Prefaţă la ediţia I-a

Cartea de faţă poartă titlul sugestiv „La izvoarele harului” deoarece întotdeauna când e vorba de har ne gândim la ceva fluid. Părintele Romul Pop ne pune la îndemână spre desţelenire şi fertilitate spirituală o şuviţă ce vine spre noi de pe crestele puţin cercetate ale Tainei insondabile ale Divinităţii. Taina şi-a găsit întruparea în lutul neprihănit al „Rezului” cu mulţi ani în urmă, iar acum, în clinchet cristalin bate la porţile inimilor tinere şi a sufletelor curate. E punctul zero, se spune la începutul cărţii. Aceasta înseamnă revenirea la normal, de unde încearcă să se plece spre devenirea fiinţială şi definirea credinciosului. Dumnezeu este repus în istorie. Logosul întrupat în istorie la plinirea vremii (Galateni 4,4) aduce sens în lumea aceasta atât de greu încercată; El este realitatea de necontestat ce a dat istoriei un alt curs şi o nouă dimensiune. Logosul întrupat e „Mediul divin” care cuprinde totul, care a creat şi oferă ţinta de desăvârşire a acestora. Cu alte cuvinte, Dumnezeu se coboară în istorie ca o realitate şi rămâne pururi în istorie, ca posibilitate ontologică pentru îndumnezeirea omului şi transfigurarea creaţiei.

Cartea se adresează tineretului doritor de sens în viaţă. Tinereţea se caracterizează de obicei printr-o sete metafizică de a nu cunoaşte limitele, vrea totul. 

Partea a doua vrea să împace două lucruri, pe care adesea noi le ocolim, fie cu discreţie, fie în chip făţiş: vrerea noastră şi planul lui Dumnezeu. Bărbatul şi femeia sunt partenerii lui Dumnezeu, chemaţi să împlinească planul lui Dumnezeu. O familie ce respinge planul lui Dumnezeu şi nu acceptă crucea, încetează să mai fie familie, cei doi sunt nişte răzvrătiţi, căutători de surogate ale fericirii, nişte încorsetaţi de „toxina amăgitoarei bucurii libere” – ne spune părintele Pop Romul.

Cartea face, în continuare, o pledoarie pentru împăcarea noţiunilor până acum înţelese anacronic: tinereţe şi sfinţenie.

Partea a treia constituie un „canon” pentru aceia ce se află pe itinerariul spiritual al devenirii creştine.

Recomandăm cu căldură această carte tuturor celor aflaţi în pelerinajul mântuirii.

       Oradea,20 martie 1996 

                                  Prof. univ. dr. ing. TEODOR MAGHIAR,

                                                Rectorul Universităţii din Oradea  

1. PRELIMINARII
2. O revenire la normal

În zilele euforice de după Decembrie ′89 am început a striga, cu entuziasm, prin paginile primelor publicaţii „libere”: Ateismul feroce, doctrina călăilor care au ajuns prin jaf şi sânge, la cârmuirea bietei noastre Românii – invalidă la suflet şi la trup după tranzacţia Ribbentrop-Molotov – a atentat sistematic şi cu putere şi asupra sănătăţii spirituale a unei întregi generaţii, crescută peste patru decenii departe de Adevărul revelat şi îndopată cu otrava minciunii. Acum, când Dumnezeul îndurărilor a împlinit rugăciunile celor care (în bisericile din catacombe sau în bisericile legale ţinute sub reflectorul unicului şi atotputernicului partid comunist) au crezut permanent în Ziua izbăvirii; acum, când Dumnezeul milei răsplăteşte atât jertfa de sânge a mucenicilor din zilele dictaturii (creştini, preoţi, episcopi), cât şi eroismul miilor de tineri care, în ajunul Naşterii lui Iisus, 1989, cu sângele lor au umplut potirul Învierii neamului pe străzile din Timişoara, Bucureşti,  Sibiu…; acum, se cuvine, se impune chiar, fiecăruia dintre noi cei care facem umbră pământului pe această sfântă glie românească, să aderăm, să participăm cu cât putem de mult la darul Dumnezeului îndurărilor. Să scoatem lumânarea de sub obroc şi s-o aşezăm în sfeşnic; ce-am spus în şoaptă, să strigăm de pe acoperişuri. Pentru ca fiii acestui pământ, sfinţit de moaştele martirilor, să crească sănătoşi la suflet şi la trup, cunoscând Adevărul şi trăind întru Lumină! 

Astăzi, aceluiaşi imperativ încercând a-i sluji, adun câteva din paginile ce cuprind gânduri înscrise pe hârtie după smerite popasuri spirituale la izvoarele harului: Sfânta Scriptură şi Scrierile Părinţilor. 

Omul care şi-a închinat viaţa întreagă cunoaşterii istoriei religiilor, compatriotul nostru Mircea Eliade, a ajuns la concluzia că: sacrul nu este un stadiu în istoria conştiinţei, ci este un element în structura acestei conştiinţe. „La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios… A fi, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”. Petre Ţuţea zice: „Omul fără Dumnezeu e neom. Adică e o vietate. E un animal raţional şi biped”. Însuşi cinicul Emil Cioran se confesa, în felul său, genial: „I-am invidiat întotdeauna pe cei care cred, deşi a te crede Dumnezeu îmi pare mai comod decât să crezi în Dumnezeu”.

Credinţa religioasă este un dat originar, începe deodată cu omul, nu este o achiziţie evolutivă. De-a lungul mileniilor, la toate popoarele, de la omul preistoric până la cel modern, religia este dimensiunea fundamentală şi esenţial-definitorie; din cultura religioasă s-au dezvoltat, cu timpul, celelalte forme de cultură: artistică, filosofică, ştiinţifică etc.

Ciuma roşie, materialismul ateist a sucombat tocmai pentru că era anti-uman, un vierme care a încercat să roadă rădăcinile ontologice şi existenţiale. Ateismul impus de comunism a produs un vid spiritual şi o criză de identitate a conştiinţei, a persoanei umane: cine sunt, de unde vin, încotro merg? O lipsă de sens a existenţei, cu încercări de a fi înlocuită prin hibrizi: ideologie, idolatrie politică, viziune fals ştiinţifică, sau practici pseudo-spirituale.

 Dar această secetă spirituală, care a întunecat mintea, a pervertit inima, a slăbănogit voinţa – nu a putut pătrunde în adâncuri: nu a putut distruge chipul divin al omului; acesta nu poate fi niciodată distrus, căci Dumnezeu a zis, la începuturi: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Geneză 1,26). Acest Chip nu poate fi neantizat. Iată – tocmai generaţia supusă ateizării a născut tinerii care, cu cruciuliţele pe pieptul deschis sacrificiului, cu lumânări şi flori, au invocat: „Fără violenţă! Dumnezeu este cu noi!”. Jertfa lor a confirmat, încă o dată, observaţia adâncă a lui Tertulian (+202), că: Anima naturaliter christiana – sufletul prin fire este creştin.

Iată de ce, atât orele de religie reintroduse în şcoli, cât şi toată „presa bună”, precum se vrea această cărticică de suflet, pe care o oferim mai ales generaţiei tinere, pot fi considerate ca o revenire la normal: picături de ploaie din luna mai, revărsate peste copiii şi tinerii lumii noastre – florile din grădina omenirii. Aceste picături de ploaie sunt binefăcătoare, sunt necesare primăvara, pentru ca mlădiţele tinere să crească viguroase, rezistente la căldurile, furtunile şi vânturile verii, spre a împodobi toamna vieţii cu roade bogate şi iarna senectuţii cu zile senine. Însuşirii cunoştinţelor din diferitele domenii ale ştiinţelor, să-i adăugăm ştiinţa iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de oameni, – cele două aripi ale sufletului, cu care, prin cunoaşterea şi trăirea adevărurilor religioase, putem urca spre Cer şi spre propria noastră împlinire. Căci astăzi „oamenii nu mai suportă să fie stăpâniţi, dar au sete de a fi iubiţi” (D. Stăniloaie).

Înaintea lecturării fiecărui titlu, să rostim cu speranţă invocaţia: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Spiritul adevărului, care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, vistier al bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre!”

2. Anul zero

Timpul vieţii pământeşti este cuprins între ziua creării lui Adam, primul om, şi ziua Judecăţii de apoi, când actualul mod de existenţă va înceta. Amintindu-ne vorba lui Heraclit „viaţa este un râu în veşnică scurgere” – o putem reprezenta grafic printr-o linie sinusoidală între „A” şi „J”. La un anume moment al istoriei, pe linia sinusoidală cade, ca un fulger de sus, o rază puternică! Este ziua în care o stea luminoasă de pe cer s-a oprit deasupra orăşelului Bethleem din Iudeea, pentru că acolo, sub raza unei stele S-a născut Pruncul Iisus. Era în anul 753 de la întemeierea Romei, luna decembrie, ziua 25. Şi în această Zi, istoria omenirii se opreşte la cifra zero, pentru că Dumnezeu a coborât între oameni. De la El încoace oamenii numără anii începând cu cifra unu. Suntem în anul 1995, pentru că atâţia ani au trecut de la Naşterea lui Iisus.

î Cr. … 4,3,2,1            ↓            1,2,3,…1995 d.Cr.    

„A”                              O                                    „J”

Ca om, Iisus, fiul Fecioarei Maria din Nazaretul Galileei, a trăit pe pământ 33 de ani, 3 luni şi câteva zile. În ziua de 14 (vineri) a lunii ebraice Nissan (aprilie) anul 33 S-a lăsat răstignit. Duminică, 16 Nissan 33, a înviat din morţi, ca Dumnezeu atotputernic. Peste 40 de zile S-a înălţat la ceruri întru slava cea de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va veni, la sfârşitul veacurilor, ca Judecător suprem al omului şi al Universului.

