Ioan Zbona

Biserica protopopială „Sfânta Treime” Negreşti Oaş, ctitorită între anii 1995-1998 de către preot paroh protopop Iacob Feier

Biserica veche din Turţ

Biserica „Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril” din Turţ, ctitorită între anii 2004-2007 de către protopop Iacob Feier

Biserica „Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril” din Vama construită între anii 2003-2009 de către preot paroh

Vasile Vraja

Biserica „Neprihănita Zămislire” din Boineşti, ctitorită între anii 1994-1997 de preotul paroh Gheorghe Lohan

Biserica „Sfinţii apostoli Petru şi Pavel” Călineşti-Oaş, ctitorită între anii 1994-2009 de către  protopopul Iacob Feier, pe demisolul şi fundaţia construite de preotul

Ioan Gavrilaş

Biserica „Bunavestire” Negreşti-Oaş, ctitorită între anii 1992-1996 de catre preotul paroh Dumitru Cardoş

Biserica „Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril” Cămărzana, ctitorită între anii 2000-2004 de către preotul paroh

Vasile Orghici, cu sprijinul protopopului Iacob Feier

Biserica „Sfântul Dumitru” Târşolţ, construită între anii 1992-1994 de către pr. Paroh Iacob Feier, finisajele exterioare fiind realizate de către actualul paroh pr. Ioan Zbona

Biserica din Moişeni în curs de construire, începută în anul 2006 de către preotul paroh Pop Romulus

Să înălţăm Domnului cântare de mărire !

Stihira glas 6 la sfinţirea bisericii:

„Sculându-se Iacob dimineaţa şi luând piatra care o pusese sieşi căpătâi, a ridicat-o şi a turnat deasupra ei untdelemn şi a zis: Domnul este în locul acesta, iar eu nu am ştiut; înficoşător este locul acesta; el nu este altceva decât Casa lui Dumnezeu şi aceasta este Poarta cerului. Aleluia, aleluia, aleluia”.

Psalmul 83:

1. Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! 
2. Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu. 
3. Că pasărea şi-a aflat casă şi turtureaua cuib, unde-şi va pune puii săi: 
4. Altarele Tale, Doamne al puterilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu. 
5. Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda. 
6. Fericit este bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus, 
7. În valea plângerii, în locul care i-a fost pus. Că binecuvântare va da Cel ce pune lege, 
8. Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion. 
9. Doamne, Dumnezeul puterilor, auzi rugăciunea mea! Ascultă, Dumnezeul lui Iacob! 
10. Apărătorul nostru, vezi Dumnezeule şi caută spre faţa unsului Tău! 
11. Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor. 
12. Că mila şi adevărul iubeşte Domnul; Dumnezeu har şi slavă va da. Dumnezeu nu va lipsi de bunătăţi pe cei ce umblă întru nerăutate. 
13. Doamne al puterilor, fericit este omul cel ce nădăjduieşte întru Tine!

Cap VII

Armaghedon persistă,

dar va fi înfrânt

     Dicţionar explicativ:

     Cuvântul ebraic „Harmaghedon” (tradus:Muntele Meghiddo), pronunţat şi scris în româneşte Armaghedon, este numele unei localităţi fortificate de regele Solomon, aşezată pe o ridicătură în sudul câmpiei Esrom (Ezdrelom), în jurul anului 1000 î.Cr. A fost în repetate rânduri terenul pe care Israeliţii au dat piept cu oştirile duşmane, în bătălii sângeroase (relatate în cărţile Vechiului Testament: Judecători 5,19; 4 Regi 9,27; Zaharia 12,11).

În Noul Testament, cartea Apocalipsei cap.16 versetul 16, Armaghedon este considerat ca locul de adunare al oştirilor potrivnice lui Dumnezeu. Din contextul apocaliptic se conturează ca simbol al ultimei lupte ideologice dintre bine şi rău, dintre forţele luminii şi ale întunericului, dintre Dumnezeu şi Satana.

     Cf.DEX, „persistă”: A rămâne neclintit în hotărârile, în atitudinile, în sentimentele etc sale; a stărui în continuare.

     Cu întristare pomenim numele Armaghedon în context bisericesc şi creştin în anul de la Cristos 2009. Dar realitatea crudă o impune, mai ales în legătură cu lupta satanică a forţelor care ocupă abuziv, ilegal şi fraudulos sfânta Mănăstire greco-catolică a Bixadului. Lupta se duce, sistematic, de peste 60 de ani, pe multiple planuri (nu numai în ultimii 20, prin sălile paşilor pierduţi în sălile tribunalelor), cu consecinţe mai nefaste decât o sentinţă judecătorească nedreaptă. Şi anume:

1. Pe plan material: Se distruge prin dărâmare sau neîngrijire tot ce mai aminteşte de greco-catolici, cu intenţia vădită de a-i şterge din memoria colectivă.

     În capitolul întâi am ilustrat pe scurt starea înfloritoare a Mănăstirii Bixadului în era greco-catolică, de până în octombrie 1948: biserica, şcoala, tipografia, casa de noviciat, atelierele, grădina, calea crucii etc. Ce a mai rămas din toate acestea sub „administrarea” fraţilor ortodocşi, ilustrăm prin câteva imagini fotografice, realizate în luna iulie 2008[70]; fără comentarii, întrucât „marile dureri, acelea cărora le zicem mute, nu-ţi dau voie să verşi lacrimi de alţi ochi spre-a fi văzute”; şi întrucât ştim că „şi pietrele vorbesc”, ca această lespede năpădită de ierburi – unicul vestigiu al minunatei Căi a Crucii în 14 „staţii”, cu icoane şi troiţe, pe care mii de pelerini o urcau rugându-se în genunchi:

:

1. În plan spiritual: După Decembrie 1989 pe tronul adevărului au instalat minciuna. Prin ea se întreţine ura şi se alimentează conflicte, după metoda „tatălui minciunii”(Ioan 8,44), care este Diavolul şi care ca să-i poată înşela pe cei fideli Mielului „îşi ia chip de înger al luminii”(II Cor.11,14).

Iată doar câteva dovezi tipărite:

     1) În suplimentul revistei „Renaşterea” intitulat emoţionant „Mărturisitori de după gratii”, sub înaltul patronaj al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului (Cluj-Napoca 1995), se difuzează pe 85 pagini A5, printre alţii, şi numele următorilor preoţi catalogaţi drept „ortodocşi”dar care, în realitate, erau greco-catolici, arestaţi tocmai pentru că nu au semnat trecerea forţată la Biserica Ortodoxă şi după ani grei de puşcărie unii au cedat făcând de formă pactul cu diavolul[71]. În fapt ei nu au devenit ortodocşi, deoarece au făcut pastoraţie greco-catolică până la moarte sau la pensionare.[72]. Un caz concret, pe care-l relatez în deplină cunoştinţă, cunoscându-l în perioada 1968-1994 şi fiind în relaţii apropiate de prietenie, este al preotului Popa Vasile: Când a fost arestat, pentru că n-a acceptat să fie ortodox, s-a înţeles cu soţia, învăţătoarea Maria Popa născută Mărginean, să divorţeze de el la starea civilă, pentru a-şi proteja şi şcolariza copiii. După eliberarea „deţinuţilor politici” din 1964 s-a „recăsătorit” la starea civilă şi a acceptat să fie paroh ortodox în Ardusat, lângă Baia-Mare. Odată, delegat de arhiepiscopul din Cluj să prezidez o adunare parohială pentru construirea sau cumpărarea unei case[73], am liturghisit împreună cu dânsul. În taină îl pomenea pe Sfântul Părinte Papa Romei. Mi-a arătat o fotografie cu zeci de copii îmbrăcaţi în alb, pe treptele din faţa bisericii:elevi pregătiţi de el, în vremea comunismului, pentru Prima Cuminecare! Din 1990 a slujit ca preot greco-catolic. În anul 1993, pe crucea aşezată la mormântul soţiei sale (lângă care va coborî şi el peste un an), în cimitirul de lângă Catedrala încă „ortodoxă” din Baia-Mare, a pus să se dăltuiască în piatră următoarele versuri:

„Cultivat-am omenia

Sub al timpului miraj,

Românismul şi Unirea –

Crezul şcolilor din Blaj”. Să se ştie că el şi cei din generaţia lui au rămas fideli crezului şi idealurilor Bisericii Greco-Catolice şi Neamului Românesc! Doar câţiva profitori, s-au afişat ca ortodocşi, deoarece erau plătiţi copios pentru trădarea Bisericii Catolice şi a Neamului Românesc[74].

     Aşadar, ce cuprinde „suplimentul” revistei Renaşterea? :

     Preoţi greco-catolici despre care se minte că sunt ”preoţi ortodocşi”:

Avram Romul din Satu Nou de Jos,

Avram Victor, Ardusat,

Bob Hangea, Chechiş,

Bancoş Ioan, Urmeniş,

Câmpeanu Vasile, Mireşu Mare („Dr”.în Teologie, omis),

Cotoţiu Nicolae, Ariniş,

Cupcea Salviu, Berbeşti,

Erdely Andrei, Bercu,

Gherman Lazăr, Mineu,

Marina Gheorghe, Bixad (care nu s-a declarat niciodată ortodox; era ieromonah, fost stareţ al Mănăstirii Bixad. Doctor în Teologie al Universităţii Pontificale Gregoriana din Roma, 1930),

Pall Mihai, Tiream,

Pop Andrei, Călineşti Oaş,

Rednic Mihai, Crăceşti,

Sălăgean Gavril (care niciodată n-a semnat trecerea la ortodocşi; fusese ieromonah la Bixad),

Trufaşu Liviu, Zalău.

     Preoţi despre care se omite intenţionat că au fost greco-catolici, catalogaţi doar „preoţi”, fără precizarea confesiunii:

Anca Petru, Oradea,

Andercău Vasile, Satu-Mare,

Balea Grigore, Maramureş,

Bondrea Ilie, Bixad (care niciodată n-a semnat trecerea la ortodocşi; fusese ieromonah la Bixad),

Chindriş Alexandru, Oradea,

Fanea Victor , Sâncrai,

Hotico Ştefan, Dragomireşti,

Istrate, Baia-Mare,

Maghiar Augustin, Sanislău,

Man Simion, (Bădăcin),

Marchiş Dumitru, Tămaia,

Mare Augustin, Satu-Mare,

Morna Gheorghe, Satu-Mare,

Paul Vasile, Maramureş,

Pura Nicolae (profesor, publicist greco-catolic),

Sabău Mihai, Satu-Mare.

     2) Preacuviosul ieromonah ortodox Emanuil Rus, stareţul  Mănăstirii greco-catolice Bixad, ştie beneficia de lucrările eruditului cercetător al „vechilor cărţi româneşti călătoare”, profesorul Florian Dudaş, şi scoate şi el o cărţulie de 50 pagini A5, prin care încearcă să justifice ne-retrocedarea mănăstirii către greco-catolici, întrucât este ortodoxă, invocând ca argument suprem „Pomelnicul Mănăstirii”. Dar cum este dat din bătrâni că „fiecare pasăre pre limba ei piere”, călugărul publicist se scapă de recunoaşte şi ceea ce de fapt contrazice teza ortodoximului nemuritor, şi ciripeşte scriind negru pe alb: „Pomelnicul mănăstirii Bixad înscrie, fapt foarte lesne de înţeles, numele vieţuitorilor ordinului călugăresc amintit [greco-catolic „Sfântul Vasile cel Mare”-O.S.B.M. – n.m., R.P.] , începând cu arhimandritul Isaia de Caroli (Károlyi), mort la Bixad, la 15 mai 1703 […], pomelnicul încheindu-se cu numele fraţilor Pancraţiu Păcurar (+Măn.Nicula, 1947) şi Arcadie Băban (+Obreja)”[75].Deci chiar Pomelnicul invocat de actualul stareţ ortodox dovedeşte că Bixadul aparţinea călugărilor greco-catolici O.S.B.M.

     Însuşi istoricul Florian Dudaş, atins de un duh confesionalist (păcat mare la înaltul nivel intelectual al domniei sale!), afirmă în Prefaţă că actuala biserică din Bixad a fost ctitorită la 1771 „de către ruteni” dar nu face precizarea pertinentă că aceştia erau greco-catolici de peste 150 de ani. Un istoric de talia dumnealui nu se poate să nu fi auzit de „Unirea de la Brest din 6-10 octombrie1598” şi de „Unirea de la Ujgorod din 23 aprilie 1646”[76], de care nu pomeneşte, dar, în acelaşi ton cu o anumită propagandă postdecembristă, adăugă sloganul comunist „înălţată prin truda românilor din Oaş”[77]). Precizăm noi că şi până înainte de desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în 1948, rutenii riverani continuau să meargă la Bixad, după calendarul vechi, cu mari procesiuni, şi că ieromonahii de acolo îi primeau şi le ofereau asistenţa liturgică[78].

     Suspomenita broşură de dezinformare şi propagandă confesionalistă se încheie, nici nu se putea altfel, cu un plagiat, adică cu o hoţie, cu un furt conştient[79]: Între paginile 43-48 sunt tipărite, ca ortodoxe, cântările compuse de cărturarii ieromonahi greco-catolici (text – Gavril Sălăgean, melodie -Dr.Gheorghe Marina), începând cu „Versul icoanei de la Bixad” (rebotezată „Cântarea Icoanei făcătoare de minuni”, dar plagiată cuvânt de cuvânt) până la cântarea „Plecarea de la Mănăstire”. Spre edificare, cititorul poate compara cântările „ortodoxe” din 1995 cu cele originale, greco-catolice, din cartea „Îndreptar practic, cum să se facă pelerinajele la Mănăstirea Bixad”, reprodusă de noi ca Anexa I la capitolul întâi al prezentului volum[80].

     Consecinţele vizibile ale acestor atitudini şi acţiuni sunt cele scontate de „Armaghedon”:

1. Minciuna şi zavistia produc sminteală în sufletele unor creştini care, debusolaţi în legătură cu credinţa strămoşească greco-catolică, părăsesc şi Biserica Ortodoxă la care au fost afiliaţi prin forţa brutală a împrejurărilor nefaste, şi înalţă „temple” lui Iehova[81], chiar în umbra sfintei Mănăstiri a Bixadului. Priviţi mai jos zidurile cetăţii şi gardurile. Şi dac-ar fi numai zidurile!, dar e vorba de organizarea unor plutoane de atac împotriva credinţei fiilor Bisericii Catolice şi ai Bisericii Ortodoxe deopotrivă, activişti agresivi, repartizaţi pe străzi, cu plan de activitate şi dotaţi cu materiale de propagandă.