Acest fapt istoric ni s-a transmis nu numai prin cuvântul revelat al Bibliei, ci şi prin cuvântul părinţilor – părinţilor noştri, din neam în neam, până la generaţia martorilor oculari de acum 2000 de ani. Al acelora prin care ni s-a transmis Adevărul; nu numai prin calendarul creştin, ci şi istorici necreştini, oameni de ştiinţă iudei sau păgâni, vrăjmaşi ideologici ai Adevărului revelat prin Iisus Cristos, dar a Cărui existenţă istorică şi Obârşie divină nu o contestă! Din contră: 

Iudeul Iosif Flaviu (37-100 d. Cr.) în a sa celebră istorie „Antichităţi iudaice” vorbeşte de două ori despre Mântuitorul net în favoarea Lui: „Cam în acea vreme a trăit Iisus, un om înţelept… El era făcător de lucruri minunate şi învăţător al oamenilor care primesc cu plăcere cele adevărate. Şi-a câştigat de partea Sa pe mulţi iudei şi pe mulţi elini…Şi atunci când Pilat, în urma denunţului din partea conducătorilor neamului nostru, L-a condamnat la cruce (răstignire), cei care L-au iubit de la început n-au încetat a-I fi ataşaţi. Nici acum nu s-a sfârşit cu neamul creştinilor, care-şi iau numele de la El”. 

Talmudul îl pomeneşte de vreo 20 de ori pe Iisus, fără a-i pune la îndoială istoricitatea.

Guvernatorul roman al Bitiniei (între anii 111-113 d. Cr.) Plinius cel Tânăr, scriind Cezarului de la Roma, Împăratul Traian, pomeneşte de trei ori numele lui Cristos, considerându-l zeu. Scrisoarea constituie un raport detaliat asupra răspândirii uimitoare a creştinismului, la-nceputul secolului doi, printre locuitorii Asiei Mici, care erau încredinţaţi de istoricitatea şi divinitatea lui Iisus.

Istoricul păgân Tacitus, deşi nu-i simpatizează pe creştini, adevereşte răstignirea lui Iisus, în timpul şi locul indicate de sfintele Evanghelii.

De la istoricul Suetonius ni s-a transmis că sub domnia lui Claudius (41-54 d.Cr.) creştinismul ajunsese la Roma şi că era pus în legătură cu Cristos.

La sfârşitul secolului trecut, marele istoric şi filosof  Thomas Carlyle scriind despre Mântuitorul, afirma că este „un fapt – cel mai indubitabil dintre toate”, iar J. Carmichael, în The Death of Jesus, London, 1966, pg. 9-10, inserează nu mai puţin decât   60.000 de lucrări asupra vieţii lui Iisus, scrise numai în ultima sută de ani, 1866-1966!

Dragi tineri, dacă mai auziţi pe cineva vorbind despre: era nouă, maimuţă mamă, condiţiile istorice care au născut creştinismul, sau despre legenda lui Iisus, – nu vă lăsaţi sufletele poluate cu …minciuni! Omenirea de azi şi de mâine are nevoie de suflete imaculate, de sufletele voastre imaculate – ele sunt ferestrele prin care privim în grădina paradisului. Afirmaţi Adevărul: La anul zero Dumnezeu S-a întrupat şi a coborât între oameni. A Lui fie slava, în vecii vecilor! Să lecturăm, cu credinţă, din Evanghelia după Ioan 1,14: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi a locuit întru noi; şi noi văzutu-I-am slava ca pe slava Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”. Şi din Evanghelia după Luca 2, 1-17: Galileea, „În zilele acelea a ieşit poruncă de la cezarul August să se recenzeze toată lumea (din Imperiul Roman). Această înscriere, cea dintâi, s-a făcut pe când Quirinius guverna în Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi Iosif s-a suit şi el din din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din seminţia lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Iar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi L-a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, fiindcă pentru ei nu era loc în han. Şi în ţinutul acela erau păstori care stăteau pe câmp şi-şi păzeau turma, făcând noaptea de strajă. Şi iată, îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Şi îngerul Domnului le-a zis: Nu vă temeţi. Că iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că-n cetatea lui David vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat şi culcat în iesle. Şi, deodată, laolaltă cu îngerul s-a văzut mulţime de oaste cerească lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem şi să vedem lucrul acesta ce s-a făcut, pe care Domnul ni l-a făcut nouă cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul ce li se grăise despre Copilul Acesta”.

3. Bethleem

Etimologic: „Casa Pâinii”. Soteriologic: locul în care, la anul zero, sub raza unei stele, Logosul Cel ce la începutul lumii deja „era”, acum „trup S-a făcut”, înmugurind din strănepoata lui David, pornită spre locul strămoşilor pentru recensământul ordonat de cezarul lumii şi pentru împlinirea destinului proorocit Bethleemului de a fi locul naşterii Împăratului Ceresc; „casa pâinii” în care Dumnezeu a dovedit mai plenar decât în toată istoria de până atunci a fiilor Evei, că „este cu noi”, cu şi pentru sufletele tuturor strănepoţilor lui Adam. 

Ce ne-a arătat Dumnezeu prin Bethleem, ce trebuie să învăţăm din lecţia Betleemului?

 În primul rând – iubire. Căci Ziditorul a iubit atât de mult pe fiii pământului, încât pe Însuşi Fiul Său cel Sfânt L-a „dezbrăcat” de slava cerească şi L-a trimis între oameni, în condiţii mizerabile (Copilul Iisus S-a născut într-un grajd!), pentru ca să se asaneze mizerabila condiţie a sufletului omenesc cel înnegurat de lipsa cunoştinţei, prin renaşterea în el a nostalgiei Cerului. Cu Bethleemul începe „împărăţia iubirii”, începe lumea postcristică a cărei deviză program o anunţă imnul cetelor îngereşti: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Creştinul autentic iubeşte această Iubire cu intensitatea ce poate direcţiona condiţia sa umană de la prihană la puritate!

Şi tot în primul rând – smerenie. Pentru că vestea cea minunată s-a vestit – mai întâi – umililor păstori ai turmelor din preajma Bethleemului, nu puternicilor, nu potentaţilor, nu bogaţilor, nu stăpânilor lumii aceleia. Iar atunci când Dumnezeu a descoperit minunea Bethleemului şi „Magilor” din Răsărit, însăşi ştiinţa lor în cele religioase, filosofice şi teurgice i-a îndemnat la lung şi greu pelerinaj spre a se proşterne în faţa Pruncului: plecându-şi frunţile, încoronate de laurii ştiinţei, în faţa Atotştiutorului, îi aduc simbolice daruri: aur – ca unui Împărat al Universului, smirnă – ca unui Arhiereu ceresc, şi tămâie – ca Răscumpărătorului păcatelor oamenilor, prin suprema jertfă de pe Golgota. Creştinul autentic apreciază şi asimilează smerenia, ca o cale certă spre cele înalte; pentru că ştie că „Dumnezeul celor trufaşi le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”; pentru că vede că Dumnezeu „a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi”.

4. Plinirea vremii

Atunci …aquilele romane erau stăpâne pe o bună parte din lume, de la piramidele îndepărtatului Egipt, până la Coloanele lui Hercule, din îndepărtata Spanie, impunând, prin forţa armelor şi prin civilizaţie, vestita pax romana, care asigura atât deplasările armatei şi ale negustorilor, cât şi circulaţia oamenilor şi ale iudeilor, din Orient spre Occident, sau invers.

Atunci …o singură limbă, aproape universală, latina (secondată de greaca oamenilor de cultură), asigura o rapidă vehiculare a iudeilor pretutindeni.

Dar această situaţie era bună numai la suprafaţa lucrurilor, căci în cele esenţiale starea lumii era dezastruoasă, în toate cele trei planuri: civilizaţia romană, lumea elenistică şi evreii ca popor ales.

Istoria universală ajunsese la acel moment în care toate ideile care guvernau omenirea s-au dovedit insuficiente, toate erau în declin: 

Ideea romană a apus în virtuţile republicane. Cu cuţitul pe care Brutus îl împlântase în pieptul lui Cezar, zvâcnea în sânge sterp însăşi viaţa de măreţie a Romei virtuţilor creatoare. Pe vremea lui Octavian Augustus, Imperiul Roman devine…o construcţie a păgânătăţii antice, în care forţa virtuţii este înlocuită cu forţa fără nici o virtute! 

Ideea elină nu putea ţine la infinit omenirea în extazul apolinic. Pieirea lumii eline creştea chiar dinăuntrul său, dospind din mulţimea păcatelor, a contradicţiilor, a problemelor pe care Apollo şi Afrodita nu le puteau soluţiona…

Ideea iudaică se epuizase în scolastica stearpă a exegeţilor lui Israel. În chiar templul din Ierusalim, însuşi Iisus va face, peste 33 de ani, un sever rechizitoriu păzitorilor Legii mozaice: „Pe scaunul lui Moise s-au aşezat cărturarii şi fariseii, …făţarnici, …şerpi, pui de vipere, …morminte văruite, …călăuze oarbe…” (Ev. Matei cap. 23).

Păcatul, degradarea, fărădelegea au golit din viaţa omului sensul vieţii lui, au pustiit omenirea de ideal.

Acesta este momentul numit de Sfintele Scripturi plinirea vremii, timpul când Dumnezeu, hotărât să salveze omenirea din non-sens, a trimis în lume pe Fiul Său, Iisus Cristos, care: legii iudaice, scrisă pe table de piatră, îi va aduce împlinirea prin Legea scrisă „pe tablele din carne ale inimii”; legii eline – extazul cunoaşterii lui Dumnezeu; iar ideii romane – invincibila putere, universală şi eternă, iubirea!

„Când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său” (Galateni 4,4).

5. Iubire şi suferinţă

Dumnezeu întrupat, Iisus Cristos, a dovedit iubirea Sa faţă de oameni – prin suferinţa Crucii. Dumnezeu, iubitorul de oameni, a suportat chinurile răstignirii şi ale morţii. Femeia, înainte de a se bucura de vederea fructului iubirii, copilul său, trece prin grea suferinţă – durerile naşterii. O posibilă ecuaţie a vieţii: a iubi + a suferi = fericire?