     Să vorbim pe faţă. „Consecinţa conflictelor interconfesionale este până la urmă confirmarea îndepărtării oamenilor de viaţa Bisericii sau, mai rău, justificarea unor atitudini fundamentaliste”[82]. Să nu ne învârtim în jurul problemei, ocolind-o. Există o singură dispută, deci se pune o singură problemă: Cristos şi Anticrist! Pe care-l alegem, pe care-l servim?

     De fapt azi toate războaiele sunt pentru idei, pentru convingeri. Este disputa între Evanghelia lui Iisus şi „evangheliile” oamenilor.

      Noi L-am ales pe Cristos, nu pe Satana. Cale de mijloc nu este; sufletul nu poate trăi din compromisuri cu vulgarul.

Sala de Congrese a Martorilor lui Iehova, şi împrejmuirea cu fier şi beton

2. Pe o parte dintre cei pe care nu-i poate cuceri, prin propaganda sectarilor Satana îi predă lui Mamona, trufaşul iubitor de arginţi, îndemnându-i să-şi dărâme casele părinteşti tradiţionale şi în locul lor să înalţe căsoaie tip Turnul Babel, frizând ridicolul şi inutilitatea, locuinţe megalomane dar nefuncţionale: fier nichelat, piatră cioplită, marmură lustruită, sticlă colorată şi beton armat – care, oricâtă valută au încorporat în ele, nu pot contribui la înzestrarea morală şi intelectuală a urmaşilor acestor deosebit de harnici truditori prin cele ţări străine. Harnici şi cinstiţi muncitori, dar lipsiţi de orientarea spre valorile spirituale, de la care ştie Mamona cum să-i abată. Acestora ne ferim să le aducem şi cea mai mică atingere, supărare sau jignire personală, pentru că ei nu sunt vinovaţi, nu sunt de condamnat, ci sunt victime ale Celui-Rău, din ghearele căruia ne rugăm Mielului să fie salvaţi şi copiii lor să fie orientaţi spre valorile creştine autentice. Să poată birui prin credinţă puternică marile ispite ale lumii de astăzi: laicizarea, desacralizarea, bunăstarea, erotismul şi hedonismul. Nu dorim să aducem în pagină alte fapte ale luptei Armaghedonului de la Mănăstirea Bixad[83], actualmente „ortodoxă”, întrucât noi credem în biruinţa finală a Mielului asupra Celui-Rău. Pentru a-i întări în această credinţă optimistă pe cei credincioşi, facem trimitere la aceeaşi carte profetică despre venirea Domnului ca Drept Judecător şi despre instaurarea „Noului Ierusalim”. Îngerul Domnului a zis scriitorului Apocalipsei, Sfântul Ioan Evanghelistul:  

     „Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. “Iată [zice Domnul Iisus], vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor [în sângele Mielului] ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate! Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!”(22,10-15). Amin! Împlinirea cuvintelor Mântuitorului rostite miercuri în Săptămâna Patimilor: „Atunci va zice celor din stânga:”Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui ”(Matei 25,41).

     Unele profeţii încep să se împlinească şi sub ochii noştri. De văzut le pot vedea toţi cei “fericiţi”, adică cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, cei milostivi, cei curaţi cu inima, cei făcători de pace, cei asupriţi pentru dreptate…Pe unii dintre aceştia îi avem printre noi. În imaginea de mai jos[84] se poate vedea ceea ce am putea numi “replica unchiului Mihai la sechestrarea Bixadului”:

Zi de hram la Mănăstirea din Prilog, 29 iunie 2008. Peste capete plecate în rugăciune, sub cupola cerului albastru, pulberile argintii ale puterilor sufleteşti!

     „L-am cunoscut pe Unchiul Mihai.

      Mă numesc Ioan Zbona şi sunt preot greco-catolic în parohia Târşolţ din Ţara Oaşului, dieceza de Maramureş.M-am născut în anul 1961 la 25 mai, din părinţii Vasile şi Maria originari din satul Gherţa-Mare comuna Turţ.

     În anul 1975 am avut prima întâlnire cu Unchiul Mihai Neamţu din Prilog. În acel timp, părinţii mei locuiau in Cisnădie, jud. Sibiu, iar în vacanţa de vară a anului 1975 am venit împreună cu părinţii şi fratele meu mai mare, Vasile, în vizită la bunicii mei din Gherţa-Mare. În timpul vacanţei i-am însoţit pe părinţii mei la Prilog şi aşa l-am întâlnit pentru prima dată pe Unchiul Mihai care mi-a făcut o impresie deosebită. Mi se părea o persoană misterioasă care avea ceva în ea, ceva care nu puteam înţelege dar care producea în mine un zbucium ca atunci când omul se apropie de ceva sacru. După câteva discuţii, Unchiul Mihai ne-a spus tuturor:  ,, Copilul vostru cel mai mic va fi preot catolic.” Pentru mine a fost o adevărată provocare, deoarece eu iubeam Biserica şi o frecventam, dar nu pe cea catolică, deoarece in Cisnădie erau două biserici ortodoxe si una lutherană.

     Tot atunci ne-a spus Unchiul Mihai că mama mea va avea o criză şi dacă vom fi toţi trei acasă, adică tata, eu şi fratele meu, şi-i vom aplica masaje în locul unde apare paralizia, o vom salva. Vreau să spun că mama mea la acea întâlnire era sănătoasă şi nu exista nici un semnal că se va întâmpla curând, iar eu credeam că aceasta se va întâmpla la adânci bătrâneţe, dar totul s-a întâmplat după câteva luni, în septembrie sau octombrie, în acelaşi an. Tot la acea întâlnire mi-a dăruit un rozar pe care m-a învăţat să-l recit în mod simplu, fără mistere, şi m-a rugat să-l port mereu cu mine.

     După un an, în 1976 ne-am reîntâlnit la Prilog şi mi-a reamintit de viitoarea mea preoţie. Întâlnirile mai dese cu Unchiul Mihai au apărut din anul 1982, când părinţii mei au hotărât să se reîntoarcă în locurile natale, şi astfel s-au stabilit la Negreşti-Oaş. Părinţii mei frecventau Biserica catolică de rit latin, deoarece Biserica noastră era scoasă în afara legii, dar ţineau contacte cu preoţii greco-catolici activi în clandestinitate şi aşa am ajuns şi eu să cunosc dintre preoţii clandestini, inclusiv prin intermediul Unchiului Mihai.

     În anul 1983 am avut un accident în urma căruia mi-a fost zdrobită toată partea dreaptă a feţei, iar pentru recuperare am stat aproape o lună la un spital din Cluj, de unde m-am întors aşa de slăbit, încât abia stăteam pe picioare. După externarea din spitalul din Cluj am mers la Prilog şi nici nu am apucat să îi spun Unchiului Mihai pentru ce sunt acolo, deoarece el a început să-mi expună cu lux de amănunte cum s-a întâmplat accidentul, cum m-am simţit şi cum m-am manifestat imediat după accident. Erau lucruri pe care nu le-am spus nimănui şi el totuşi le ştia. Mai mult, mi-a spus cum a decurs intervenţia chirurgicală şi cât de mari specialişti au fost medicii, fără să fi spus numele acestor medici.

     Tot atunci mi-a spus că sunt lucruri ascunse pe care medicii nu le-au depistat. Unul dintre aceste lucruri era un cheag mare de sânge la stomac din cauza căruia nu aveam poftă de mâncare, iar altul era un cheag de sânge peste inimă din cauza căruia eram lipsit de putere. Mi-a stabilit un tratament cu ceaiuri şi comprese iar în câteva luni mi-am recăpătat starea normală. Tot atunci mi-a spus să mă feresc de soare, să nu fac plajă, şi când este soarele puternic să am capul acoperit.În acea vară, fiind cu casa în construcţie, am lucrat cu capul descoperit într-o zi cu soare, iar seara nu m-am mai recunoscut în oglindă, aşa eram de umflat la cap. A doua zi am mers la Prilog şi după tratamentul primit mi-am revenit.  Din acel moment respectul, stima pentru Unchiul Mihai creştea de la o întâlnire la alta, aşa încât vorbeam şi altora despre puterea pe care o are sau însoţeam prieteni bolnavi la Prilog. În anul 1991 ni s-a născut al treilea copil, o fetiţă, Tereza-Ioana, şi după câteva luni de la naştere, deoarece nu era suficient laptele matern şi nu vroia să mănânce altceva, ne-am dus împreună cu soţia la Unchiul Mihai şi ne-a spus să îi pregătim două porţii de mâncare pe care să i le dăm, una pe dealul de la Huta Certeze, numit Sâmbra Oilor, iar cealaltă la pădurea de lângă comuna Livada, numită pădurea Mujdeni. Când soţia a întrebat ce să îi pregătească, Unchiul Mihai a răspuns :,, Tot ceea ce nu îi place. “ . După acest tratament simplu fiica noastră nu a mai avut probleme cu alimentaţia.

     Îmi aduc aminte că o dată, o femeie în vârstă din Negreşti-Oaş m-a rugat să o duc cu maşina la Unchiul Mihai, deoarece era programată pentru o operaţie la fiere. După consult şi stabilirea tratamentului, Unchiul Mihai a luat o coală de hârtie, iar cu un creion a desenat o formă neregulată cu un contur tremurând, iar la sfârşit a spus :,, De aceste dimensiuni este piatra de la fiere şi are o grosime de 3 mm.” Când medicii de la Negreşti-Oaş au făcut o radiografie, era uimitor faptul că radiografia arăta identic cu desenul lui Unchiul Mihai, dar femeia a preferat intervenţia chirurgicală.

     Cred că in iarna anului 1991, am hotărât în familie să petrecem un sfârşit de săptămână la staţiunea montană Borşa din Maramureş. Înainte de plecare trebuia să merg pentru câteva minute la serviciu, timp în care am fost chemat urgent înapoi de către tatăl meu. După ce am ajuns acasă mi-am găsit soţia în pat deoarece alunecând pe trotuarul din curtea casei s-a lovit foarte tare la coloana vertebrală. Era într-o stare gravă şi suferea enorm. Am întrebat-o dacă doreşte să chem salvarea sau să mergem cu maşina la spital. Răspunsul a fost :,,Primul consult îl facem la Prilog, la Unchiul Mihai.”. După consult şi tratamentul stabilit i-a spus soţiei :, Luni vei merge la serviciu”, şi aşa a fost.

     În anul 1995, am cunoscut o fetiţă în vârstă de 9 – 10 ani din localitatea Trip comuna Bixad, care suferea enorm din cauza durerilor de la articulaţiile piciorului stâng. Medicii au constatat lipsa lichidului limfatic dintre articulaţii, ceea ce producea dureri enorme. I-am propus să meargă la Prilog şi împreună cu mama ei ne-am dus la Unchiul Mihai. După stabilirea diagnosticului şi a tratamentului, am mai rămas cu Unchiul Mihai şi l-am întrebat dacă se poate vindeca această fetiţă. Răspunsul a fost:”Dacă vrea mama ei.” După tratament, fetiţa a început să se însănătoşească dar tratamentul a fost întrerupt şi fetiţa a rămas cu un mic handicap. Atunci am înţeles cuvintele Unchiului Mihai, el ştia că tratamentul va fi întrerupt.

     În fiecare primăvară, Unchiul Mihai spunea: ,,Acum se deschide farmacia lui Dumnezeu.”. Şi aşa era, pentru că toţi cei care l-au vizitat şi au crezut în cuvintele lui, aveau acasă o adevărată farmacie PLAFAR. Pe lângă faptul că dicta anumite liste cu plante medicinale, cunoştea locul exact unde se găseşte fiecare plantă în parte şi indica celui care avea nevoie de ea acel loc. Aşa s-a întâmplat când pentru copii noştri aveam nevoie de osul iepurelui, iar când soţia a întrebat unde putem găsi această plantă ne-a spus locul exact, aşa încât am găsit-o foarte uşor.Pot spune că avem cinci copii şi toţi au crescut mari fără ca noi să avem nici un medicament de rezervă în casă, toate tratamentele necesare pentru copiii noştri şi pentru noi au fost de la Unchiul Mihai şi toate cu rezultat foarte bun. Nu aş vrea să se înţeleagă prin aceasta faptul că nu aveam încredere în medici sau în tratamentele prescrise de medici.

     În vara anului 2000, fiica noastră cea mai mică, Tereza, acuza dureri de apendicită. Am mers la Prilog, la Unchiul Mihai, ne-a dat tratamentul, iar la întoarcere spre Târşolţ am venit prin Negreşti – Oaş pentru a completa de la plafar lista prescrisă cu plantele medicinale pe care nu le aveam la casa noastră din Negreşti. Fiind vecini şi buni prieteni cu o familie de medici, aceştia când ne-au văzut apropiindu-ne de casă au insistat să intrăm până la dânşii. Le-am explicat că trebuie să mergem urgent la Târşolţ deoarece trebuie să-i facem tratamentul fiicei noastre. Au venit la maşină şi după ce au văzut-o pe Tereza au spus: Trebuie să mergeţi urgent la spital! Voi sunteţi părinţi conştienţi.? Câtă încredere aveţi în acea persoană.? Atunci ne-au lăsat să plecăm. După câteva zile de tratament, durerile au dispărut şi fetiţa noastră a evitat o operaţie”.

„Unchiul” Mihai Neamţu, călugărul de la Prilog şi sora lui, Ana

            Încheiem acest capitol citându-l pe cuviosul Siluan Athonitul (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, p.160) :

Domnul ne-a dat porunca: “ Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Mt.5,44).Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău ? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică? 

     Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: “N-am venit să pierd, ci să mântui”(Lc.9,54-56). Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi.

Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Domnul, Domnul i-a răspuns cu milă (Mt.26,50); tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu.

Cap VIII

Nu se sting

luminile Bixadului greco-catolic

Luminile credinţei se manifestă şi prin salutul cu care te întâmpină creştinii din jurul Bixadului: „Laude-să”, forma lexicală locală a doxologiei „Lăudat să fie Isus”. Au încercat comuniştii să-l înlocuiască impunând formule desacralizate: „Noroc”, „Noroc bun”, „Bună ziua”, sau mai recent formula confesionalistă „Doamne-ajută”, care este creştinească, însă păcătoasă este folosirea ei împotriva şi pentru înlocuirea subtilă a salutului tradiţional catolic „Lăudat să fie Isus” Dar la acest salut creştinesc românesc tradiţional, prin care-şi mărturisesc credinţa din sufletul lor, oşenii nu au renunţat nici în timpul comunismului, nici după, decât câţiva „fiii pierzării”, cei la inima cărora nu au urcat cuvintele lui Isus ”Ce va da omul în schimb pentru sufletul său”.

Cu această mărturisire a credinţei prin salutul „Laude-să” ne-a întâmpinat şi Gheorghe a Nonului[85], născut în 17 august 1954, domiciliat în Trip n.676, care apoi ne spune că îl cunoştea pe călugărul Mihai Neamţu de la Prilog din tinereţe, iar din 1986, după ce şi-a cumpărat o maşină de teren ARO îl ducea pe acesta şi pe sora lui, Ana, la capela OSBM din Satu-Mare str.Gh.Doja nr.5, aproape în fiecare sâmbătă, şi de multe ori la locurile clandestine de rugăciune din Baia-Mare şi Pomi. După ce relatează şi câteva peripeţii semnificative întâmplate în cursul acelor deplasări „ilegale”,[86] ne spune că acum lucrează temporar şi în Franţa, unde doi din copii lui, Gheorghe şi Ion, plecaţi la Paris de 11, respectiv de 8 ani, au reuşit prin muncă cinstită să aibă acolo firma lor proprie de finisaje interioare. Aceştia frecventează duminical biserica greco-catolică, la 30 km departe de casa lor, sau biserica romano-catolică, la numai 50 metri de ei. De Paştile romano-catolice merg de obicei în pelerinaj la Lourdes.

Remarcăm în vocabularul oşanului Gheorghe a Nonului reminiscenţe din limba latină a veteranilor romani ce s-or fi stabilit şi aici cu vre-o 19 secole în urmă: „Noi sum greco-catolici” De aceea, zice el (în 26 iunie 2008) că fiul său Gheorghe şi-a ales viitoarea mireasă, Mărioara-Cristina Cicio din Trip, iar cununia au programat s-o facă aici acasă în biserica greco-catolică, pe data de 17 august 2008.

     Imaginile alăturate[87] confirmă nu numai că aceşti oşeni s-au ţinut de cuvânt, ci şi faptul deosebit de important că nu se sting luminile Bixadului, nici după 60 de ani de la suprimarea sfintei Mănăstiri, ci ele străbat spaţiul european, de aici din Ţara Oaşului până la Paris, Madrid sau Roma, benefic infuzând cu puternica spiritualitate greco-catolică românească lumea apuseană supusă marilor ispite ale acestui veac: laicizarea, desacralizarea, erotismul şi hedonismul.

În faţa casei părinteşti

În faţa sfântului altar al bisericii greco-catolice

Împreună cu părinţii mirelui

Respectarea portului tradiţional al românilor din Ţara Oaşului: mirii încununaţi ca oarecând voievozii auşenilor liberi!

Revenind cu consătenii în faţa bisericii noi din sat

Din faţa sfântului altar vor porni nuntaşii la locul de veselie.

     Un fapt similar, de prezenţă simţită a luminilor greco-catolicismului românesc în Europa de azi, ni l-a relatat[88] padre Serafim Vescan Iulian, parohul unei comunităţi româneşti din Italia (Basilica Sacro Cuore Immacolato di Maria ai Parioli, Via Sacro Cuore Immacolato di Maria 5, 00197 Roma,e-mail padreserafino2001@yahoo.it) şi anume că:

     Tineri români, care au reuşit să-şi facă un rost în Italia, nu numai că frecventează biserica greco-catolică, ci participă la ore de pregătire sufletească în vederea căsătoriei, ştiind că în Biserica noastră cununia este indisolubilă, nu se face şi se desface. Chiar pentru luna septembrie 2008 are programată cununia unor tineri din Ţara Oaşului, cu care a început deja cuvenita catehizare.

     Relatând aceste două fapte, le socotesc ca pe ceva normal, firesc, natural. Ceva care nu iese din tiparele obişnuitului. Şi aşa este. Nu-i nimic extraordinar, senzaţional, ieşit din comun. Este, pur şi simplu creştinesc. Aşa cum ni s-a transmis şi prin luminile care iradiau de la altarul Mănăstirii Bixadului şi cum suntem obişnuiţi noi cei crescuţi sub streaşina unor astfel de altare străbune. Şi, totuşi…Extraordinarul, senzaţionalul, ieşitul din comun – îl constituie faptul că acest „normal” se întâmplă, în Ţara Oaşului din România, într-o vreme în care Uniunea Europeană nu are încă în Constituţie numele lui Dumnezeu şi nu îşi recunoaşte statutar rădăcinile creştine, într-o lume în care în ţări europene se legitimează „căsătorii” între homosexuali, se propagă în mass-media oficială dezmăţul şi imoralitatea.

Da. Pentru o astfel de Europă cele două fapte ale unor români creştini greco-catolici sunt extraordinare, senzaţionale, ieşite din comun, dar mai ales sunt o minunată pagină de catehism pentru re-încreştinarea, re-evanghelizarea bătrânei Europe, la luminile care se revarsă spre ea din preaplinul iubirii acestui neam românesc.

     Bunul simţ şi un dram de smerenie creştinească ne opresc să difuzăm mai multe asemenea fapte din viaţa noastră cotidiană. Însă, fără a concretiza, spunem, că sunt nenumărate fapte minunate care se petrec sub ochii noştri, pentru cei care „avem ochi” care să le poată vedea…căci pe acestea le învăluie acelaşi mister care înconjoară icoanele făcătoare de minuni şi mormintele sfinţilor. Şi este benefic dacă noi, creştinii, credem că despre minuni nu e bine să se prea ştie, să se prea vorbească, să se facă propagandă; şi că ele trebuie mărturisite doar prin felul în care ne schimbă viaţa.

***

     Ni se pare demn de remarcat că din familii care făceau pelerinaj la sfânta Mănăstire Bixad, s-au validat vocaţii la călugărie, astăzi fiind în Ordinul Sf.Vasile cel Mare: ieromonahii: Ermil Alexandru Jurja din Odoreu stareţ la mănăstirea Visuia, Marian Daniel Ţuţuraş din Necopoi – stareţ la Molişet, Leon Nicolae Doroş din Odoreu – stareţ la Mintiu Gherlei, Ilie Octavian Adaos, stareţ la Màriapócs şi fratele Dominic Mircea Huja din Târşolţ – econom la Molişet.

     De asemenea, tineri care au devenit preoţi sub influenţa directă a luminilor Mănăstirii Bixadului, peste întunecimile epocii ateiste: Dumitru Cardoş – Negreşti, Feier Iacob – Negreşti, Zbona Ioan – Târşolţ, Lişca Vasile – Oradea, Ionel Jurja – Odoreu, Creţu Vasile – Oradea[89]

     Cât despre actualii preoţi parohi în Ţara Oaşului trebuie remarcată preocuparea lor constantă de a salva sufletele păstorite din ghearele Celui Rău, ajutându-le să-şi trăiască credinţa, nu numai să frecventeze formal biserica.

     Rezultatele se pot vedea: În Duminici şi sărbători, majoritatea celor ce participă la Sfânta Liturghie se spovedesc şi se cuminecă. Părintele Ioan Zbona ne spune că şi cei pe care, mânaţi de diferite interese, îi prinde vreo Duminecă sau sărbătoare departe de casă, la vremea Liturghiei sunt în biserică: „Odată s-au pomenit că o bancă întreagă din catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti era ocupată de târşolţeni”[90].

     Parohul din Trip, Vasile Tămaş[91] ne spune că pune accent pe practicarea devoţiunilor, prima Vinere, prima Duminică, un ceas cu Isus şi celelalte devoţiuni, prin care  creştinii se hrănesc spiritual şi se întăresc prin relaţia sufletească cu Dumnezeu, timpul de taină petrecut în rugăciune personală îi „îmbracă cu putere” (Filipeni 4,13) să poată învinge încercările vieţii cotidiene. Aşa a reuşit să stabilească şi pace confesională, prin învingerea urii dintre fraţi. Vocaţia creştină nu admite pauze de aţipire şi cu atât mai puţin de somn. În via Domnului trebuie lucrat cu sprinteneală, zel şi tenacitate. Biserica nu poate părăsi câmpul culturii. Civilizaţiei urii trebuie să i se contrapună o civilizaţie a iubirii; civilizaţiei morţii, o civilizaţie a vieţii.

     Să mulţumim lui Dumnezeu, împreună cu sfântul Maxim Mărturisitorul care zice că „Dumnezeu a aşezat pe pământ cinul preoţesc pentru a ţine locul Său. Dumnezeu Însuşi se face astfel văzut, şi tainele Sale nu încetează a fi văzute de cei care au ochi pentru ca să vadă”[92] Lui Dumnezeu să-i mulţumim pentru toate şi să nu contenim a ne ruga pentru noi vocaţii la viaţa consacrată şi pentru progresul spiritual al tuturor creştinilor.

     În timp ce redactam această pagină, iată o veste care, totuşi, nu trebuie tăcută, spre a fi şi altora de folos. Astăzi, în sfântă zi de marţi, 10 martie 2009, la telefon îmi spune părintele ex-rector Simion Mesaroş că, după 1989, prin Reuniunea Mariană „Regina Cerului”din Baia Mare s-a instituit public „Adoraţia perpetuă”(despre care am pomenit mai sus, în capitolul „Puterea rugăciunilor”, cum a funcţionat în condiţiile clandestinităţii), acum fiind una din activităţile permanente ale Reuniunii, organizată punctual, cu evidenţa precisă a persoanelor participante, a zilelor şi orelor de adoraţie, în aşa fel ca să nu fie nici un minut de întrerupere; nici în cazul în care cineva ar fi indisponibil din motive de sănătate sau ar muri, căci se asigură înlocuitor care să preia lanţul rugăciunii neîntrerupte[93].

     Credem că şi puterea acestor rugăciuni va birui „răutatea zilei” (Mt.6,34) prin care trece Biserica greco-catolică din România şi va topi ura şi asuprirea şi nedreptatea. Pentru ca „fraţii” de toate confesiunile să trăiască iubirea frăţească.

     Dorim să încheiem cu un cuvânt reţinut de părintele canonic Iacob Feier, imediat după decembrie 1989, din gura Episcopului de Maramureş Lucian Mureşan: „ Părinte, noi existăm, pentru că martiriul a existat. Acum, pe temelia martirilor, noi trebuie să zidim, în continuare, spiritual!”.[94]

POSTFAŢĂ

     Acum, la sfârşitul redactării, trecând în revistă tot materialul documentar adunat pentru această carte, constatăm că doar o mică parte din el l-am valorificat în paginile de faţă. Este rezultatul selecţiei riguroase determinată de realizarea scopului propus iniţial: de a consemna şi valorifica doar tezaurul de sfinţenie şi cultură creştină care a putut fi adus la lumină prin mărturii demne de crezare şi prin documente autentice.

Iar dintre acestea le-am expus doar pe acelea care se refereau la tema propusă, adică: supravieţuirea, perpetuarea şi răspândirea luminilor spirituale, de sfinţenie şi cultură, ale „spiritului mănăstirii Bixadului”, în spaţiul românesc şi european, peste cinci decenii de ateism şi încă două de ură confesionalistă.

     Le-am expus sine ira et studio, fără mânie şi părtinire (Tacitus, „Annales” I,1), dar cu dorinţa manifestă de a „deosebi spiritele”, după cuvântul sfântului apostol şi evanghelist Ioan: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui spirit, ci puneţi spiritele la-ncercare, dacă sunt de la Dumnezeu; pentru că mulţi profeţi mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4,1)

     Indiferent când va triumfa şi în România postdecembristă puterea legii, dând dreptate păgubitului nu uzurpatorului, aducem necontenit calde mulţumiri Bunului şi Milostivului Dumnezeu pentru lumina ceasului de faţă (atâta de câtă suntem noi vrednici !) şi Îl preamărim pururi prin rugăciuni zilnice. Preoţii – după rânduiala liturgică, poporul – după datina străbună, iar călugării bazilieni, urmaşii legitimi ai celor de la Bixadul greco-catolic, după Regula statornicită de peste 1600 de ani de către întemeietorul şi patronul spiritual al „Ordinului – sfântul Vasile cel Mare”, arhiepiscopul Cezareii Capadociei (329-379), căruia atât Biserica Greco-Catolică cât şi Biserica Ortodoxă îi psalmodiază acelaşi condac şi tropar: „Arătatu-te-ai temelie neclintită Bisericii, dând tuturor muritorilor domnia cea nestricată, sigilând-o cu învăţăturile tale, arătătorule al celor cereşti, Vasile cuvioase”.

„În tot pământul a ieşit vestea ta: căci a primit cuvântul tău; prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea lucrurilor ai lămurit-o, moravurile oamenilor le-ai înfrumuseţat.

 Împărătească preoţie, părinte cuvioase Vasile, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre”.

     Cititorule al acestei cărţi, când pleci genunchii inimii tale în rugăciunea zilnică pentru sufletul tău, pentru viaţa ta şi a celor din familia ta, din comunitatea ta, adu-ţi aminte să te rogi şi pentru noi vocaţii sfinte la preoţie şi la călugărie, pentru ca tinerii clerici şi călugări care acum se pregătesc la şcolile catolice, ca pe vremea revigorării Ordinului Bazilian prin Atanasie, Leon şi Marina, să fie instrumentele alese de Cer pentru împlinirea şi pe pământul românesc a profeţiei regelui psalmist David (84,11-14):

”Mila şi Adevărul se vor întâmpina,

Dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa,

Din pământ va răsări Adevărul,

Şi Dreptatea va străluci din ceruri.