Să observăm câteva realităţi cotidiene:

În lucrarea ei de creatoare a virtuţilor şi a faptelor bune, iubirea pătimeşte continuu durerile naşterii, în sensul că prin iubire fiinţa noastră participă în mod real la faptele noastre; deci: iubirea rupe de fiecare dată câte ceva din fiinţa noastră şi îl lasă în ceea ce am făcut. Faptele noastre au atâta valoare, câtă iubire am încorporat în ele.

Iubirea suferă şi din motivul că nu poate să facă tot ceea ce ar dori. Câte nu vrea să facă iubirea! Şi …cât de puţin poate împlini din ceea ce ar vrea…

Iubirea suferă şi pentru că, în lucrarea ei continuă de împlinire a binelui, este uneori tratată cu indiferenţă şi nerecunoştinţă. O, de câte ori, cu nesimţire!

Iubirea pătimeşte şi suferă şi pentru că simte şi participă la durerea tuturor, plângând cu fiecare din cei ce plâng.

Şi, totuşi, despre iubire putem zice şi că: Topind zidurile de gheaţă ale egoismului şi vanităţii, care separă şi izolează oamenii, iubirea este limba universală a creştinilor, punte de aur şi magnet dumnezeiesc între oameni; organul prin care pot comunica adevăraţii fii ai lui Dumnezeu. Micşorând necazurile, făcând jugul plăcut şi sarcina uşoară, iubirea amplifică valoarea bucuriilor şi face viaţa luminoasă şi frumoasă.

Iubirea este rădăcina, izvorul şi mama tuturor virtuţilor – purifică, înalţă şi sfinţeşte întreaga fiinţă, în ceea ce are ea mai adânc şi mai sublim.

„Iubire, sete de viaţă, / Tu eşti puterea creatoare / Sub care inimile noastre / Renasc, ca florile sub soare!”  (Vlahuţă)

1. VIEŢUIRE NEPRIHĂNITĂ

1. Bărbat şi femeie în concepţia divină

După planurile minunate ale Creatorului, „om” – aşa în abstract – nu există pe pământ, ci este „bărbat şi femeie”. Cuplu. Atât bărbatul, cât şi femeia sunt avizaţi unul către altul, se întregesc reciproc. Forţa bărbatului are nevoie de gingăşia femeii, voinţa lui fermă, de delicateţea ei. Numai împreună realizează integral conceptul divin al omului.

Ce sublimă este această idee a lui Dumnezeu şi ce mare încredere a arătat El cuplului uman, când, pentru completarea locurilor rămase goale în urma morţii, L-a înzestrat pe om cu putere generatoare de viaţă, şi – dintre multele posibilităţi de creare – a ales-o pe aceasta: conlucrarea creatoare a bărbatului şi a femeii, uniţi în taina căsătoriei. 

Dumnezeu putea crea şi pe ceilalţi oameni nemijlocit El însuşi, aşa cum zidise pe cei dintâi, pe Adam şi Eva. În cazul acesta, dacă naşterea nu s-ar întâmpla cum se întâmplă, cât de străină, rece şi goală ar fi viaţa omului pe pământ: n-ar fi pe lume copiii, fiecare ar fi om mare sau femeie în vârstă, n-ar fi fost adolescenţi, tineri şi îndrăgostiţi; n-ar fi fost iubire paternă şi dragoste de copii, iubire de fraţi şi de rudenii. Tocmai de aceea, planul lui Dumnezeu este sublim, pentru că El a creat nemijlocit numai pe cei dintâi oameni, iar prin ei a dăruit tuturor urmaşilor o scânteie din puterea generatoare, prin care să dea urmaşilor viaţă pământească, rezervându-şi Tatăl Ceresc numai crearea sufletului. În felul acesta, prin puterea creatoare dăruită omului, în fiecare generaţie pulsează curentul de sânge al celei dintâi perechi de oameni – realizându-se, astfel, solidaritatea tuturor oamenilor, împărat şi cerşetor, puternic sau slab, aristocrat sau proletar, învăţat sau analfabet. 

Dăruind omului puterea generatoare, Dumnezeu a manifestat faţă de el şi o încredere supremă: că omul va folosi această putere exclusiv în scopul sacru destinat şi în cadrul fixat de la început – în legătura sfântă, indisolubilă a căsătoriei, între un bărbat şi o femeie.

Dacă viaţa trupească de procreare se manifestă fără o spiritualizare conştientă, reactualizând planul sublim al Creatorului şi încrederea acordată cuplului, uman, – relaţia dintre bărbat şi femeie este o activitate animalică.

Soluţia întregii probleme sexuale este căsătoria legitimă, monogamică şi indisolubilă. Viaţa de căsătorie nu numai că este păcat, ci este de-a dreptul ideea sfântă, sublimă a lui Dumnezeu, iar restricţiile impuse de poruncile „să nu faci desfrânare” şi „să nu pofteşti femeia aproapelui tău” au tocmai rostul de a proteja ca ideea divină să nu fie deturnată de la scopul său originar, şi să nu permită omului a-şi bate joc de intenţiile sublime ale lui Dumnezeu.

2. Răzvrătirea omului   

Dacă planul lui Dumnezeu este limpede (unirea dintre un bărbat şi o femeie, în viaţa de căsătorie indisolubilă, în scopul desăvârşirii comuniunii şi naşterii copiilor), tabloul vieţii intime de astăzi este tulburat de demonul sexualităţii, care preamăreşte plăcerea păcătoasă, perfid numită „dragoste” sau „bucurie a vieţii”. Etichetând-o ca „eliberatoare” din legăturile religiei, toxina amăgitoarei „bucurii libere” este inoculată ca un stupefiant încă din fragedă tinereţe. Starea de plăcere creează iluzia bucuriei. Dar cei care se înfruptă din ea, sunt asemenea celor drogaţi: dependenţi de narcotic, robi ai plăcerii efemere şi răzvrătiţi împotriva oricui le-ar arăta oglinda cu chipul lor adevărat. În numele unui fals nonconformism, demonul sexualităţii emite înşelătoare lozinci: Nu mai putem trăi ca oarecând! Lumea a progresat! Avem altă tehnică, ne trebuie altă etică! Libertinajul este semn al emancipării! Viaţa morală este anacronism, făţărnicie, fariseism! Bucuria este un drept al trupului, nu un păcat!

Ce tristă realitate! Şi revoltătoare, pentru orice fiinţă morală, pentru că:

Răzvrătirea omului atentează la planul sublim al lui Dumnezeu, care a dăruit puterea generatoare ca izvor al unor vieţi noi, pentru chemarea la viaţă a altor oameni. Împotrivindu-se voinţei divine, omul înjoseşte această menire, degradând-o în obiect de plăcere; din unealtă minunată în mâna lui Dumnezeu, trupul devine o jucărie fragilă şi maculată în mâna Satanei!

Urmările răzvrătirii nu pot fi decât:

– îmbătrânirea prematură a tinerilor;

– sporirea numărului mizantropilor, burlacilor, bolnavilor de SIDA, sinucigaşilor şi alienaţilor mintali;

– poluarea şi infectarea vieţii familiale, sociale şi naţionale, prin înmulţirea avorturilor, divorţurilor şi uciderilor;

– etc. etc. etc.

În capitolul 18 al Genezei se spune că atunci când Dumnezeu a comunicat lui Avraam că va nimici Sodoma şi Gomora pentru fărădelegile strigătoare la cer, Avraam începe să se târguiască:

– Doamne, dacă vei afla şi numai 50 de drepţi în oraş, nu-l pedepsi!

Domnul se învoieşte. Avraam însă se sperie, venindu-i în minte că poate nu se vor afla atâţia drepţi. Se târguieşte în continuare:

– Doamne, mulţumeşte-te cu 40, …cu 30, …cu 20, …Doamne, dacă vor fi numai 10 – cruţă oraşele!

Şi Domnul se învoieşte. Dar n-au aflat nici 10 oameni drepţi, cu inima curată.

Este adevărat că aceia nu au fost creştini. Dar, vai!, dacă astăzi ar trebui să ne târguim cu Dumnezeu aici, într-un oraş creştin, oare problema ar fi mai uşoară ca a lui Avraam? Dacă ar trebui să-L aducem pe Dumnezeu prin localuri, saloane, discoteci, cinematografe, sau dacă ar intra în locuinţele noastre şi ar vedea cărţile pe care le citesc tinerii, sau faptele ce se săvârşesc, ce ar zice Domnul? Dumnezeule Bun, deschide ochii noştri şi ne întăreşte inimile, ca în cumplitul dezmăţ moral, cel puţin credincioşii Tăi să fie acei zece, pentru ale căror suflete curate să ai milă de lumea dată stricăciunii!

Să ne rugăm cu smerenie: Dumnezeule, eu vreau să fiu între cei zece, …între cei zece. Amin!

3. Cum consideră Dumnezeu desfrâul?

Să căutăm răspuns în Sfânta Scriptură:

1) Regele Babiloniei, Belşaţar, a dat un banchet de o mie de tacâmuri pentru fruntaşii ţării. Ce s-a mâncat şi ce s-a băut acolo – la masa regelui Babiloniei! – nu e nevoie să o spun detaliat. Nici Sfânta Scriptură nu consemnează. Ne spune, însă, un amănunt îngrozitor:

Când Belşaţar s-a îmbătat, îi veni un gând straniu – să se aducă vasele sfinte, jefuite de către tatăl său, Nabucodonosor, din templul din Ierusalim, când cucerise oraşul sfânt al iudeilor. Se aduc. Se umplu cu vin. Vasele sfinte dedicate lui Dumnezeu. Apoi, regele şi concubinele lui, curtenii şi toţi mesenii, ca scoşi din minţi, băură din vasele sfinte de aur şi de argint, lăudând cu vorbe fără şir pe idolii păgâni… Cheful ajunse la culme, când, deodată, faţa regelui deveni palidă ca ceara… îi tremurau genunchii, pentru că, în faţa lui, pe perete o mână misterioasă scrise trei cuvinte: mene, tekel, peres – numărat, cântărit, împărţit.