Revărsa-Şi-va Domnul binecuvântarea

Şi pământul nostru roadele-şi va da.

Dreptatea va merge înaintea Lui

Şi paşilor Lui va deschide calea”.

Amin. Aşa să fie!

Preot Vasile-Romul Pop

Oradea, 6 mai 2009,

Pomenirea dreptului

şi multrăbdătorului Iov

ПІСЛЯМОВА

Зараз, на кінці редагування, перейшовши через весь документальний матеріял зібраний для цієї книжки, зауважуємо що лише маленька частина була ужита у цих сторінках. Це результат строгого добирання, визначене здійсненю пропонованої мети: щоб наказати і оцінити лише скарб святости і християнської культури, якого можна було привезти до світла через свідчення гідного довіря і через достовірних документів.

Однак споміж цих я виставив лише ті які відносилися до пропунованої теми: тобто пережиття, увічнення і розповсюдження духовних світел, святости і культури, «духа Біксадського монастиря», у просторі Румунському та Європейському, після п’ятьох десятиліть атеїзму, і двох дисятеліть конфесіональної ненависти.

Я їх виставив sine ira et studio, без гніву та безсторонньо (Tacitus, „Annales” I, 1), але з відкритим бажанням щоб відділити овець від козлят, щоб побачити хто є пшениця а хто кукіль, щоб «розрізнити духи», згідно зі словом  святого апостола і євангелиста Івана: «Любі, не кожному духові вірте, а випробовуйте духів, чи вони від Бога, багато бо лжепророків прийшло на світ» (I Ів. 4,1).

Незважаючи на те коли переможе і у Румунії постгрудневої сила закону, даючи право пошкодженому а не загарбникові, приносимо безперестанно горячу подяку Доброму і Милосердному Богові за світло теперішньої години (стільки скільки ми є достойні!) і прославляємо Його завжди у кождоденних молитвах. Священики – за літургічним уставом, люди – за прадідівським звичаєм, а монахи василіяни, законні наслідники тих із греко-католицького Біксаду, за Уставом заснователя і патрона Чину непорушеного понад 1600 років – святого Василія Великого, архиєпискора Кесарії Кападокійської (329-379), якому, так Греко-Католицька Церква як і Православна Церква співають молитовно той самий кондак і тропар:

«Явився ти непохитною основою Церкви, подаючи всім людям нетлінні скарби, запечатавши своїми заповідями, небоявлений Василію преподобний».

«По всій землі пролунав твій голос і вона прийняла твоє слово, яким ти побожно навчав; ти пояснив природу створіння і звичаї людські впорядкував. Царське священство, отче преподобний Василію! Моли Христа Бога за спасіння душ наших».

Читателю цієї книжки, коли приклониш коліна твого серця у повсякденній молитві за твою душу, за твоє життя і тих із твоєї родини, із твоєї спільноти, згадай помолитися і за нових покликань до священства і монашества, щоб молоде духовенство і монахи які зараз навчаються у католицьких школах, як під час відновлення Василіянського чину за Атаназія, Леона та Маріни, були вибраними приладами для неба щоб сповнити на румунській землі пророцтво царя псальмиста Давида (84,11-14):

«Милосердя і Правда зустрінулися разом, справедливість і мир поцілувались між собою. Правда з неба зійде, і справедливість дивитиметься з неба. Та й сам Господь дасть щастя, і земля наша дасть урожай свій. Перед ним ітиме справедливість і спасіння, – там, де він буде ступати». Амінь. Нехай так буде!

Орадея, 6-го травня 2009, (пам’ять многостраждального Йова)                                     Отець Василь-Ромул Поп                                                                                    

ADDENDA:

1. Adevărata Icoană a Maicii Domnului de la Bixad, făcătoare de minuni

     La rugămintea primului egumen al mănăstirii Bixadului, arhimandritul Isaia, un pictor vestit din acele vremuri a reuşit să facă o copie de pe icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni (păstrată la Roma), despre care se crede că este opera sfântului evanghelist Luca. „După cum se aminteşte în unele hârtii vechi, aflate şi azi la mănăstirea Bixad (scria în 1922 Clemente Gavriş în monografia Bixadului), acea icoană -copie de pe a Sf. Ev. Luca- a fost sfinţită chiar de către papa de la Roma, Clement al XI-lea, apoi predată lui Isaia, care a adus-o şi a aşezat-o pe iconostasul de la Bixad. În scriptele mănăstirii s-au găsit documente din care se poate constata că multe sunt minunile ce le-au văzut credincioşii prin puterea rugăciunii lor în faţa sfintei Icoane”[95].

     Acel Isaia a fost călugăr ortodox la muntele Athos, dar s-a convertit la greco-catolicism şi după ce a dus  acea sfântă icoană de la Roma la Mănăstirea Bixad, acolo a fost ucis mişeleşte, în 15 mai 1705, de mercenarii trimişi de principele Rakoczi, calvin, duşman a Bisericii Catolice şi a celei greco-catolice din Ardeal.[96]

     De pe acea Icoană făcătoare de minuni, pictorul Aurel Pop (frate cu călugării OSBM Augustin de la Bixad şi Lucian de la Moisei), a făcut trei copii, din care, astăzi, una se află la mănăstirea Bixad (ocupată încă de ortodocşi, şi prezentată ca originală); alta s-a păstrat în Capela clandestină a OSBM din Satu-Mare str.Gh.Doja nr.5 (azi fiind dusă la mănăstirea greco-catolică din Prilog) şi a treia este la Casa Ordinului Sf. Vasile cel Mare din Cluj-Napoca, str. C. Brâncuşi nr.37 (imaginea fotografică alăturată).

     Icoana originală, făcătoare de minuni, în anul l948, când călugării au fost alungaţi de la Bixad au îngropat-o în şură la Dumitru Oros din Moişeni. Acolo a stat în pământ până apele s-au mai liniştit. Atunci, pentru a o feri de deteriorare, Părintele Gheorghe Marina a dezgropat-o şi a trimis-o la Cluj, după cum s-a hotărât în Comunitatea călugărilor bazilieni. Dar OSBM fiind în ilegalitate, ieromonahul Silvestru Augustin Prunduş, de frică să nu le fie confiscată, după un timp, a dat Icoana, de bună credinţă, spre păstrare episcopului ortodox de la Cluj, care a promis că o va restaura, dar acesta păstrând-o într-o cameră încălzită cu gaz metan în sobă de teracotă icoana s-a deteriorat, de aceea părintele Prunduş a luat-o de acolo. Acum este în curs de restaurare, prin grija călugărilor din Ordinul Sf.Vasile cel Mare (vezi foto alăturată).

     Despre odiseea acestei sfinte icoane făcătoare de minuni, ascunsă în pământ din faţa profanatorilor, apoi transportată, ca un colet cu vagonul de poştă, de la Bixad la Cluj, ne dau mărturie:profe-sorul Gheorghe Oros[97], fiul lui Dumitru Oros Rotăreanu, cel care a ascuns Icoana în Moişeni la casa părintească, loc numit acum „Rotoreasca”, fără case, şi Oros Anuţa[98], cea care a fost aleasă, împreună cu altă fecioară curată[99], Moiş Cecilia (orfană de tată, slujnică la Lupoaia în Moişeni, vecină cu familia lui Dumitru Oros) să transporte Icoana, aşezată de Dumitru Oros într-o cutie mare din scândură de brad, de la locul înhumării până la gară. Cutia grea, ancorată cu o rudă de transportat căpiţele de fân, luată pe umerii lor, „fecioarele purtătoare de Icoană” au dus-o, cale de şapte kilometri, de la locul deshumării din groapă până în gara CFR Bixad, însoţite de Dumitru Grigoruţ[100], „apostolul pelerinajelor”.

     Imortalizam, în 27 iunie 2008, pe peliculă fotografică şi livada în care se găsea gospodăria lui Dumitru Oros Rotăreanu (casa, şura şi celelalte dependinţe). Pe locul din şură unde a fost ascunsă în pământ Icoana, Dumitru Oros Rotăreanu a ridicat acest modest monument, să se ştie că-i loc sacralizat prin prezenţa Icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Fecioare Maria[101]. Şi a scris pe modesta icoană fixată în monument o poruncă pentru cei ce vor veni la acel loc de pelerinaj: „Învăţaţi copiii Rozarul !”[102]

ITINERARIU:

Cei doritori să ajungă la acest loc pot merge cu maşina pe drumul Negreşti-Oaş spre Huta, până la ieşirea din comuna Certeze, de acolo pe bifurcaţie la stânga prin satul Moişeni până la biserica veche (şi cea nouă greco-catolică în construcţie), de unde se merge pe prima uliţă la stânga până la casa familiei Oros Nonuţ a Rotăreanului. De acolo, pe jos pe prima la dreapta, înainte de o Cruce, spre capătul satului cca 400 ml, unde întâlnim monumentul pe locul fostei vetre a familiei Rotăreanu[103].

1. Integrala unui interviu

     Spre edificarea celor doritori să ştie cum s-a procedat la documentarea pentru scrierea acestei cărţii, reproducem integral înregistrarea convorbirii dintre ieromonahul Ermil Alexandru Jurja şi Grigoruţ Mihai, în ziua de 25 iunie 2008, la domiciliul acestuia din Trip nr.563. (A.V.2 B/ICR0004 HP; AF2/2207 –Translare din Arhiva vocală pe suport magnetic:Surorile Feier : Bianca, Maria-Carmen şi Cristiana. Negreşti-Oaş, 3 – 6 mai 2009)

-Să-mi spuneţi lucruri pe care alţii nu le ştiu. Deci sunteţi Grigoruţ Mihai

– Da

– Din Bixad ?

– Da, din Bixad, satul Trip

– Satul Trip. Numărul cât aveţi la casă?

– 563

– Da. Sunteţi din familia Grigoruţ, aceea numeroasă care, când erati copil frecventaţi mănăstirea?

– Da

– Eraţi aproape de manastire cu casa atuncea, cu casa părintească ?

– Apoape de mănăstire la cca 500 m

– Spuneţi-mi câţi fraţi aţi fost dumneavoastră ?

– D-apoi eu n-am avut numai un frate si o soră

– Bun si ceilalti Grigoruţi v-au fost verişori ?

– Ceilalti au fost verişori

– Spuneţi-mi tata si mama, cum i-o chemat ?
– Grigoruţ Mihai si Grigoruţ Maria

– Asa. Si atuncea dvs sunteti Mihai, copilul lor, pe sora cum o cheama ?

– Grigoruţ Floare

– Si frate ?

– Grigoruţ Ioan

– Ioan ?care e acela? eu nu l-am cunoscut?

– El o fost refugiat în Braşov

– Da? Si o si rămas acolo?

– În Ungarie

– O si ramas acolo ?

– O rămas in Braşov

– Bun, ceilalţi Grigoruţeni să-mi spuneti despre ei, fac parte dintr-o familie ? sau îs verişori de la diferiţi părinţi

– Păi o fost Grigoruţ Petre.

– Petre şi Nicu ?

– Da

–Care o stat aproape de mănăstire vreo  200 metri ?

– Da.  O stat chiar acolo lângă

– Si Grigoruţ Petre o avut copii pe cineva ?

– Si el o avut, Grigoruţ o avut 5 feciori :Grigoruţ Vasile, Grigoruţ Iacob, Grigoruţ Mihai, Grigoruţ Grigore si Grigoruţ Petre

– Asa, si de acolo sigur ca Vasile o fost  stuparu care o murit ?

– Cea mai numeroasă familie o fost a lui Grigoruţ Vasile, o avut 7 copii toţi feciori

– Da. Şi ăştia o stat tot acolo pe uliţa Grigoruţilor, aproape de mănăstire

– Ăsta e Vasile care o fost  „pistular” acuma în ultimul timp

da el o fost

– Şi ăsta o avut 7 feciori?

– Ăsta nu ! Grigoruţ Vasile, unul din cei 5 frati. Grigoruţ Vasile o avut 7 feciori,  Grigoruţ Vasile, Grigoruţ Grigore, Grigoruţ Dumitru care a fost călugăr la mănăstire

– Care o murit si care o umblat pe la Radna ?

– Aşa.. care umbla pe la Radna..O fost şi Grigoruţ Ioan care o fost el aviator dar din cauza că părinţii o mai avut acasă liturghii clandestine

– L-o ţâpat din servici ?

– L-o dat afara din aviaţie si pe urmă el o făcut un fel de facultate. Adică o avut el facultate dar nu o avut întreagă cum ai zice. Si o făcut, o dat un examen si o ajuns profesor de muzică la Târgu Mureş. Si apoi sigur că s-o îmbolnavit şi o murit

– O murit ?.

– O murit !

– O să revin la Grigoruţ Dumitru ăsta. Deci ăştia v-o fost verisori ai dvs?

– Verisori

– Spuneti-mi dvs aşe ca si de când eraţi copil povestiţi-mi de mănăstire ceva, ce vă aduceti amînte

– D-apoi de cand am fost copil fiind aproape de mănăstire am frecventat la mănăstire cam 70%  din dumînici si sarbatori mă duceam la mănăstire, la liturghii si mergeam si în sat. Dar mai mult la mănăstire. Acolo mergeam la liturghii , mergeam dimineata cateodata la liturghie mica, zilnica  si mergeam la Paraclis, cand se facea Paraclisul seara, în august si se mai făceau alte ceremonii religioase după-masa, si mergeam seara. Si cand am ajuns la 10-12 ani am lucrat zilier la mănăstire, am lucrat aculu în gredină la diferite lucruri de astea de grădinarit

– Si va plăteau călugării ?

– Da. Plăteau

– Si erau mai multi care lucrau la gradina ?

– Da erau mai multi copii si femei. Si aveau ei acolo si barbati  angajaţi care lucrau acolo. Si lucram la fân, la tot ce trebuia, la cules de fructe

– Si mai faceau si clacă ? sau  zilier,  ca zilier lucraţi cu plată ? Mergeau oamenii în clacă ?

– Mergeau dar mai puţân , ştiu pentru bani, le plăteau la oameni

– Da. Şi superior atunci era părintele Atanasie Maxim ?

– Da da da

– Părintele Gheorghe ce era acolo ? ce ţineţi minte că era acolo ?

– Părintele Gheorge nu ştiu cum.. eu aşa  ştiu că după părintele Maxim era primul dânsu.  O luat în primire părintele Leon, ca stareţ.

– Leon ?

– Leon. Eu asa ştiu

– Leon stiti cand o venit ? va spun eu ca să fie clar. Si aicea si pentru noi. O fost arestaţi  părintele MAXIM si Marina în luna Martie, deci  nu în Octombrie `48 ci în Martie mai repede decat..cum  o început să aresteze ăştia pe episcopi, pe episcopi, stiti ? si atuncea ca să nu fie mănăstirea descoperită l-o chemat pe părintele Leon de la Moisei, că acolo era dansul numit superior. Cu un pic de vreme în urmă , deci asta e. Am stabilit noi aşe, vorbînd  cu unii si cu alţii, cu călugării

– Nu ştiu da.. eu pe preotul Leon il ştiu de stareţ

– Da..

– După părintele..

– Da .. poate l-aţi prins poate în perioada aceea..stiti

– Nu. Dar eu asa ştiu că de aici de la mănăstire se aproviziona cu alimente si Moiseiu, duce cu căruţa până acolo alimente. Ca acii era un loc de perelînaj mai mare ca acolo poate.Da. Era mai mare. Era si la sf Petru era si la Santa Marie Mare si sf Marie Mica

– Si atunci veniturile erau mai mari aicea

– Si în `45 `46 cand o fost foametea aia la Moldova, preotii., adica conducerea manastirii Bixad o luat 40 copii din Moldova pt îngrijire si i-o plasat în togul Pastori, la cladirile alea au fost niste cladiri mari. Si acolo îi scolariza, si acolo îi întretînea si ştiu ca, cand o venit părintele Leon de la puşcărie, am zis : «părinte  uite vă acuză lumea c’ aşa şi aşa, că aşa aţi fost oarecum mai zgârciţi, nu ştiu cum « , da zice am fost dar noi zice, am făcut 240 de mâncări pe zi

– 240 de oameni ?

– 240 de mâncări că am fost 80 de persoane cu mănăstirea si cu noviciatul şi cu copii aia. 80 de persoane. Si atunci 3 ori 80 egal 240 de mancari pe zi, dimineaţa si la amiazazi si seara.Da. Si zice trebuia sa fim un picuţ, nu am fost zgarciti zice, am grijt ce am avut, fiindca, si pe urma zice ca am mai avut si altele.

– La zilieri, nu vă da de mancare la zilieri ? nu vă dădea de mancare la zilieri­

– Nu nu. Cateodata asa mai o gustare asa ceva

– Da

– Si apoi mai trimiteau înca ştiu ca trimiteau si prune uscate si fructe trimiteau la Roma la Vatican.De aici , ce şti-o-cum

Habar nu am. Ştiu că trimiteau

– Păi erau trenurile atuncea, puse pe şine

– Da. Si apoi sigur ca acolo era părintele Aiac îi zicea care era cu gredina, gredinar

– Responsabil

– Responsabil care se mai ocupa si de icoane, făce cu icoane

– Adica ce făcea cu icoanele ?Adica le confetiona. Înrăma, înrăma icoane? Sau ce ?

– Da, înrăma, adică eu ştiu că aduce chipuri de ale cum zice atunci, faceau, puneau în rame . Ca să aibă la vânzare la sărbători

– Da

– Ştiu că fiecare călugăr avea misiunea lui, altu era cu tipografia altu era cu fierăria, altu era cu bucătăria , fratele Pavel era cu moara, altu era cu batoza, altu era cu cizmăria… fiecare

– Fiecare avea sectorul lui de resonsabiliate

– Si la tipografie mai lucra si un cetăţean nu ştiu de pe unde era el Florea Vasile

– Da. L-am cunoscut eu la Satu-Mare da.

– Aicea stătea el. Avea o casa acole, ş-apoi de acolo umbla în fiecare zi la topografie acolo la mănăstire

– Mai zicea părintele Gheorghe de el că cu `46, cu alegerile cu astea, s-o aliniat cu comunistii si o vrut sa faca sindicat ca nu o fost multumit de salaru, tăt cerea salar mai mare mai mare. Pai zice nu am avut asa sa dam noi cum o cerut el, am platit cum am putut zicea pr Gheorghe asa ca amintire mi-aduc amînte ca zicea, tat atatea pretentii ca sa ii dam si oarecumva sa sprijînea pe miscarea muncitoreasca amu ca ăştia o pus la cale miscarea muncitoreasca, comunistii cum o castigat alegeile din `46.

– Da.

– Apoi o câştigat..

– Aşe cum le-o câştigat. Fals

– Da da da. Bun si atuncea dvs ati si cantat în strana, care o cantat în strana acolo la mănăstire dintre Grigoruţeni ?

– D-apoi eu cand am fost ..copil atuncea, atunci no, cand zic ca am umblat acolo la rugaciuni si nu ştiu ce mergeam în cor da acolo il stiti, ati fost acolo sus ?

– Da

– Îi stramt locu ăla

– Da îi stramt

– Şi mergeam acolo eu, Grigoruţ Dumitru, Grigoruţ mai repede o mers ca mine, si mai era un Vida din Bixad care o fost el călugăr, adica pana la urma o ajuns călugăr la manastire ase si o fost.. cum sa zic.. sfinţât călugăr da da da eram 2, 3,4 copii care mergeam mereu acolo, dar nu era loc , nu era loc si apoi ştiu ca fratele Iulian – Dumnezeu sa-l ierte era seful corului se pricepea la muzica asa.. si o dat ordin sa se faca încuietoare la cor, sa nu putem merge ca nu era loc ci sa mergem în mănăstire si atuncea eu ştiu ca am venit acasa într-o duminica si cand am ajuns acasa am  cautat o bucata de tabla si ce-ştiu-io am gasit o clanţă si am facut acolo asa ca un fel de cheie tubulara si imediat mi-am facut cheie acolo la .. ca era asa cu cheie tubulara da  si imediat am facut si m-am dus si s-o potrivit si în dumica viitoare am descuiat si m-am dus acolo

– Peste voia lui Iulian ?

– Peste voia lui Iulian. Si atunci s-o uitat la mine .Cum ai ajuns acolo ? Si apoi ce-ştiu-io, poate am si minţit ca am zis ca m-o lasat fratele cutare si-atunci m-a lasat în pace, si apoi Grigoruţ Dumitru s-o facut călugăr , Vida Vasile s-o facut călugăr , Flore,unu Manita Flore si ala s-o facut călugăr tot de aici o fost tot din Trip o fost, ala o abandonat si apoi fratele Iulian ştiu ca tat  pune urechea la mine, lângă gura la mine sa vada ca ce voce iesa din gura de la mine

– V-o verificat muzical, cat de calitate sunteti

– Da si atuncea m-o lasat în pace si am cantat

– Apoi ati fost cuminte totusi, ca v-o lasat, o vazut ca aveti talent

– Si apoi sigur ca duminica mai mult la liturghii mergeau în cor, restul faceau vreo doua stranii. Strana dreapta si strana stanga si se faceau asa cand era Binecuvînteaza suflete al meu pe Domnul ziceau un capitol strana dreapta cum e la utrenie si la vecernii cu străni asa, sa recita

– Bun. Spuneti-mi despre Pasztory ceva, ce stiti despre Pasztory, aşe din auzite de la batrani cand a fost Pasztory acolo

– Se zice ca Pastori sa fi fost el ce-ştiu-io, fabricant de bani, o avut ceva fabrica fabrica de, asa zice, fabrica de bani

– Sa specificam ca el o fost egumenul manastirii

– Da el o fost egumenul manastirii

– La 1900, în jurul anului 1900

– Eu asa am auzit de la batrani, sigur ca el o avut acolo, asa le zicea  dobaile lui Pastor , acolo jos în toguri aici era, unde o fost granicerii pe urma si aici o avut un fel de gospodarie mare

– Unde o fost granicerii ? lângă mănăstire acole ?

– Nu ! aici cum mergi în jos, ies la biserica reformata aici mai în jos si pe dreapta imediat toata partea celelalta era cladidiri

– Asa

– Si aicea o avut cum ai zice centru , avea muzica, fanfara , si pe urma în timpul Ungariei cand o fost..

– Pana în 1918

–Ase. Cand o fost primul razboi mondial sau înainte de primul razboi mondial se zice ca o facut ceva spionaj si o aterizat ceva avion acolo în togul Pastori la el. Si apoi zice ca o femeie din Boinesti l-o fi fost reclamat ca o aterizat ceva avion sau elicopter

– Cu arme nu ?

– Asa si ce-stio-ce , apoi l-o arestat si l-o dus si l-o judecat în Ungaria nu ştiu unde

– Deci asta era pe vreme unghurilor pana n 1918?

– Da ! desigur ca o venit aicea apoi am mai citit si eu prin carti

– Dvs stiti ca el o adus pe tăuţii ăstia , el i-o adus din Boînesti aicea ?

– Pasztory ?

– Da

– Nu ştiu sigur da mi se pare ca el i-o adus din Ceoslovacia

– Da

– O adus aicea pe ăştia..Famili întregi, femei si o dus si la Huta

– Si la huta ?

– Si acolo o dus si avea o mîna de asta primitiva

– Da

– Si o lucrat în mîna si apoi si la Huta si aici la Boînesti o venit touţii, le zice, Slovacii

– Da slovacii si sigur ca el i-o adus

– Si s-o acupat de ei.da Le dadea de lucru . Da

– Si mîna aia există ? gura aia de mină ? astazi oare există ?

– Nu există .. acolo la..

– Poate se presupune...

– Acolo la tău ursului, asa îi zice este

– Era  în pădure ?

– Nu.. în marginea soselei, pe stanga, nu am fost de mult, acolo este o galerie o .. asa o groapa, am facut bai acolo, era vestita de reumatism

– Si acuma nu mai e?
– Nu am fost de mult

– Si ce fel de ape erau ? sulfuroase ?

– Nu mai ţin minte dar ştiu ca strangeam lemne

– Încalzeati apa ?

– Si faceam foc , bagam pietre în foc si  pe urma aruncam pietrele în groapa si se încalzea apa si faceam bai . da era foarte buna pentru romatism

 – Înseamna ca era ceva minerial , mineralele de apa

– Da

– Deci despre Pasztory atat. Spuneti-mi despre Grigoruţ Dumitru, spuneti-mi ceva despre el

– D-apoi Grigoruţ Dumitru, deci a fost ca novice sau ca si candidat la mănăstire o fost călugăr

– Da

– Si pe urma, no, sigur ca o venit comunismnu `48, s-o casatorit pe urma. Da ! s-o casatorit , si pe urma el facea un fel de agitaţie apostolaţie. Sau apostolat mai bine zis si era mereu cautat de securitate pe acasa, perchezitionat, atentionat ca sa nu faca asa, sa nu faca  asa si se faceau liturghii multe la el acasa si organiza Pelerinaje.  Pelerinaje la Cacica, la Radna si era întors de la gara de oamenii de securitate si era iara pe tren , la Satu Mare iara cand sa se urce pe trenu de cale normala cand era aici cale îngusta , nu l-o lasat securitatea sa urce si era terorizat mereu

– Da el nu se oprea, tat merea înainte ?
– Numa înainte

– Nu se speria de ei ?

– Nu se temea

– O zis Nuţa asta a lui Titie,  ca am fost si pe la ea, ca i-o batut odata ! în tren i-o batut pe pelerinii ăştia , zice eu nu am capatat bataie da zice ceilalti o capatat zice

– No.. deci despre asta asa..

– Ce sa mai întreb înca oare? Ce ati putea sa imi spuneti dvs înafara de asta înca? Înafara de ce am întreb eu sau ce ati mai spus

– D-apoi de asta v-o spus, cand o venit si i-o arestat,  bixadenii au spart podul

– O spart podul ?

– Da

– Careva o spus ca nu o spart numa o pus nu ştiu  ce pe poduri

– Da l-o spart si o tras clopotul într-o ureche clopotul de sus –De la Bixad ?

– Din sat, la biserica din sat. Unu Bercea care îi pus si în cartea asta

– Da si unde sta ? în Bixad ? În Bixad sta acolo ? în Bixad

lângă biserica undeva sau unde sta?

– De la biserica mai la dreapta, pe o strada sta acolo Gheorghe lui Iacobu lui Titi sau Nutu lui Iacobu lui Titi.Îmi pare caî Gheorghe, ca îi scris aici în cartea asta de părintele Fanea, Dumnezeu sa-l ierte

– Bun

– Ati vazut, nu ?

– Am vazut, avem cartea

– El  înseamna ca îi bine, apoi sigur ca a fost arestat  din Bixad si cativa scrie acolo în carte cum o facut puscarie ş-apoi sigur ca bietii copii din Moldova care o fost în Tog, aceii , uni o plecat, unii o ramas pe aici pe la oameni ca slugi

da că o avut ce-sti-o ce nu o avut viitor nu o avut , si apoi o ramas pe aicea

– Da de totului nu o ramas niciunu de tot ?

– Atunci sigur ca de totului …de atunci îi mult, nu ştiu

– Bun..

– Si apoi sigur ca mănăstirea o stat în paragină pana în `88. si atuncea Finta Vasile  Vorotel ce-ştiu-ce, stiti despre asta ?

– Spuneti,  spuneti

– Vorotel o mers pe la Bucuresti , o mers pe la Oradea, pe la Episcopie si o cerut ca mănăstirea sa fie muzeu, adica sa o repare, sa o poata repara si motivata ca un muzeu, deci cu asta o pornit ca sa sperie securitatea ca vreau sa deschida mănăstirea .

– Da.

– S-apoi dupa ce o stans bani, cei mai multi bani i-o dat maramureşenii. Aia o dat mai multi, si eu am dat sa nu ma laud 100 lei da ce-o fost aceia ?

–Da ?

– Da maramuresenii o dat bani si sigur ca o renovat si o înstalat un preot ortodox , am ştiut cum l-o chemat dar nu mai ţîn minte

– Călugăr ?