Sfânta Scriptură adaugă, apoi, cu simplitate dramatică, doar o scurtă propoziţie: „În noaptea aceea a fost omorât regele Belşaţar” (Daniel 5,30).

Istoria confirmă că în aceeaşi noapte la porţile cetăţii au zăngănit armele lui Darius Medul, regele perşilor…

Dacă Dumnezeu a pedepsit cu moartea profanarea de către Belşaţar a vaselor sfinte ale templului iudaic, ce va simţi El atunci când păcatul desfrâului târăşte în noroi trupul omului – templul cel viu al lui Dumnezeu (I Corinteni 3,16)!

2) Cartea întâi a lui Moise ne spune că atunci când oamenii s-au înmulţit pe pământ, s-au înmulţit şi fărădelegile desfrânării. În legătură cu aceasta, Biblia consemnează un fapt cu totul neobişnuit: Văzând Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate spre rău, I-a părut rău că a creat pe om pe pământ (Geneză 6, 5 – 6). Nicăieri în Sfânta Scriptură nu mai aflăm această expresie: I-a părut rău… Când Cain l-a ucis pe fratele său Abel, Domnul l-a pedepsit; pe fiul lipsit de pudoare al lui Noe l-a blestemat; dar, numai când a văzut că omul, pe care L-a creat după chipul Său, şi-a tăvălit demnitatea în noroiul desfrânării, numai atunci a declarat Dumnezeu că „I-a părut rău că a creat pe om”.Şi a trimis potopul nimicitor. Diluviul.

3) În Sodoma, Gomora şi încă trei oraşe desfrâul nu cunoştea limite. Oamenii îmbuibaţi se bălăceau în toate plăcerile păcătoase, până când…s-a umplut măsura. Atunci, s-a deschis cerul asupra lor şi a căzut foc şi pucioasă, care au ars totul.

Astăzi, pe locul acelor cetăţi înfloritoare e Marea Moartă. Şi în apa ei, nici azi, nu trăieşte nici o vietate. Gaze otrăvitoare planează peste apele moarte…      Cât de greu poate fi acest păcat, dacă Dumnezeu astfel îl pedepseşte! 

4) După aceste fapte înspăimântătoare, să cităm şi explicaţia limpede a Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu fi desfrânat! Eu însă vă zic că tot cel ce se uită la o femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Clare sunt şi cuvintele apostolului: „Aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat sau necurat… nu are moştenire în împărăţia lui Cristos” (Efeseni, 5, 5)

Cunoscând acestea, mai poate cineva spune că desfrâul este un lucru firesc, şi că libertinajul nu este un păcat? Se poate să nu vedem cu ce ochi priveşte Dumnezeu pe nefericiţii care abuzează de cel mai mare semn al încrederii Sale, puterea generatoare ce le-a dăruit-o? Şi cum îi va privi Iisus, care a suferit pentru ei vărsându-şi sângele pe Cruce?

Să recitim, cu bună luare-aminte, cuvintele Sfântului Apostol Pavel scrise Corintenilor (I Cor. 6, 15-20):

„Nu ştiţi oare că trupurile noastre sunt mădulare ale lui Cristos? Voi lua deci mădularele lui Cristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate? Să nu fie!

Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea? Că vor fi – zice Scriptura – cei doi un trup.

Iar cel ce se lipeşte de Domnul este un spirit cu El.

Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va face omul este în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său.

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Spiritului Sfânt Cel Ce este întru voi, Cel pe Care de la Dumnezeu îl aveţi?; şi că voi nu sunteţi ai voştri?: căci cu preţ aţi fost cumpăraţi! (Cu preţul sângelui lui Cristos). Preamăriţi-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în Spiritul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!”

4. Consecinţele prihănirii

Consecinţele grave ale prihănirii le vom observa evidenţiind: 

1. Urmările sufleteşti ale păcatului desfrânării:

Necredinţa. Nici un alt păcat nu îl despoaie pe creştin de comoara cea mai scumpă a sufletului său, credinţa, ca păcatele desfrânării. Până când omul este în ordine în privinţa vieţii imorale, dubiile despre credinţă nu sunt fatale. Primejdia începe doar atunci când claritatea minţii este întunecată de miasmele desfrâului, pornite din inimă. Inima coruptă te poate face necredincios. Mintea, care studiază serios, niciodată! Scriptura zice că neprihănirea te apropie de Dumnezeu, iar omul trupesc, senzual, „nu primeşte cele ce sunt ale spiritului lui Dumnezeu” (I Cor. 2,14). Numai acela devine necredincios care are interes să nu existe Dumnezeu. Contrazicerea permanentă ce o observă între credinţă şi viaţa ce o duce – în final îi clatină credinţa: De la „ce bine ar fi dacă nu ar exista Dumnezeu”, trece la „poate nici nu este”, apoi ajunge la „nu este”… Cei care se bălăcesc în… mocirla de care s-ar înfiora şi bivolii, nu pot privi spre augustele mistere divine! „Dacă vreţi să convingeţi despre adevărurile veşnice, nu înmulţiţi dovezile, ci scădeţi patimile” (Bl. Pascal).

Anemierea principalelor valori sufleteşti: Curajul, mărinimia, sinceritatea, cavalerismul, idealismul, altruismul etc. toate se ofilesc şi cad, risipindu-se ca frunzele unui pom atins de boală. Ce preţ grozav pentru plăcerea păcătoasă a unei clipe! „Cel fărădelege – zice profetul Isaia – este ca marea cea înviforată care nu se poate astâmpăra şi valurile ei scormonesc tină şi nămol” (57,20)

Poate fi privelişte mai tristă, ca un arbore tânăr, care, primăvara, când ar trebui să strălucească de flori, el stă fără muguri, fără coroană, cu trunchiul strâmbat, cu crengile anemice plecate la pământ? În loc de un tânăr plin de energie, de dor de viaţă – vezi un om fără voie, fără avânt, cu aripile frânte, cu privirea speriată, pierdută, blazată… Retras într-un colţ al salonului plin de oaspeţi – un tânăr ce se confesează lui însuşi, întristat şi plictisit: „Ia te uită la tatăl meu, cât e de tânăr şi de vesel!…pare că el ar fi băiatul şi eu tata…” 

1. Urmările trupeşti ale necurăţiei:

Consecinţele fiziologice ale desfrânării ar necesita o lungă prelegere medicală, ceea ce nu este specialitatea noastră. Noi vom observa doar că pe cei credincioşi, nu frica de îngrozitoarele boli trupeşti îi reţine de la păcat, ci voinţa hotărâtă de a împlini porunca Atotputernicului Dumnezeu. Şi vom preciza că: Dacă tâlharul fură de la altul, desfrânatul se fură pe sine însuşi, îşi fură puterile cele mai de valoare. Şi vom atenţiona că: Din mormintele tăcute, în care au coborât prematur atâtea vieţi, jertfe ale necurăţiei, mii de glasuri ar vrea să strige: Nu faceţi ca noi!

Nu putem încheia înainte de a ne aminti că legea eredităţii este implacabilă: Păcatele din tinereţe ale părinţilor, greşelile, înclinările rele ale lor, nu dispar fără urmă deodată cu ei, ci reapar şi în strănepoţi, nenorocind generaţiile viitoare, ca un blestem fatal.

„Părinţii mănâncă aguridă, şi la copii le strepezesc dinţii” – zice Scriptura (Ieremia 31,29). Soarta generaţiilor viitoare, sănătatea ori boala lor depinde de modul cum şi-au petrecut viitorii părinţi anii tinereţii, în cinste, ori în desfrânare.

Necinstirea vaselor sfinţite de către Belşaţar actualizează în istoria lumii, mâna care rescrie cuvinte de foc: mene, tekel, peres! 

5. Castitate şi fidelitate

Civilizatele popoare antice aveau un adevărat cult pentru castitate: profetesa Pythia din Delphi, preotul suprem al grecilor Hierophantes, zeiţa romană Pudicitia, precum şi fecioarele care întreţineau focul sacru în templul zeiţei Vesta – sunt o culme a gândirii morale precreştine.

În Roma antică lictorii îşi plecau cu reverenţă însemnele puterii în faţa vestalelor întâlnite pe cale, iar un condamnat la moarte era graţiat dacă se întâlnea, până la locul supliciului, cu o vestală. Sub această formă, cultul castităţii a crescut prin secole, până aproape de epoca noastră, căci la multe popoare creştine hotărârea unei fecioare de a fi mireasă condamnatului la moarte prevala sentinţa funestă, chiar dacă era emisă de un  cap încoronat. Hotărârea fecioarei anula hotărârea împăratului!

Lozincile libertinilor contemporani: Tineretul trebuie să petreacă; să dăm naturii drepturile ce i se cuvin; să ne reîntoarcem la natură – vădesc o concepţie morală inferioară şi aceleia a popoarelor primitive naturale!

Dumnezeu pretinde castitatea pentru că ea asigură curăţia şi tăria celei mai importante instituţii omeneşti – căsătoria. Petrecerea tinereţii în înfrânare este excelentul exerciţiu al educării voinţei, al fortificării caracterului, al creşterii corecte a omului, care urmează a se realiza ca soţ şi soţie. 