– Un călugăr da

– Serafim era atuncea ăla,  care era securist

– Pâna la urma nu ştiu ce facea

– Zicea careva ca atunci cand am vrut sa-l aducem pe parintele Gheorghe aicea , stiti ? sa-l aducem aici sa-l înmormantam cand o murit în Ianuarie `89, atuncea zice ca militianul din sat vorbea la telefon cu călugăru si «sa traiti, am înteles », deci se adresa prin telefon la staretu ca si cum ar fi fost în grad mai mare decat el, stiti ?

– Poate,  dar ştiu ca o contribuit, bixadenii o iesit cei mai multi , preotul din Bixad o organizat, o agitat, o organizat din Boinesti cu stateţu cu ala o facut un fel de agitatie , o organizare care  o fost impotriva sa-l înmormanteze

–Da.

-Noa bine. Noa şi atuncea?
– Păi acuma cu arestarea preotilor spuneti daca stiti

– Eu asa ştiu , mi-o povestiti cineva ca pr Gavrilă Dumnezeu sa-l ierte si cu pr Leon, ei o fugit în Târsolţ , asa mi-o spus cineva, de acolo s-o dus în Moişeni si o stat în Moişeni nu ştiu cat timp

– Ascunsi

– Ascunşi şi pe urma o trecut dincolo

– În Maramures ?

– În Maramures si o stat în hotarul Sapânţei într-o groapă, acolo o stat doi ani în grota ceie

– S-o mutat n-o stat în aceiaşi grotă ..

– No bine, mie asa mi-o spus cineva si apoi de acolo un cioban i-o reclamat la securitate si i-o arestat, i-o prins. Dar cu ei erau si pr din Sapânţa, la un moment dat erau impreuna. Deci nu o fost numai ei 2 , si pr din Sapanta o fost cu ei .

– No bine s-apoi dupa `89 s-o format aici comunitatea din nou Greco-Catolica, ase-i ? dupa `89 s-o format

– Da, s-o format si noi la Trip , 60% din Trip umblam la Moiseni , ca înca pe pr Sever nu l-o fost arestata atunci în `49, adica  în `49 da. Si apoi nu ştiu în `50 sau cand `51  sau `52` l-o arestat si pe pr Sever si atuncea cum zic noi, 60% din popor am umblat la Huta la biserica Romano- Catolica

– Dupa aia ?

– Dupa aia si eram si eram foarte punctuali, domnule, ma mir si pe ger si pe ploaie si pe tot

– Ştiti, cand e omul persecutat e mai aproape de Dumnezeu si aia v-a facut sa …

– Apoi ştiu ca eu eram sef de depozit aici la sector 35 de ani am fost sef de depozit si la o, n-am scapat ca sa nu ma băgară sa ma fac membru de partid. Si atuncea m-am dus si eu ase, si m-am imbolnavit , am umblat pe la Sighet prin spital si m-am marturisit cu un preot la biserica Romano-Catolica din Sighet si l-am întrebat : parinte trebuie neaparat is la servici si uite ce am mai povestit eu ca am mai fost solicitat si am refuzat si uite musai sa fac ceva, ori sa parasesc serviciul . zice : accepta ca comunismu asta nu-i asa periculos ca ala din Rusia zice, ca aia o fost mai periculosi ăştia nu-s asa peiculosi zice, dar zice, sa-ti pastrezi credinta, religia

–Deci v-o îndemnat sa acceptati ?
– Şi apoi eu am acceptat si apoi la un timp oareşcare sigur ca mergeam la sedinte si odata era aicea un activist de partid Creţu , si la sedinta de partid eram asa lângă o masa si stateam si zicea : tovarase Grigoruţ nu te dor picioarele ? înca asa o zis . zice sa mergi la biserica la unguri la Huta zice . si atuncea eu nu m-am mai gandit deloc si am dat cu pumnu în masa înca, si am facut pe grozavu si am zis : nu ma dor . no nu o zis nimeni nimica si dupa sedinta, colegii maestii ceilalti care o fost acolo zic catre el : da n-ai putut tacea zice. Sa nu zici nimic zice ,  sau sa-l .. ca acuma te-or muta din depozit si poate te=or da afara . acuma am spus , nu-mi retrag cuvantul am spus. Dar nu mi-o facut nimic pana nu mo mai..

– O reactionat sangele de osan

– Nu m-o mai ales în comitetu comunal de partid, nu m-o mai ales în biroul organizatiei de baza dar nici nu v-o nici tapat afara din membria de comunisti nu dar sa ma iertati în fund nu m-o durut , asa am fost eu oricum

– Dar ati fost la IFET angajat ?

– La IFET da

– Aici o fost director Ghida ?

– El o fost sef de sector nu o fost director  numai lumea îi zicea director da asa

– Aşa, are un baiat la Cluj care îi decan  la facultatea de Istorie , o scris carti de istorie o scris si despre Bixad o scris ceva

– O scris da

– Şi el cum s-o purtat ? bine s-o purtat ase cu oamenii ? nu era dur asa..

– Nu îi voie sa judecam pe nimeni, era cam mare materialist

 – Îi placea sa ieie ciubucuri ?

– Da. Ştiu ca eu eram sef de depozit dincolo asa figura pe statu de plata si ma duceam sigur ca cate cu o cerere sa imi debiteze în fabrica ceva. Ma purta asa de 4-5 ori pana imi aproba

– Da..

– Pâna nu….

– O fost si în sistemul ala si el , o trebuie sa deie si el la altii

apoi o dat destul întradevar ca el o fost..

– Da de ajutat i-o ajutat poate pe unu pe altul

– N-o fi ajutat aşe ?

– Ba o ajutat , nu putem sa spunem ca nu o ajutat .

– El facea parte din familie preoteasca

– Da da, taica-sau zice ca o fost preot

– Nu ştiu daca taica-sau sau bunicul sau

sau bunicul sau nu ştiu si o fost cumnat dupa a lui Sever

ştiu ştiu ca erau neamuri . no bine. Si atuncea în `90 s-o reînfiîntat comunutatea , ati avut probleme cu ortodocşii aici asa-i?

– Da am avut s-o format doua partide mari, probleme si no, ne-o si batut da eu am scapat ca prin urechiile acului , n-am primit ncio paguba nici o piatra dar restul o primit ghentre, o primit palmi ne-o acuzat ca am batut sipci în usa bisericii si chestii din astea

– La biserica ceie din deal ?

– La biserica din deal

– Acolo ati încercat sa faceti liturghia si

– Am facut o data de 2 ori . da cam asa. Dar nu ştiu o data de doua ori am facut si pe urma  nu ne-o mai lasat sa facem si am facut în fata bisericii . prima data am facut noi si nu ne-o lasat pr Borhidian cu echipa lui sa termînam liturgia si ne-o scos si din fata bisericii si ştiu ca asa ne-o fortat sa luam toata de pe masa de acolo toate , paharul, cuminecaturi si toate alea ce erau acolo , o luat pr Filip cat o putut o luat  si restu am luat si eu de acolo si am sarit gardu

– Nu ati apucat sa impachetati sa nimic ?

– Nu nimic si apoi am sarit un gărduţ care era acolo si pr Filip peste gard o sarit

– Asa de mare cum era el

– Da da . si ne-am mutat la o casa acolo mai jos , dar acuma ar trebuie zic eu ca sa ne rugam pentru ortodocşi ca tare mare har ne-o dat Dumnezeu cu biserica asta aici

– Deci daca ati putut rabda, Dumnezeu o întors raul în bine

ca o zis pr Simut care o venit în Trip dupa ala din Prilog …  – Cum i-o zis… pr ortodox , ca el îi ortodox din Prilog , ala care îi pe aici prin Negresti el o zis : eu daca eram în Trip ortodox ortodox zice, eu va lasam aici si eu si eu faceam biserica jos

– În concluzie asta o zis-o dupa ce ati facut biserica nouă, atunci nu, atunci nu o judecat ei cu gura ceie mare a lor ca ce se poate întampla daca iti fi în stare sa va apucati sa faceti o biserica asa mare , dar asta o fost datorita pr Filip de fapt, ca dansul o facut întai capela ceie lunga de 20 metri, si înainte de a pleca de aici o turnat fundatie pentru biserica. O fost un megaloman parintele, adica un megaloman sa faca cat mai mare si ase ca s-o ales tripanii cu biserica asta uriasa ca o catedrala de mare

– Da. Eu am spus ca ii prea mare dar nu îi prea mare.

– Nu-i prea mare

– Dar cum zic.. mare dar de la Dumnezeu, mare dar !

– Vezi, bunul Dumnezeu v-o rasplatit bunul Dumnezeu ! si de aceea mergeti înainte cu ideea cu rugaciunea , ca la urma se pot converti si ei sau chiar daca nu ar fi catolici, sa fie mai buni la suflet

– Ştiţi acuma o mai încetat, dar foarte foarte agitati o fost impotriva catolicismului

– Da dar preotii au fost de vîna ca ei au agitat poporul , ca poporul nu ar fi asa rau daca nu ar fi dirijat

– Da, si preotii. No ce sa facem ? o fost si o trecut deocamdata dar dupa cate  vad eu si de exemplu am fost chemat cu pr Tamas sa mergem la prefectura acum 2 ani , tot consiliul parohial printre care m-am dus si eu da eu nu am mai fost în consiliul parohial dar m-o chemat si pe mine, si ne-am dus la prefectura pentru averile bisericii adica pentru terenuri mai tare

– Da

– Şi acolo cand am întrat la prefectuta, sigur ca era un ziarist acolo afara si ne-o fotografiat si eu eram prin primii acolo si am aparut în ziar primul . si apoi ştiu ca dupa ce am  venit , fostul primar care acuma nu îi o… Grigoruţenii ăştia, ca ăştia ataca, ca Grigoruţenii is guralivi că nu ştiu si îmi bag nu ştiu ce si nu ştiu ce în gura lor

– Da v-o luat înterviu acolo la prefectura ?

– Da si pe urma o fost o sedinta aici cu preotul din Trip si preotul nostru  si consilierii ortodoxi si consilierii catolici si acolo si-o luat angajamentul ca din cele 24 de hectare si ceva de padure de la Magura

– Care ni se cuvineau bisericii noastre

– Chiar eu am scos de la cartile … toate terenurile si le-am adus aici la biserica, toate se vor da Bisericii Greco-catolice, toate ca o fost Magura, Magura în general dar e  Magura plus mijlocul Ţiclesului ii zice si pe urma Magura Bixadului., îs  24 de hectare. Şi-o batut joc de noi si ne-o dat acuma de vreo 2-3 luni de zile un hectar si 20 de arii sau 200 de..

– Fost-o primaru ?

– Da, fost-o primaru, si-o batut joc de noi , si restu o dat jumatate la ortodoxi si jumatate..l-o impartit ei între ei poate

statului ! si apoi nici nu vorbesc de ograzile din Trip, nu vorbesc de cate terenuri o avut

– Acuma a astalalt. A fi mai bun primaru acesta, ce ziceti ?

– Nu se stie asta

– Cica îi neam cu Borhidan, nepot de-a lui

– Cumnat cu Borhidan

– Da înseamna ca nu s-a rezolva mai departe în favoarea noastra

– Ştii Dumnezeu, noa, fiindcă lume asta îi falsă, oamenii.

– Apoi multumesc frumos domnule Mihai

– N-aveti pân’ ce.

Bibliografie

I

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, red.Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 2001
2. Noul Testament al Domnului nostru Isus Christos, ed.a III-a, Episcop Dr.Ioan Bălan, Lugoj, 1938
3. Cartea Psalmilor, ed. A II-a, trad.pr.prof.dr.Liviu Pandrea, Casa de editură Focul Viu, Cluj-Napoca, 1998

II

4. Calea mântuirii – nouă cărţi de rugăciuni într-o carte, ediţia a V-a revizuită şi completată, sub îngrijirea Părinţilor bazilieni, Cluj-Napoca, 2008
5. Calendarele de la Bixad, 1933-1948
6. Catalogus Ordinis Basiliani Sancti Iosaphat 2005, Romae, Apud Curiam Generalem Ordinis
7. Catehismul Bisericii Catolice, ed.Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1993
8. Conciliul Ecumenic Vatican II, traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1990
9. Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1932, Tipografia Dacia, Baia-Mare, 1932
10. Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936, Tipografia Dacia, Baia-Mare, 1936

III

11. Arhiva Curiei Provinciale OSBM Cluj-Napoca, bul.Constantin Brâncuşi -37- Memoriile Părintelui Atanasie Maxim, primul protoegumen al Ordinului Bazilian din România (datate: iulie 1951 – 2 noiembrie 1952) -Manuscris olograf în două caiete cu linii, format A5, numerotate de la pg.1 la 90 şi de la pg.1 la 43 plus 2 scrisori, de câte 2 pg, către nepotul său , P. Juca Gherasim, care anexează o notiţă a sa, pe 3 pg., despre datele morţii şi înmormântării;.
12. AF 1 -Album foto, imagini fotografiate de Ieromonah OSBM Ermil Alexandru Jurja, la faţa locului, în perioada 9-12 iunie 2008, arhivate pe suport magnetic, sub nr.1842-1900.
13. AF 2 -Album foto, imagini fotografiate de Ieromonah OSBM Ermil Alexandru Jurja, la faţa locului, în perioada 25 iunie- 1 iulie 2008, arhivate pe suport magnetic, sub nr.1971-2308.
14. AF 3 -Album foto, imagini fotografiate de Ieromonah OSBM Ermil Alexandru Jurja, la faţa locului, în perioada 20-21 octombrie 2008, arhivate pe suport magnetic, sub nr.3111-3160 şi folder „Nuntă Trip”.
15. A.F. 4 – Album foto realizat de Pr.Ioan Zbona în 7 mai 2009
16. AV 1-Agendă vocală, înregistrări pe reportofon făcute de. Ieromonah OSBM Ermil Alexandru Jurja, la domiciliul persoanelor respective, în perioada 9-12 iunie 2008, arhivate pe suport magnetic, sub nr.ICR 0005 SP- ICR 0038 SP
17. AV.2/A-Agendă vocală, înregistrări pe reportofon făcute de. Ieromonah OSBM Ermil Alexandru Jurja, la domiciliul persoanelor respective, în perioada 25 iunie-1 iulie 2008, arhivate pe suport magnetic, sub nr.ICR 0001.HP- ICR 0004 HP
18. AV 2/B-Agendă vocală, înregistrări pe reportofon făcute de. Ieromonah OSBM Ermil Alexandru Jurja, la domiciliul persoanelor respective, în perioada 25 iunie-1 iulie 2008, arhivate pe suport magnetic, sub nr.ICR 0002.HP- ICR 0014 HP
19. AV 3 -Agendă vocală, înregistrări pe reportofon făcute de. Ieromonah OSBM Ermil Alexandru Jurja, la domiciliul persoanelor respective, în perioada 20-21 0ctombrie 2008, arhivate pe suport magnetic, sub nr.ICR 0003 HP- ICR 0026 HP
20. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Maramureş, fond Protopopiatul greco-catolic Baia-Mare, dosar 593
21. Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Satu-Mare, fond „Autobiografiile preoţilor ortodocşi din judeţul Satu-Mare în anul 1949-1953” dosar nr.3, fila 108- „Protopopiatul ortodox Gerăuşa nr129/1949”
22. Arhiva Oficiului Protopopesc Ortodox Baia-Mare, dosar „exibitor”-corespondenţă, 1970