Observatorul atent poate vedea că fecioarele care se lasă amăgite de lozinci şi cred că se pot mărita mai uşor şi mai bine, dacă au o purtare mondenă frivolă, uşuratică – de obicei ajung ori fete bătrâne, ori soţii decepţionate. Dacă bărbaţii îşi află plăcere un anumit timp, în femeile păpuşi, băieţii cu judecata sănătoasă nu dintre acestea îşi iau soţie, ci vor alege femeia pe faţa căreia străluceşte curăţia sufletului, nu vopseaua; care iubeşte cântecul de leagăn, nu jazzul; căreia îi stă bine în mână cu telul, nu cu ţigareta; care ştie conduce mai bine menajul decât automobilul.

Dacă cineva mi-ar spune că, totuşi, cunoaşte oameni cu tinereţe furtunoasă, care, însă, au căsnicii fericite, i-aş răspunde cu vorbele unui bătrân confrate: Şi eu am acasă un pahar crăpat, din care de trei ani de zile îmi beau ceaiul; însă dacă acum ar trebui să-l cumpăr, totuşi, nu l-aş cumpăra aşa!

Infidelitatea soţiilor este lovitura criminală care ucide sigur căsniciile. Scriptura porunceşte: „Cinstită să fie căsnicia întru toate şi patul nespurcat; căci pe curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13,4). La celebrarea cununiei se accentuează că pe soţi Dumnezeu îi împreună şi numai moartea îi poate desface.

Căsătoria nu se bazează pe sentimentele de dragoste ale lunilor de miere… Sentimentul dispare cu timpul, şi toate jocurile şi gingăşiile externe care le însoţesc. Dar trebuie, la amândoi, să rămână voinţa serioasă că: „Trăim unul pentru altul şi pentru copii; ne ajutăm reciproc cu iubire, suntem în stare să suferim şi să ne jertfim pentru celălalt!”.

Această voinţă şi această iubire reciprocă între soţi ia locul dragostei sentimentale din tinereţe, care, apoi, cu trecerea anilor, în loc să scadă, se întăresc, în mijlocul gândurilor zilnice ale vieţii familiale. Într-o familie religioasă, anii trec numai peste latura senzuală a vieţii de căsnicie, în timp ce armonia sufletească se adânceşte, se desăvârşeşte tot mai mult, cu trecerea anilor.

În deplină armonie cu natura umană, şi spre împlinirea acesteia, este voinţa divină exprimată prin porunca biblică: castitatea până la altar, fidelitatea conjugală până la mormânt!

   „ A.B.C.”= ul CREDINŢEI

După ce am realizat că Dumnezeu este o prezenţă vie în istoria lumii şi în destinul omului, şi că, în realizarea vocaţiei sale, omul trebuie să se situeze pe un plan de vieţuire superioară, putem îndrăzni să ne apropiem mai mult de cuvintele Sfintei Scripturi. Parcurgând un „abecedar” biblic, ne vom iniţia în misterele credinţei şi vom încerca să înţelegem dimensiunile eshatologice ale vieţii. Cuvânt de cuvânt, câte un grăunte, câte o sămânţă, care dorim să devină… arbore, – stejarul din Mamvri, sub coroana căruia lui Avraam i-au fost oaspeţi cele trei Persoane ale Sfintei Treimi (Exod, cap. 18).

1. Aaron

Părintele preoţiei Vechiului Testament, fratele lui Moise şi primul arhiereu instituit şi sfinţit prin ungere cu Mir, după porunca lui Dumnezeu (Exod 28, 1.41.43). Cu el, seminţia lui Levi este rânduită acestei preoţii. Până la Legea mozaică, în vremea patriarhilor, tatăl era preotul întregii familii.

Sfântul Apostol Pavel va spune, peste un mileniu, că preoţia lui Aaron a fost o chemare la Dumnezeu (Evrei 5,4), odrăslirea toiagului în mâna sa fiind un semn al alegerii de Sus (Numeri 17, 8-10; Evrei 9,4), dar va face şi comparaţia între preoţia „după rânduiala lui Aaron”, temporală, care nu putea desăvârşi pe nimeni (Evrei 7,11-18. 21-28; 10,12-18), şi preoţia lui Cristos „după rânduiala lui Melchisedec”, care este mântuitoare şi veşnică. Din această comparaţie se evidenţiază superioritatea preoţiei veşnice a lui Cristos şi nevoia desfiinţării celei aaronice „pentru neputinţa şi nefolosul ei”.

Rostul preoţiei lui Aaron, ca de altfel al întregii Legi a Vechiului Testament a fost acela de călăuză, de pedagog către Cristos, demiurgul şi epicentrul Noului Testament.

2. Abel

Al doilea fiu al lui Adam şi al Evei, care a fost ucis de fratele său Cain (Geneză 4,1-6).  Despre sângele „strigător la cer” al lui Abel şi al Proorocului Zaharia, fiul lui Barahia, va aminti şi Iisus Cristos (Mt. 23,35; Lc.11,51). 

Sângele dreptului Abel este socotit ca o jertfă prefigurând sângele lui Iisus, Arhiereul Noului Testament. 

3. Adam

Primul om de pe pământ, nefăcut de alţi oameni, ci creat de Dumnezeu – „Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3,38).

Între referatul ştiinţei şi textul biblic nu trebuie să găsim o contradicţie esenţială, pentru că: povestirea biblică relatează că după realizarea, în etape succesive, a lumii, Dumnezeu a creat, la urmă, fiinţă umană; iar ştiinţa zice că, după milioane de ani de evoluţie, o specie se impune prin creierul şi, mai ales, prin spiritul său – omul.

Diferenţa este doar de limbaj şi de manieră. Autorii biblici nu aveau preocupare să facă ştiinţă. Dorind să pătrundă secretul vieţii lor, al morţii, al bucuriilor şi suferinţelor, – ei reamintesc planul creaţiei prin care Dumnezeu a decis, din iubire, să creeze omul şi să-i încredinţeze răspunderea lumii, convinşi că fiinţa umană n-a putut apare în univers printr-un simplu joc al hazardului, din întâmplare, fără ştirea nimănui.

Folosind imagini şi povestiri simple, Biblia afirmă că suferinţa, violenţa, moartea, haosul din lume, nu sunt rezultatul fatalităţii oarbe, întrucât oamenii au partea lor de răspundere. Prin dezarmonia provocată de neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva a intrat păcatul în lume şi s-a transmis la toţi oamenii (cf. Romani 5,14; I Corinteni 15,22).

Pe acest Adam „cel dintâi” considerat „tip” al „celui ce avea să vină”, Sfântul Apostol Pavel îl consideră în paralel cu Mântuitorul Cristos, numit „Adam cel de pe urmă”, spre a arăta rolul fiecăruia în existenţa neamului omenesc. El zice: „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Cristos toţi vor învia”.

În limba ebraică, „adam” este şi substantiv comun – pământesc, din pământ; nume al oamenilor – oameni sau adami.

Întâiul om, Adam, conform referatului biblic, a trăit pe pământ 930 de ani şi a avut fii şi fiice (Geneză 5, 1-5).

4. Altar

Sau jertfelnic, sau locul prezenţei lui Dumnezeu, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.

1. Jertfelnicul Vechiului Testament era de obicei o masă pătrată, făcută din lemn sau piatră, care se sfinţea prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu Sfântul Mir şi se stropea cu apă sfinţită şi cu sângele animalelor jertfite, devenind apoi „de mare sfinţenie” (Exod 29,1; 36-37; Evrei 9,15-22). Din „marea sfinţenie” care o avea, altarul sfinţea pe cei ce se atingeau de el; sau pedepsea pe cei ce îl profanau (Numeri 16,32-35; 26,10; I Regi 5,1-11; II Regi 6,6-7; II Paralip. 26, 16-21). În vremea patriarhilor, altarul sau masa de jertfă pe care o ridicau undeva era locul arătării sau al întâlnirii cu Dumnezeu (Gen. 12, 7-8; Ex. 12,15). Moise numeşte altarul înălţat după înfrângerea lui Amalec „Domnul este scăparea mea” (Ex. 17,15). Având forma unei mese, altarul era numit şi „Masa Domnului” (Iez. 41,22; 44,16), cum se numeşte şi azi în biserica creştină – sfânta masă.

Altarul Vechiului Testament făcea parte din „Cortul Mărturiei”, iar mai apoi din Templul din Ierusalim. Acolo exista:

1) altarul din faţa templului, pe care se sacrificau animalele de jertfă; 

2) altarul tămâierii din încăperea numită „sfânta”, unde preoţii aduceau zilnic tămâieri şi mirodenii şi

 3) altarul din „sfânta sfintelor” unde arhiereul intra o dată pe an şi tămâia cu tămâie şi smirnă.

De la altarul lui Avram – pregătit pentru jertfirea lui Isac, unicul său fiu, pe muntele Moria (Gen. 22, 1-9) – şi până la altarele templului lui Israel, făcute pentru aducerea jertfelor de împăcare cu Dumnezeu şi a celor de bună mireasmă, – toate au fost o preînchipuire sau o prefigurare a Crucii, altarul Jertfirii lui Cristos (Numeri 21, 8-9; Ioan 3, 14).

1. Sfânta Masă din altarul bisericilor creştine, încăperea de după catapeteasmă, înlocuind sfânta sfintelor din templul Vechiului Testament, reprezintă Sfânta Cruce pe care S-a jertfit Cristos, şi pe ea se aduce mereu jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii.

La uşa altarului bisericii aduc creştinii daruri de jertfă: pâine, vin şi apă, care, după ce se pregătesc şi se binecuvintează la Proscomidiar, se aduc pe Sfânta Masă, unde sunt sfinţite de preot prin invocarea Spiritului Sfânt, Care le preface în Trupul şi Sângele Domnului, numite şi Împărtăşanie sau Euharistie, cu care se împărtăşesc preoţii şi credincioşii veniţi la Sf. Liturghie. Despre acest altar, de la care se împărtăşesc creştinii cu Trupul şi Sângele Domnului, spune Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei 13, 10: „Avem şi noi un altar de la care n-au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului” (cei care sunt „robi trupului”; pentru „corp” = „trup” vezi II Cor. 5, 1-2 şi II Petru 1, 13-14)

Spaţiul de dincolo de iconostas, în care se oficiază jertfa liturgică, este copleşit de prezenţa Celui ce i s-a arătat lui Moise în rugul arzând (Exod 3.5). De aceea, la procesiunea cu Evanghelia, înainte de a intra în Altar, cutremuraţi de sfânt fior, preoţii liturghisitori se roagă în taină: „Doamne, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, spre slujba măririi Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră aici să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care împreună cu noi slujesc şi împreună măresc bunătatea Ta”.

„Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot şi pe credincioşi” (Petre Ţuţea).

5. Apostol

În sfintele texte ale Noului Testament, cuvântul este scris pe greceşte „apostolos” şi se traduce româneşte „trimis”.

1. Primul care poartă acest nume este Apostolul Ceresc, Iisus Cristos, „pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume” (Ioan 10,36) şi Căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28,18). Luând trup omenesc din trupul de crin neprihănit al Fecioarei din Nazaret, a vieţuit 33 de ani între oameni, ca pildă şi model al desăvârşitei purităţi, învăţându-i să facă voia Creatorului şi încununându-şi misiunea de „trimis” prin suprema Jertfă a propriei vieţi pământeşti pe Crucea Golgotei şi prin glorioasa Înviere. Prin Jertfa de împăcare a creaturii cu Ziditorul, El este nu numai „Împăratul şi Învăţătorul”, ci şi „Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre” (Evrei 3,1).

1. Din această întreită a Lui putere, Iisus a împărtăşit şi celor 12 persoane, chemate mai întâi individual şi, apoi, alese, pe care Le-a numit Apostolii Săi (Luca  6,13). Pe aceştia i-a format treptat în „şcoala” Sa şi le-a dat, de la început, şi unele harisme, sau puteri spirituale (Matei 10,8), cu care să lucreze şi care au sporit la Cincizecime.

Pe aceştia Cristos Arhiereul i-a sfinţit (Ioan 17,17) şi i-a hirotonit în ziua Învierii, prin suflarea Spiritului Sfânt asupra lor, dându-le şi puterea de a ierta păcatele (cf. Ioan 20, 21-23), din apostolia şi preoţia Lui. Cu aceste puteri i-a trimis să propovăduiască Evanghelie şi să boteze toate popoarele (cf. Matei 28, 18-20), El fiind cu ei nevăzut pururi, şi le-a dat poruncă să oficieze Sfintele Taine (cf. Matei 28,19; Luca 22,19; Fapte 6,6; 14,23; 20,28).

Celor 12 Apostoli (Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacob Alfeu, Simon Zelotul, Iuda Tadeu şi Matia) li s-a adăugat iluminatul din drumul Damascului, Pavel, apostolul neamurilor (cf. Romani 11,13; II Timotei 1,11). Numai aceştia (nu toţi oamenii cărora Iisus sau apostolii le-au vestit evanghelia, au primit-o şi s-au botezat), numai cei 12+1 au primit puterea de a întemeia şi organiza Biserici şi comunităţi pretutindeni, „hirotonindu-le” diaconi, preoţi şi episcopi (cf. Fapte 6,6; 14,23; I Timotei 4,14; Tit 1,5). Şi tot numai ei (ca cei care aveau plenitudinea harului şi a harismelor), aveau dreptul şi puterea de „a da Spiritul Sfânt” celor botezaţi (Fapte 8,17; 19,6). Şi fiindcă prin ei, prin Apostoli, se transmite harul preoţesc de la Cristos, urmaşilor lor în har, episcopilor, de aceea preoţia se numeşte „de succesiune apostolică”.

La sfârşitul veacurilor, când universul va fi transfigurat, devenind „un cer nou şi un pământ nou”, în Ierusalimul ceresc „zidul cetăţii (va) avea 12 pietre de temelie şi în cele 12 nume, ale celor 12 apostoli ai Mielului” (Apocalipsă 21,14).

III. Urmaşii Sfinţilor Apostoli (episcopi – Tit 1,7; preoţi – I Timotei 5,17; diaconi – I Tim. 3,8), începând cu cei contemporani lor (Timotei în Efes, Tit în Creta ş.a), şi până la episcopii contemporani cu noi, şi toţi cei care vor urma până la sfârşitul veacurilor, sunt „trimişii” lui Iisus în lume, pentru a călăuzi sufletele spre El.

Sufletul creştin suspină: „Dorim, voim, cerem ca preoţii noştri să fie puternici mijlocitori între noi păcătoşii şi tronul milostivirilor cereşti, să rupă toate legăturile şi vasalităţile cu veacul păgân, să fie, iar şi iar, soldaţi aspri ai idealului creştin, cel neprimitor de târguială! Ne trebuie grozav, azi mai mult ca oricând, înţelepciunea lor, cumpătul lor aducător de pace, sfinţenia lor şi puterea lor făcătoare de minuni!”(Gala Galaction, Ziua Domnului).

6. Biblia

Iisus Cristos nu a lăsat nimic scris din învăţătura Sa, nici nu ştim să fi poruncit discipolilor Săi să o facă. Ştim despre El că doar o dată a scris ceva cu degetul pe nisip (v.Ioan 8, 6-8). Vestirea împărăţiei lui Dumnezeu către lume a făcut-o prin graiul viu, care va rămâne, de altfel, mijlocul principal de propovăduire al Bisericii în toate timpurile.

Fixarea în scris a învăţăturii şi faptelor Domnului apare, însă, cu timpul, o necesitate, iar apostolii şi ucenicii lor, care erau păstrătorii cuvintelor şi martorii activităţii Mântuitorului, au realizat schimbarea împrejurărilor şi utilitatea scrisului, pentru transmiterea cu fidelitate a cuvintelor şi faptelor Domnului către generaţiile următoare.

În anul 44 ia amploare persecuţia iudaică anticreştină organizată pe principiul „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile” (Zaharia 13,7), persecuţie începută cu decapitarea lui Iacob, fratele lui Ioan, în anul 42 de către Irod Agripa I. Până se potoleşte urgia, apostolii trebuie să se adăpostească în locuri mai ferite. Înainte de plecare, unul din ei, Matei, lasă în scris comunităţii creştine din Ierusalim, o parte din ceea ce se vestise oral. Aşa a apărut ceea ce numim „Evanghelia după Matei”.

În anul 56, în timp ce predica în cetatea Efes, apostolul Pavel este înştiinţat (I Corinteni 1,11) că în Biserica întemeiată, în anii 51-52, de el, în Corint se produc dezordini. Nu poate nicicum părăsi „lucrul mult” (I Cor. 16,9) început în Efes, dar rezolvarea gravelor dezbinări din Corint nu suportă amânare. De aceea trimite prin Ştefanas o scrisoare pastorală. Aşa a apărut „Epistola Întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel”.

În anul anul 67 sunt scoşi din competiţia teribilă dintre Imperiul Roman şi Biserica Creştină, atleţii-coloşi Petru Verhovnicul şi Pavel Apostolul Neamurilor, ucişi în ziua de 29 iunie. Apoi, unul câte unul, şi ceilalţi „stâlpi” devin ruguri arse în: Grecia (Andrei), Frigia (Filip), Armenia (Bartolomeu), Etiopia (Matei), India (Toma), Persia (Simon Zelotul), Fenicia (Iuda Tadeu), Palestina (Iacob Alfeu şi Matia)…; iar ultimul dintre apostoli, Ioan, este exilat în insula Patmos, desigur spre a fi ucis. Furioase furtuni, înspăimântătoare valuri se năpustesc năprasnic asupra Bisericii Creştine spre sfârşitul primului veac. Dar la cârma Corabiei este Cristos Domnul! El trimite în Patmos pe îngerul Său şi îi porunceşte lui Ioan să scrie: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul… steaua strălucitoare-a dimineţii”, să ştie toţi „îngerii” (episcopii) Bisericilor că „vin curând…”  Aşa a apărut cartea numită în canonul Noului Testament  „Apocalipsa”. 

Aceste scrieri, create sub asistenţa Spiritului Sfânt, au circula în Biserica primelor veacuri separat în comunităţile creştine cărora le-au fost destinate. Apoi, Biserica le-a adunat într-o colecţie sau canon, ca pe un scump tezaur, pe care l-a numit „Noul Testament”, după expresia frecvent folosită de sfinţii scriitori „Testament (Legământ) Nou” (Evrei 8,8; 9,15; Luca 22,20; I Cor. 11,25; II Cor. 3,6). Acest Testament Nou (cuprinzând 27 de cărţi: cele 4 Evanghelii – Matei, Marcu, Luca şi Ioan – , Faptele Apostolilor, 14 Epistole pauline, 2 Epistole ale Sf. Petru, 3 Epistole ale Sf. Ioan, una a lui Iacob, una a lui Iuda Tadeu şi Apocalipsa) sfânta Biserică l-a adăugat la Vechiul Testament (care cuprinde 39 de cărţi canonice: 5 ale lui Moise, 12 cărţi istorice, 16 ale profeţilor, 5 poetice şi Plângerile lui Ieremia, plus 14 cărţi necanonice, cu conţinut moral), formând astfel Biblia sau Sfânta Scriptură.

Întreaga Sfântă Scriptură este o descoperire, o revelaţie. Prin Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu spune lumii postadamitice: Mesia – Cristos va veni! Prin Sfânta Scriptură a Noului Testament, Dumnezeu spune omului: Logosul S-a întrupat şi S-a jertfit pentru tine şi pentru întreaga lume, pentru îndumnezeirea ta şi pentru transfigurarea lumii!