IV

23. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului; Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Mărturisitori de după gratii, slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste, supliment al Revistei „Renaşterea”, Cluj-Napoca, 1995
24. Mircea Remus Birtz, Cronologia ordinarilor diecezani greco-catolici (uniţi)1948-1989, Napoca Star, 2007
25. Cruce şi Înviere, publicaţie a Comunităţii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Roma-Labaro-Euclide, anul IV, mai-iunie 2008
26. Emil Dumea, Teme de istorie a Bisericii, ed.Sapientia, Iaşi, 2002
27. Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, „Sfinţirea bisericii de la demisolul Catedralei Eparhiale Sfânta Treime, Baia-Mare, 9 septembrie 2003”
28. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, Ed.Deisis, Sibiu, 1998
29. Ovidiu Ghita, Naşterea unei Biserici, Ed.Presa Universitară Clujană, 2001
30. Gheorghe Haiduc Vămeanul, Monografia Mănăstirii Bixad din Ţara Oaşului, Ed.Napoca Star, 2005
31. Simion Mesaroş, E.Dr.Ioan Dragomir IN MEMORIAM, ed. Scriptorium, Baia-Mare, 2005
32. Ioan Mitrofan,:”Gândurile împărtăşite a episcopului Ioan DRAGOMIR în corespondenţa trimisă preotului profesor dr. Ştefan MANCIULEA din BLAJ”- Referat publicat în rev.„Flori de Crin” nr.16/2005
33. Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, ed.Galaxia Gutenberg, 2006
34. Romul Pop şi colaboratorii, volum omagial 120 ani de la naşetrea Episcopului dr.Alexandru Rusu, Ed.Scriptorium, Baia-Mare, 2004

35.Romul Pop,.Exerciţii de dezintoxicare, ediţia a doua, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpş, 2006

36. Romul Pop, Între Cruce şi stea, ed. a doua, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpş, 2006

37.Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ed. a IV-a, Deisis, Sibiu, 2001

38. Prunduş Silvestru Aug. – Clemente Plaianu, Cei 12 Episcopi Martiri ai Bisericii Române Unită cu Roma, Casa de editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998
39. Arhim.Emanuil Rus, Mănăstirea Bixad, Editura Lumina, Oradea, 1995
40. Raluca Spiridon – Adrian Nicolae Petcu, Represiunea statului comunist asupra Bisericii Greco-Catolice din România, în revista de spiritualitate Flori de Crin, nr.28/septembrie 2008
41. Mihaela Cristina Taloş, Apostolatul în clandestinitate al părintelui Dr.Gheorghe G.Marina OSBM superior-prepozit al Mănăstirii Bixad, Baia-Mare, 1994 (lucrare de licenţă, Institutul Teologic „Ep. Dr.Al.Rusu”, Facultatea Didactică)
42. Iosif Ţiproc, Preotul Victor Felea – martirul din Bixad
43. Gheorghe Velea, „Amintiri despre Episcopul Dr. Ioan Dragomir”în revista de spiritualitate „Flori de Crin” n.16/2005
44. Ioan Zbona, Rezistenţa opusă de ţăranii greco-catolici din parohia Târşolţ împotriva trecerii forţate la Ortodoxie în perioada comunistă, Baia-Mare, 1998 (lucrare de licenţă, Institutul Teologic Greco-Catolic „Ep. Dr.Alexandru Rusu”, Facultatea Teologie Pastorală)
45. Simona Ştefana Zetea, Dreptul la lumină, Patrimoniul, nodul gordian al conflictelor interconfesionale?, Ed.Galaxia Gutenberg, 2007

C U P R I N S

Gratularea colaboratorilor, 4

În loc de prefaţă: două argumente, 6

Cuprinsul pe scurt, 12

Summary  15

Résumé , 18

Zusammenfassung , 22

Contenuto,  25

Зміст, 29

Cap I     Bixadul la data atacului Antichristului, 35

Cap II    În căutarea preoţilor încă nearestaţi, 79

Cap III   Organizarea pelerinajelor la alte mănăstiri

                catolice, 85

Cap IV   Altare private în satele limitrofe Bixadului, 91

Cap V     Puterea rugăciunilor, 105

Cap VI    Noi biserici greco-catolice, 119

Cap VII  Armaghedon persistă, dar va fi înfrânt, 141

Cap VIII Nu se sting luminile Bixadului greco-catolic,164

Postfaţa, 175

ПІСЛЯМОВА, 177

Addenda:

1. Adevărata Icoană a Maicii Domnului de la Bixad, făcătoare de minuni, 179
2. Integrala unui interviu, 185

Bibliografie, 202

[1] Dr.Raymond Woody, Viaţa de după moarte, trad.de Dr.Caludiu Dumea

[2] Memoriile Părintelui Atanasie Maxim, primul protoegumen al Ordinului Bazilian din România (datate: iulie 1951 – 2 noiembrie 1952) -Manuscris olograf în două caiete cu linii, format A5, numerotate de la pg.1 la 90 şi de la pg.1 la 43 plus 2 scrisori, de câte 2 pg, către nepotul său , P. Juca Gherasim, care anexează o notiţă a sa, pe 3 pg., despre datele morţii şi înmormântării; Mss în Arhiva Curiei Provinciale din Cluj Napoca str. Brâncuşi nr. 37, p. 35 (consultată în iulie 2007).

[3] Scurtă fişă biografică :

― născut la data de 22 noiembrie 1884 în Şeulia de Mureş;

― studii liceale la Bistriţa, Târgu Mureş şi Blaj (-1903);

― studii teologice şi doctorat la Budapesta (-1910);

― hirotonit preot în Catedrala din Blaj (2 august 1910);

― profesor, rector, redactor şef, canonic mitropolitan(-1930);

―17octombrie 1930 numit, de papa Pius XI, Episcop al Maramureşului;

― 24 noiembrie 1930 recunoscut de Statul Român prin decret regal;

― 30 ianuarie 1931 consacrat episcop în Catedrala din Blaj;

― 2 februarie 1931 instalat solemn în Catedrala din Baia Mare;

― 16 martie 1946 ales mitropolit (nerecunoscut de guvernul comunist);

― 18 octombrie 1948 destituit din funcţie prin decret guvernamental;

― 28 octombrie 1948 arestat;

― din 29 octombrie 1948 până în luna mai 1950 internat la mânăstirile ortodoxe Dragoslavele şi Căldăruşani;

― din anul 1950 până în 1955 închis la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei;

― din 1955 până în 1957 închis în mânăstirile ortodoxe Curtea de Argeş, Ciorogârla şi Cocoş;

― în 1957 condamnat la 25 ani temniţă grea (avea 73 de ani!);

― în ziua de 9 mai 1963 din penitenciarul Gherla s-a mutat la Cer.

(Fişă întocmită de Pr.Romul Pop pentru volumul omagial „120 ani de la naşterea Episcopului dr.Alexandru Rusu” editura Scriptorium, Baia-Mare, 2004, 488pg )

[4] Biserica Catolica comemora 1500 ani de la Conciliul III ecumenic, de la Efes, când a fost proclamată dogma cinstirii Preacuratei Fecioare Maria ca Născătoare de Dumnezeu- Theo Tokos

[5] Buletinul Oficial al Episcopiei nr.V/1931 p.17

[6] Raluca Spiridon, Adrian Nicolae Petcu, Represiunea statului comunist asupra Bisericii Greco-Catolice din România, în revista de spiritualitate Flori de Crin, nr.28/septembrie 2008, Şimleu-Silvaniei, 2008, p. 17-21

[7]

[8] Memoriile Părintelui Atanasie Maxim, citate şi anterior.

[9]  A.F. 1 DISCO1845

[10]  A.V. 1/005-006

[11] A.F.2/DSCO 1976

[12]  A.V.1/ 00009-00014

[13]  A.F.1/DSCO 1858

[14] A.V 1/0015

[15] Gheorghe Haiduc Vămeanul, Monografia Mănăstirii Bixad din Ţara Oaşului, editura Napoca Star, 2005, p.67

[16] Mihaela Cristina Taloş, Apostolatul în clandestinitate al părintelui Dr.Gheorghe G.Marina OSMB superior-prepozit al Mănăstirii Bixad, Satu-Mare, lucrare de licenţă, Baia-Mare, 1994, p.27

[17] Gheorghe Haiduc Vămeanul, o.c.p.40

[18]  A.V 2/B ICR 0004

[19]  Părintele prof. Vasile Botiza, care în 10 aprilie 2009 confirmă la telefon ieromonahului Ermil Jurja, plecarea celor trei la Bixad, precizează, în legătură cu Augustin Silvestru Prunduş:”Hossu l-a lăsat, nu l-a oprit, dar a regretat că pierde de la Episcopie un tânăr şi valoros cancelist”.

[20]  Gh.Haiduc Vămeanu, o.c., p.54.

** Ruteni

[21] Pr.Zbona Ioan, Rezistenţa opusă de ţăranii greco-catolici din parohia Târşolţ împotriva trecerii la Ortodoxie, teză de licenţă în Teologie, Baia-Mare, 1998, p.28

[22] Ibidem p.32

[23]  A.V.1/0025

[24]  AV 2/B-ICR 0004, A.F.2207

[25] „Fără a mai putea depune voturile monahale, fiind alungat din mănăstire. A lucrat la CFR Satu-Mare, a avut 11 copii, toţi botezaţi în clandestinitate la greco-catolici; azi, 3 din ei suntem preoţi greco-catolici”.

[26] Vezi-l operând, în stilul cunoscut, şi arestarea venerabilului canonic Vasile Sabo, în palatul episcopal din Baia-Mare, scenă relatată de martorul prezent, Dr.Carol Pop, consemnată în : Romul Pop, Între Cruce şi stea, ediţia II-a,Galaxia Gutenberg, Tg.Lăpuş 2006, pg.32-35.

[27] Vezi relatări semnificative în: Romul Pop, o.c. cap.Plicul, pg.29-40.De remarcat şi că pe mormântul ce şi l-a pregătit în cimitirul Horea II din Baia-Mare, în loc de text biblic a dăltuit refrenul „Bladei Doamnelor de altădată” a romanticului François Villon (1431-1489): Où sont les neiges ďantan? (Unde sunt zăpezile de altădată).

[28]  Arhivele Naţionale Satu-Mare, Fond „Autobiografiile preoţilor ortodocşi din judeţul Satu-Mare în anul 1949-1953” dosar nr.3, fila 108- „Protopopiatul ortodox Gerăuşa nr129/1949”, semnat protopop dr.Carol Pop şi ştampilat.

[29] Pr.Zbona Ioan, o.c.p.27

[30] A.F.2/2210

[31] A.V 2/B/0007HP-0010HP

[32] Evocat de Iosif Ţiproc în vol. Preotul Victor Fanea martirul de la Bixad, Satu-Mare, 2007, 196 pg

[33]  A.V 2/B 0004, AF 2207

[34] A.V.1/0029

[35] A.V.1/0015

[36]  A.V.1/0028

[37]  A.V. 1/0032

[38] A.V.1/0029

[39] Ne mai spune şi o întâmplare lilială: „Vre-o 2-3 ani îi duceam în fiecare sâmbătă de la Prilog la Capela din Satu-Mare. Acolo l-am văzut odată pe părintele Gheorghe că scotea mâna pe fereastră şi venea o turturea şi-i mânca din mână. Am scos şi noi mâna, dar turtureaua nu venea”.

[40]  A.F.2/DSCO 2222 (1 iulie 2008)

[41] A.F.1/DSCO 1846

[42] A.V.1/0007

[43] Aceste versuri le-am găsit şi notate de Anţa Barbul într-un caieţel tip vocabular, împreună cu însemnările ei despre ultimele întâlniri zilnice cu Părintele bolnav la spitalul din Satu-Mare (în care consemnează şi data morţii: 25 ianuarie 1989, orele 15 şi 15 minute). Recitându-ne versurile, Anţa Barbul chiar zâmbeşte şi dumneaei, amintindu-şi de o întâmplare, notată în acelaşi caiet, pe care ni-l dă să-l copiem:

     Era Vinerea Mare. Părintele îl trimite pe Mădălin (nepot al Anţei), care avea trei anişori, să meargă la Prohodul Domnului în biserică, spunându-i: „După ce se termină Prohodul şi credincioşii merg să sărute pe Domnul Isus Cristos, mergi şi tu să-l săruţi pe Domnul Isus Cristos, şi pui pe talger ăştia doi lei”. Când se reîntorc de la biserică, Mădălin avea banii la el. Părintele îl întreabă:”De ce nu ai pus banii?”, la care Mădălin răspunde: „Tată bun (aşa îl numeau pe Părintele cei trei nepoţi ai Anţei, Mădălin, Camelia şi Mihaela) Domnul Cristos nu a întins mâna să-i dau banii”!.N.m.,R.P.: Copilul de atunci este astăzi preot celib, părintele dr.Marin Lupu, profesor de filosofie la Facultatea de Teologie din Blaj. Isus nu i-a primit atunci banii, îl dorea pe el însuşi!

[44] A.F.1/DSCO 1842

[45] A.F.1/DSCO 1857 (reprodusă la cap.I, Ce era Bixadul la…)

[46]  A.V.1/0015

[47]  A.F.1/DSCO 1865 şi1867

[48]  A.V.1/0021

[49]  A.F. 1/DSCO 1871

[50]  A.V. 1/0022

[51] „Amintiri despre Episcopul Dr. Ioan Dragomir”în revista de spiritualitate „Flori de Crin” n.16/2005, pg10-15.

[52] Referat prezentat la Simpozion – 100 ani de la naşterea Episcopului Ioan Dragomir, Universitatea de Nord Facultatea de Litere, Baia Mare, 27-28 mai 2005

[53]  Referat publicat în „Flori de Crin” n.16/2005 pe 18 coloane, pg.16-24.sub titlul:Gândurile împărtăşite a episcopului Ioan DRAGOMIR în corespondenţa trimisă preotului profesor dr. Ştefan MANCIULEA din BLAJ

[54] Simion Mesaroş, E.Dr.Ioan Dragomir IN MEMORIAM, editura Scriptorium, Baia-Mare, 2005, pg.46-49

[55] Însemnările ar reclama un studiu separat, aprofundat, în ele fiind consemnate, lapidar, probleme importante ale clandestinităţii, a comportării unor călugări, a autorităţii cu care egumenul Gh.Marina cenzura viaţa acestora, a implicării în aplicarea conciliului Vatican II, a relaţiilor dintre episcopi clandestini şi sora Ionela sau Estera, a atitudinii faţă de ortodocşi („să-i iubiţi, dar cu ei să nu vă amestecaţi”) etc. Redăm doar lista de nume de pe ultima pagină a caetului:”Prunduş Silvestru, Micu Ioachim, Sabău Iustin, Gavril Arieşan, Petean Ioan, Sebastian Făgăraş, Sabin Dăncuş, Ireneu Sălcudean, Biriş Andrei, Partenie Rucan Partenie, Iosif Miclea, Damian Gaspar, Timiteiu, Petru, Efrem, Dionisie, Vincenţiu, Ficica Ciprian, Arieşan Iacob, Arieşan…., Vartolomeu, Păr Gavril Sălăjan, Irinarh Bondrea Ilie, Pavel Petruţa, Marina Gavril, Iosif Bobb, Gherasim Juca, Iosif Cut, Dionisie Lelea, Goliat, (ilizibil ) Man”.

[56]  A.V.1/0038

[57] Simion Mesaroş, o.c.,p.41-42

[58] A.F.2/DSCO 2013

[59] „La Revoluţie, oşenii i-au luat maşina din garaj, şi toate alimentele dosite, şi au aruncat-o în tăul de la baraj”

[60] Pr. Ioan Zbona, o.c.,p.40

[61] AF2/2013, în ziua de 27 iunie 2008.

[62] Târşolţ, 2 mai 2009, pr.Ioan Zbona, scrisoare transmisă prin e-mail

[63] A.V.1/ 0026-0030

[64] A.V.1/0034

[65]  A.F.2/2101; 2097

[66] A.V1/0016-0017¸ A.F.1/1862

[67]  A.V.2/B/ICR0004

[68] A.F.2DSCO 2207

[69] A.F.2/2095

[70] A.F.2/DSCO 2287, 2274, 2084,2092,2216,2225,2239,2251,2045 şi 2o59

[71] La data de 4 decembrie 1970 subsemnatul am întocmit (ca secretar al Oficiului protopopesc Baia-Mare), din dispoziţia Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, un Tabel cu preoţii din Protopopiat, din care un exemplar s-a trimis la Departamentul Cultelor (un ex. îl păstrez în arhiva personală). Din acest tabel rezultă că la acea dată erau în funcţiune în parohiile „ortodoxe” următorii preoţi greco-catolici, denumiţi peiorativ „reveniţi”: Popa Vasile – Ardusat, Oşian Ioan –Asuaju de Sus, Suărăşan Ciprian – Baia Sprie, Mihalca Gavril – Băiţa, Huban Antoniu – Băiţa de sub Codru, Hosu Cornel – Boiu Mare, Pop Valer – Cavnic, Petrehuş Cornel – Cerneşti, Pop Grigore – Chelinţa, Negruţiu Emil – Ulmeni, Pop Petru – Chiuzbaia, Marinca Vasile – Cicârlău, Buda Victor – Copalnic Mănăştur, Pintea Ioan – Coruia, Avram Alexandru – Dăneşti, Radu Petre – Dealu Mare, Manu Emil – Boiereni, Costin Gheorghe – Dumbrăviţa, Marica Felician – Fărcaşa, Mădăras Ioan – Ferneziu, Georgiu Augustin – Finteuşu Mic, Ulmeanu Vasile – Firiza, Bumbu Ioan – Groşii Ţibleşului, Pop Alexandru – Hideaga, Mercea Dumitru – Iadăra, Racolţa Vasile – Lăpuş I, Filip Mircea – Mesteacăn, Dr.Câmpeanu Vasile – Mireşu Mare, Ardeleanu Alexandru –Mocira, Mihali Ioan – Oarţa de Sus, Gârda Teodor – Pribileşti, Sălăgean Ioan – Recea, Pop Damian – Remeţi pe Someş, Cotuţ Alexandru – Rogoz, Avram Romul – Satu Nou de Jos, Brânzeu Gheorghe – Rus, Avram Alexandru – Sălsig, Onisim Gheorghe – Săsar, Şurani Iului – Şişeşti, Costin Nicolae – Şomcuta Mare, Nechita Aurel – Suciu de Jos, Lauran Emil – Tămaia, Cotoţiu Nicolae – Tămăşeşti, Costin George-Adrian – Tăuţii Măgherăuş, Varga Vasile – Tăuţii de Sus, Pop Gheorghe – Vărai şi Gâz Emanoil – Viile Apei. Deci numai în

57 de parohii (din totalul de 116+mănăstirea Rohia)  funcţionau preoţi numiţi laudativ „vechi ortodocşi”., între care majoritatea era tineri, şcoliţi la Seminarul din Cluj sau la Institutul din Sibiu. Două cazuri aparte:protopopul Dr.Carol Pop deşi fusese unul din cei 36 care au semnat în 1 octombrie 1948 la Cluj „revenirea” era catalogat tot revenit nu ortodox; şi subsemnatul, care deşi făcusem şcoală la Sibiu eram tot pe lista „reveniţilor”, pentru că aveam părinţii greco-catolici şi erau bine observate anumite atitudini ale mele, începând din 1968, dar mai ales după ce am înscris în „hrisovul” de la resfinţirea catedralei în 1973 de către Episcopul ortodox al Clujului, că a fost zidită între anii 1905-1911 „sub îndrumarea preotului local, prepozit Alexandru Breban, fiind sfinţită de P.S.Sa Episcopul Dr.Alexandru Rusu” (vezi vol.Exerciţii de dezintoxicare, ed. a doua,Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpş, 2006, pg.64-68, cap.Catedrală ortrodoxă ? Nu!)

[72] Vezi cazul concret al preotului Emil Laurean, paroh în Tămaia, relatat în vol.Între Cruce şi stea de Romul Pop, ed.a doua,Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpş, 2006, pg.41-52, cap.A lăcrimat Măicuţa Sfântă.

[73]  În arhiva Of.Protopopesc Ortodox Baia-Mare se găseşte reportul meu şi se poate vedea data acelei zile.

[74]  Vezi Romul Pop, o.c., cap.Plicul

[75] Arhim.Emanuil Rus, Mănăstirea Bixad, Editura LUMINA, Oradea, 1995, pg.14-15

[76] Din cărţi mai vechi sau mai noi, ca documentatul volum al universitarului clujean Ovidiu Ghita, Naşterea unei Biserici, Ed.Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2001, p.10-117; şi al lui Emil Dumea, Teme de istorie a Bisericii, Iaşi,ed.Sapientia, 2002, pg.502-506

[77] Arhim. E.Rus, o.c., p.6. Dar referitor la „trudă” trebuie să menţionăm că „din truda tuturor românilor” Episcopia Ortodoxă înfiinţată în Baia-Mare după decembrie 1989 a primit finanţare din bugetul României atâţia bani încât a construit, numai în perioada 1990-2003, 22 (douăzeci şi două) mănăstiri şi schituri noi (pe lângă 80 biserici noi). Lucru bun, însă Guvernele conduse de neocomunişti nu au obligat-o, conform legii, să restituie proprietarei de drept cele 2 (două) mănăstiri greco-catolice ocupare ilegal: Bixad şi Moisei (cf.Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului „Sfinţirea bisericii de la demisolul Catedralei Eparhiale Sfânta Treime, Baia-Mare, 9 septembrie 2003”p.11

[78] Mărturie consemnată în A.V.1/0006, de la martor participant.

[79] Molipsit de incurabilul nărav al pravoslavnicului ierodiacon Băbuţ de la „Portătiţa”, care începând din 1990 a tipărit o întreagă bibliotecă de cărţi de cântări, rugăciuni, şi nu numai, furate din tezaurul spiritual al Bisericii Greco-Catolice, fără să ceară aprobarea copierii şi fără să indice opera originală.

[80] Retipărită şi în „Calea mântuirii – nouă cărţi de rugăciuni într-o carte”, ediţia a V-a revizuită şi completată, sub îngrijirea Părinţilor bazilieni, Cluj-Napoca, 2008.

[81] A.F.2/DSCO 2292,2294

[82] Simona Ştefana Zetea,Dreptul la lumină, Ed.Galaxia Gutenberg, 2007,p.9

[83] Notăm, totuşi, în subsol, un fapt relatat în 28 iunie 2008 de familia Smical din Trip, spre a ilustra „ura distructivă anticatolică”: După revoluţie, un grup de englezi au reparat şi au făcut instalaţii sanitare complete în Sanatoriul de copii de la Mănăstire. Când s-a pus problema că această clădire va fi predată călugărilor greco-catolici din Ordinul Sf.Vasile cel Mare, stareţul de atunci şi călugării ortodocşi au distrus totul, să nu le rămână greco-catolicilor! Discuţie auzită în Primăria din Bixad, de la juristul Vasile Bercea.

[84] A.F.2/DSCO 2147,2163

[85]  A.F.2/DSCO 2003, A.V.3-ICR0021-22

[86] Care pot fi audiate pe A.V.3 poziţia 21-22.  Una din ele: „Împreună cu Mihai au urcat în maşina mea încă zece persoane. I-am zis :Nu-s cam mulţi unsprezece?.Nu, mi-o zis Mihai, du-te liniştit! Era noaptea târziu. Când am ajuns între Ciuperceni şi Botiz, ne opreşte o maşină a Miliţiei. Nu ştiu ce grad o avut, dar ţin minte că unul se numea Petrescu, de la Bucureşti, şi acesta mi-o zis: „Dacă nu ţi-s destule opt persoane în maşină, îţi vei vedea permisul pe cealaltă lume”. Atunci Mihai i-o făcut cu mâna lui Petrescu şi i-o zâs: „Vezi că eşti bolnav, ai probleme cu un plămân. Dar nu te-ai tratat. Şi mâna ta îi seacă cam 60%”. Maiorul Silaghi de la miliţia din Satu Mare i-o zâs lui Petrescu: N-ai auzit de călugărul de la Bixad care vede prin oameni? Acesta-i. În momentul acela mi-o restituit actele şi am plecat spre Bixad.”

[87] A.F.3/Nuntă Trip

[88] În ziua de hram la Mănăstirea greco-catolică „Coborârea Spiritului Sfânt” din Molişet, comuna Târlişua jud.Bistriţa Năsăud, în prezenţa călugărilor bazilieni ieromonahul Ermil Jurja şi fratele Laurenţiu Chindriş, la data de 29 iunie 2008.

[89] Listă întocmită de Ier.Ermil Jurja, 10.04.2009, în Casa OSBM Cluj.

[90] A.V.1/0031

[91]  A.V.3/ICR 0024 ; A.F.2/1992

[92] Sf.Maxim Mărturisitorul, Epistola 21, PG 91,6041, cit apud P. Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer, ed.Deisis, Sibiu,1998,p.29.

[93] Peste trei zile am primit şi confirmarea celor spuse, prin următoarea scrisoare olografă, pe care o copiez: „Adoraţia perpetuă în Dieceza Maramureş. Ideea de a face adoraţie perpetuă s-a născut prin anii 1983-1984 cu ocazia apostolatului clandestin al preoţilor Lucian Mureşan, Alexandru Mesian şi Simion Mesaroş în Ţara Oaşului. Această idee s-a materializat pe fondul unor acţiuni de rugăciune comună deja existentă în satul Trip la casa credincioasei Titie din Trip, în colaborare cu Dumitru Cardoş din Negreşti încă înainte ca acesta să devină preot. Adoraţia perpetuă nu se făcea în prezenţa Sfântului Sacrament pentru că persoanele laice nu aveau această posibilitate. Această adoraţie era alcătuită dintr-un număr de 7×24=168 persoane care ofereau o oră de rugăciune şi meditaţie, astfel încât fiecare oră dintr-o săptămână să revină unei persoane. Cel care dintr-un motiv oarecare nu-şi putea ţine ora trebuia să-şi găsească un înlocuitor.

După 1989 această acţiune a fost instituită în Baia-Mare în organizarea Reuniunii Mariane Regina Cerului. Sunt cuprinse în acest lanţ şi persoane care nu fac parte din Reuniunea Mariană, iar lanţul funcţionează până în ziua de azi. Baia-Mare, 10.03.2009, Pr.Simion Mesaroş”.

[94] Negreşti-Oaş, 26 iunie 2008, A.F.2/2027

[95][95] apud Gheorghe Haiduc Vămeanul o.c.,p.30

[96] Gheoghe Haiduc Vămeanul, o.c., p.26-32

[97] A.F. 2/2043

[98] A.F.2/2041

[99] Iosif Ţiproc, o.c.,p.159

[100] Id.ibid.

[101] A.F.2/DSCO 2045

[102]  Idem 2046

[103]  Idem 2056