Pentru a ilustra acest adevăr, autorii sacri, fiecare cu talentul său, au folosit genuri literare diferite (poeme, istorisiri, proverbe, parabole, imagini din viaţa zilnică), exprimându-se în stilul epocii în care au trăit şi la nivelul ştiinţific de atunci, neavând ca scop să facă ştiinţă, ci simplamente să povestească istoria Creaţiei şi a Mântuirii oamenilor – planul lui Dumnezeu asupra omenirii şi iubirea Lui nemărginită prin Iisus. Scopul principal al Bibliei este să transmită un mesaj religios, spiritual, din partea lui Dumnezeu. Este Marea Carte a familiei creştine, împărtăşită cu poporul evreiesc (V.T.), în care numele lui Dumnezeu e prezent în inima omenirii în mers spre El, prin încercările suferinţei, iubirii şi ale morţii.

Pământenii au şi tradus până acum Biblia în 2029 de limbi, considerând-o Cartea de căpătâi a omenirii, Cartea Vieţii (Apoc. 3,5). Cu toate acestea, înneguratul nostru sfârşit de mileniu este ameţit şi clătinat de atâtea cataclisme ideologice, alimentate de buimăceala noastră a tuturor şi a fiecăruia în parte!

 De ce? Poate şi pentru că nu iubim Descoperirea lui Dumnezeu, nu respectăm Sfânta Carte a omenirii, ci o secularizăm, o minimalizăm şi chiar o disputăm. Cum? Un răspuns, în paginile următoare.

7. „Biblii”?!

Sfântul Tezaur al cuvintelor sacre Dumnezeu l-a aşezat, spre curată păstrare şi mântuitoare folosire, în Biserică, …cu dispoziţie expresă:„De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta” (Apoc. 22,18). Totuşi, în locul Bibliei, tradusă cu acribie după ediţiile canonice verificate de Biserică (Septuaginta, Vulgata), se editează multe, foarte multe „biblii” de către „societăţi” care, ori sunt indiferente faţă de textul sacru şi îl traduc arbitrar, ori sunt interesate să producă dezbinări în Biserică şi falsifică textul original. Trist, foarte trist: să foloseşti Cartea Iubirii spre a semăna învrăjbire!

Cum putem recunoaşte aceste biblii, spre a nu cădea în ispită? Chiar la prima vedere, putem observa că editorii nu-şi asumă răspunderea tipăriturii, pentru că pe pagina de titlu stă scris numai „Biblia sau Sfânta Scriptură”, fără a se menţiona cine, unde şi când o editează (numele, localitatea, data); iar pe pagina de încheiere nu există nici o menţiune despre numele persoanei care a supravegheat tipărirea şi a corectat greşelile.

Mai adânc ne putem convinge de incorectitudinea textului, dacă deschidem Cartea:

1. Cel puţin în următoarele locuri: Matei 11,23; 16,18; Luca 10,15; 16,23 şi Fapte 2,27-31, în loc de cuvântul „iad”, în aceste biblii stă scris „locuinţa morţilor” (de ce nu: apartamentul, sau buncărul?) 
2. La I Timotei 5,17 în loc de „preoţii care îşi ţin bine dregătoria”, ediţiile britanice „traduc”: „bătrânii care cârmuiesc bine”, iar ediţia T.O.B. Paris: „bătrânii care exercită bine prezidenţia” (chiar aşa!).
3. Textul „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, ascultaţi de preoţii voştri” – din I Petru 5,5 – este scris: „Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni” (expresii… identice, nevinovate?!)
4. În Fapte 20,28; Filipeni 1,1; I Timotei 3,2 şi Tit 1,7 cuvântului „episcop”, transcris literal, i se adaugă, de fiecare dată, la subsolul paginii, „explicaţia”: supraveghetor, inspector sau gardian (fără comentarii!).
5. Apostolii Pavel şi Barnaba îşi împlineau misiunea evanghelică la creştinii din cetăţile Listra, Iconiu şi Antiohia „şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Biserică” (Fapte 14,23). Dar, spre gâlceavă, bibliile false spun că apostolii „au rânduit prezbiteri în fiecare Biserică” (?!).
6. Nu se pot împărtăşi la altar, nu pot primi Trupul şi Sângele Domnului, cei care sunt „robi trupului” şi poftelor sale: „Avem şi noi (creştinii) un altar, de la care n-au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului”, Evrei 13,10 (despre „cort” = „trup”, vezi şi nota de la cuvântul „Altar”); în anumite „traduceri” stă scris: „cei ce fac slujbă în cort” (la… iarbă verde?!).
7. Să-ncheiem cu două „perle”, una adevărată, alta falsă. La oficierea Sfintelor Taine apostolii îmbrăcau un veşmânt consacrat, numit de atunci şi până astăzi, în aproape toate limbile „felon”. Teofilact (t. III, p. 314 nr. 1) spunea că un felon aparţinând Sfântului Apostol Petru a fost găsit în Antiohia. Sfântul Pavel a lăsat un felon în Troada, la Carp, şi-i scrie lui Timotei să i-l aducă la Roma (II Timotei 4,13). Acest veşmânt consacrat îl numesc la fel şi îl poartă şi astăzi preoţii. Poate de aceea în „bibliile” pomenite, în loc de felon stă scris… „mantaua” (de caporal sau de sergent?, a Sfântului Apostol Pavel!). 

Bietele mărgăritare, când ajung să fie date…

Oameni buni, oricine poate intra într-o farmacie, dar medicamentul folositor ni-l poate oferi cel ce este farmacist, la recomandarea celui ce este medic. Textul  corect şi interpretarea corectă, spre folos sufletesc, ale Sfintei Scripturi, sunt asigurate de asistenţa Spiritului Sfânt, în Biserică. Oricine poate intra într-o farmacie biblică, dar îi este spre mântuire numai dacă medicul este Dumnezeu şi dacă farmaciştii lucrează sub cupola de har a Sfintei Sale Biserici.

8. Biserică

Oricât de sintetic încercăm a vorbi despre Biserică, trebuie să ne referim la trei realităţi:

1. Clădirea bisericii (casa de rugăciune şi jertfire), care aparţine unui loc de pe pământ.
2. Comunitatea (în credinţă, trăire şi sfinţire) a celor botezaţi, prin care Biserica aparţine istoriei.

Şi

III. Trupul lui Cristos (Taina cea din veac ascunsă – Efeseni 3,9 – şi adunarea drepţilor celor desăvârşiţi – Evrei 12, 22-23), prin care Biserica aparţine veşniciei. 

1. Biserica pământului.

Primul locaş de cult creştin a fost casa Mariei, mama lui Ioan-Marcu din Ierusalim (Fapte 12,12-27) unde, joi seara, 13 nissan anul 33, Iisus a săvârşit Cina cea de Taină (Luca 22,12-20). Alte case devenite locaşuri de cult, biserici, în veacul apostolic sunt pomenite în: I Corinteni 16,19 – „biserica din casa lui Acvila şi Priscila”; apoi în Fapte 11,26; 20,7-8; I Cor. 11,20-22; 16,15 etc.

La începutul creştinismului altarul de slujbă se înălţa, de regulă, pe locul martirizării unui creştin. După Edictul de toleranţă al lui Constantin cel Mare se înalţă biserici pe locurile sfinţite prin prezenţa persoanei Întemeietorului: Golgota, Ghetsimani, Iordan, Nazaret etc; apoi, în inima metropolelor: Antiohia, Roma, Corint, Efes, Constantinopol şi… de la Tomis până în Gibraltar!

Clădirea care poartă numele de „biserică” trebuie să cuprindă trei părţi: 

1. Tinda bisericii sau pronaosul – locul destinat, iniţial, celor încă nebotezaţi, catehumenilor, care erau în curs de învăţare a adevărurilor de credinţă şi li se permitea să asiste doar la prima parte a Sfintei Liturghii (până la cuvintele „Cei chemaţi ieşiţi…”); apoi, locul penitenţilor neadmişi temporar la Cuminecare; iar azi, locul unde se păstrează cristelniţa pentru botezarea copiilor sau a adulţilor convertiţi dintre păgâni, atei sau eretici nebotezaţi în numele Sfintei Treimi.
2. Corabia, numită şi naos – locul în care se roagă şi participă la oficierea Sacramentelor cei botezaţi; corabia în care sufletele creştine rugătoare se îmbarcă şi călătoresc, sub cer senin sau înnorat, către Farul ce luminează spre limanul eternităţii.
3. Altarul sau jertfelnicul – sau locul prezenţei lui Dumnezeu şi despre care vezi cele spuse la cuvântul „Altar”, adăugând doar precizarea că: O clădire nu devine biserică decât după consacrare, decât după ce în piciorul jertfelnicului din altar episcopul aşează o cutiuţă ce conţine părţi din moaştele unui sfânt, apoi, ungând sfânta masă cu miresme, agheasmă şi Mir, invocă pogorârea Spiritului Sfânt asupra acelui loc. De altfel, în practica bimilenară a Bisericii, înainte de a se începe zidirea unei biserici noi, episcopul locului, urmaşul legiuit al apostolilor, pune cu mâna sa sfinţită piatra de temelie zicând: „Întemeiază-se biserica aceasta întru mărirea marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos, întru cinstirea şi pomenirea (Născătoarei de Dumnezeu sau a sfântului al cărui hram va fi) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit. Amin.” Şi turnând untdelemn pe piatra pusă, zice: „Binecuvântat şi însemnat să fie locul acesta întru casă de rugăciune…”, după care, cu tot clerul cântă: „Sculându-se Iacob dimineaţa şi luând piatra ce o pusese sieşi căpătâi, a ridicat-o stâlp şi a turnat deasupra ei untdelemn, şi a zis că: Domnul este în locul acesta, iar eu nu am ştiut; înfricoşat este locul acesta; nu este acesta alta decât casa lui Dumnezeu, şi aceasta este poarta cerului. Aleluia, aleluia, aleluia.”

Cărţile Vechiului Testament sunt documente că Însuşi Dumnezeu este proiectantul Cortului (Exod. cap. 25-31) şi apoi al Templului (II Cronici cap. 3-7).

Bisericile Noului Testament sunt continuarea firească şi desăvârşita împlinire a Templului. Deci, o clădire poate fi numită Templu sau biserică – dacă are altar.

1. Biserica istoriei. 

Ca instituţie teandrică, divino-umană, comunitatea celor botezaţi, biserică, este şi o realitate istorică. Ea S-a inaugurat în vara anului 33 când, după Pogorârea Spiritului Sfânt, apostolii ies curajoşi din foişorul casei lui Ioan-Marcu din Ierusalim şi, la predica Sfântului Petru, se botează 3000 de oameni (Fapte 2,41) formând prima comunitate creştină, întemeiată pe nucleul lăsat de Iisus înainte de Înălţare (Fapte 1, 13-15 şi I Cor. 15,6). „După Cincizecime, Biserica începe a se întări şi răspândi cu repeziciune în toată lumea, prin propovăduirea apostolilor… Astfel, iau fiinţă Bisericile locale – după Biserica Mamă din Ierusalim – în: Iudeea, Galileea şi Samaria (Fapte 9,31). Dar mai ales după convertirea lui Pavel pe drumul Damascului şi devenit „Apostolul Neamurilor” (Romani 11,13), iau naştere degrabă Bisericile locale din: Antiohia (Fapte 13,1), Efes, Laodiceea, Filipi, Tesalonic, Corint şi Roman, Creta etc. Pentru  ele apostolii hirotonesc preoţi (Fapte 14,23), iar în unele chiar şi episcopi, cum se vorbeşte de Timotei, în Efes ( I Tim 4,13; II Tim 1,6) şi de Tit în Creta (Tit 1,5), pentru ca ei, la rândul lor, să hirotonească preoţi şi diaconi prin cetăţi (Tit 1,5; cf. I Tim 5,22). Tot aşa vorbeşte şi Sfântul Petru păstorilor – episcopi şi preoţi puşi de el în bisericile Asiei Mici ( I Petru 5,1-3; Apoc. 2-3) – spre a le păstori bine.

Pe unde evanghelizau şi botezau diaconii şi preoţii, apostolii treceau şi – prin punerea mâinilor – acordau Spiritul Sfânt celor botezaţi (Fapte 8,17; 19,16). Pentru că numai apostolii – cei 12  şi Pavel – aveau harisma şi dreptul de a întemeia Biserici şi de a transmite darurile Sfântului Spirit, prin punerea mâinilor – Taină care mai apoi a rămas a se săvârşi de episcopi şi preoţi prin Ungerea cu Sfântul Mir” (Pr. I. Mircea, Dicţionar N.T.).

Toate comunităţile întemeiate în mileniul I aparţineau unicei Biserici, în care se mărturisea dreapta credinţă (ortodoxia) cu destinaţie universală (catolică). Timp de o mie de ani Biserica lui Iisus Cristos a fost una; ereziile sporadice n-au afectat Comunitatea.

La mijlocul primului secol al mileniului II, neînţelegerile dintre Roma şi Bizanţ culminează cu anatemizarea reciprocă (în 16 şi 20 iulie 1054) însă disputele dintre scaunele vlădiceşti nu afectează esenţialul crezului creştin, căci ambele Biserici rămân sub cupola de har ale celor şapte Sfinte Taine, şi încercările de refacere a unităţii n-au încetat.

Dar în Occident a izbucnit furtuna reformatorilor. „Marea răzvrătire creştină din secolul al 16-lea, condusă de corifeii protestanţi a fost… o invazie a trupei şi a raţiunii omeneşti în regiunea interzisă a celor dumnezeieşti şi insondabile… Cu toate tumultoasele aprobări de atunci, cu toate sărbătoririle şi congratulările, pe care revoluţionarii reformişti şi le-au acordat, lăsându-le moştenire urmaşilor, azi, când entuziasmul s-a risipit şi veacurile ne-au adus trista lor înţelepciune, vedem, dezamăgiţi că Reforma a brutalizat Divinul, a precupeţit avântul inimii şi a sărăcit grav visteriile sufletului omenesc… Urmaşii lor de azi vor să urce din nou, cu inimi sincere şi în bună înţelegere cu vechile Biserici, integrale, spre sacrele poziţii dogmatice şi harice, care n-ar fi trebuit să fie părăsite niciodată” (Gala Galaction, Ziua Domnului).

Apreciind gravitatea consecinţelor răzvrătirii din secolul 16 (puzderia sutelor de grupări sectare de pe mapamondul de azi!), bisericile protestante au admirabile iniţiative de apropiere faţă de Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, dovedind că „un zefir paşnic şi primăvăratic bate peste vechile cetăţi închise ale confesiunilor” (Ibid).

Anularea reciprocă a vechilor anateme de către patriarhul Athenagoras şi Papa Paul al VI-lea a prefaţat, în 1968, cu frăţească iubire, evoluţia dialogului din ultimele decenii, dând speranţă împlinirii dorului tuturor creştinilor după marea şi unitara Familie de altădată. Credincioşi acestui „început”, patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi Papa Ioan Paul al II-lea s-au întâlnit la Vatican marţi, 27 iunie 1995, rugându-se împreună la altarul bisericii Sfântul Petru din Roma, joi, 29 iunie 1995, la 1928 de ani de la martiriul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.

Refacerea unităţii ideale, „o turmă şi un păstor” (Ioan 10,16), pretinde respectarea autorităţii Bisericii, altfel comunitatea creştină se transformă într-o colectivitate oarecare, lipsită de doctrină, şi astfel îşi pierde transcendenţa.

Comunitatea celor botezaţi este Biserică numai dacă adunarea (Matei 18,20) este formată din ierarhie şi credincioşi (Fapte 20,28) – fără episcop nu există Biserică.

În Teologie comunitatea celor botezaţi, care sunt în viaţă, se mai numeşte şi „Biserica luptătoare”, iar cei care au trecut pragul spre veşnicia fericită – „Biserica triumfătoare”. 

III. Biserica veşniciei  

Ca Trup al lui Cristos, Biserica este o realitate ce aparţine eternităţii. Întemeietorul îi asigură veşnicia pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce din veşnicie este împreună-mărit cu Tatăl şi cu Spiritul, Cel ce apoi S-a întrupat, S-a răstignit, a înviat şi s-a Preamărit.

Fiinţa Bisericii viază prin viaţa veşnică a Capului Său, care este Cristos (Efeseni 1,22) şi prin părtăşia membrelor la „Trupul Său extins în noi”: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne în Mine şi Eu întru el” (Ioan 6,56). „Viaţa care circulă în acest Trup vine de la Cristos şi se răspândeşte în toate mădularele, datorită trimişilor pe care Cristos i-a numit: apostoli, profeţi, păstori, învăţători” (J. Lebreton, Le Corps du Christ), adică ierarhia sau coloana vertebrală a Bisericii.

„Eu sunt viţa, voi mlădiţele” (Ioan 15,5); Cel ce este veşnic fiind tulpina viţei, mlădiţele ce rămân în tulpină se hrănesc nu numai cu seva nemuririi, ci cu însăşi Nemurirea: „Suntem mădulare ale Trupului Său” (Efeseni 5,30).

Biserica, marea taină existentă în Dumnezeu din veşnicie, S-a descoperit oamenilor şi îngerilor (Efeseni 3, 9-10) în Jertfitul de pe Cruce, Care o întemeiază şi o permanentizează prin Jertfa, Învierea şi Preamărirea Sa, ca o permanenţă extinsă dincolo de pragul veacurilor. Participanţii la Ospăţul euharistic vor „învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,54) pentru eternitatea fericită, ca mădulare ale Bisericii triumfătoare.

Revelată fiindu-le această luminoasă perspectivă eshatologică, membrii Bisericii nu trăiesc zilele vieţii pământeşti ca unii care n-au nădejde (I Tesaloniceni 4,13), căci Cristos, ca Ipostasul dumnezeiesc al Bisericii, nu o poartă în Sine ca să lase mădularele Ei în pământ la sfârşitul vieţii lor pământeşti, ci ca să-i ducă mai întâi cu sufletul, apoi şi cu trupul în viaţa cea veşnică, la comuniunea iubirii treimice nesfârşite în care se află Cristos Însuşi ca om. Purtată în Cristos, comunitatea celor uniţi cu El trăieşte în căldura dragostei şi în lumina Lui, în lumina dragostei lui faţă de credincioşii din El şi a lor faţă de El şi întreolaltă. E o viaţă într-un alt plan, în planul vieţii nesfârşite şi atotluminoase dumnezeieşti” (D. Stăniloaie, Dogmatica).

Perspectiva eshatologică este şi suportul optimismului nostru în „purtarea crucii” prin lume, întrucât o purtăm împreună cu El; astfel existenţa noastră pământească, în Biserică, este locul în care înaintăm spre învierea cu Cristos. „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Cristos şi tu ai fost nimicit” (Sf. Ioan Gură de Aur).  Cristos străluceşte în razele blânde ale iubirii, dându-ne curaj să ne apropiem de El, să intrăm în relaţie de iubire cu El, măcar că iubirea aceasta este nesfârşită, sau tocmai de aceea (D. Stăniloaie).

Departe de a fi o figură de stil, expresia „Trupul tainic al lui Cristos” conţine fidel şi plastic definiţia, fiinţa şi valoarea Bisericii ca instituţie veşnică: Întrucât mădularele (cei botezaţi) şi coloana (ierarhia) au Cap pe Cristos, care, ca Dumnezeu adevărat, există din veşnicie, Biserica este „taina cea din veac ascunsă” (Efeseni 3,9), şi care viază pe pământ prin vieţuirea liturgică dintre creştini şi Cristos, cât şi prelungirea acestei existenţe în veşnicie, ca adunare a „sufletelor drepţilor celor desăvârşiţi” (Evrei 12,23).

9. Bârnă

Grindă din lemn, cioplită cu barda, element solid şi vizibil al şarpantei caselor. Cuvânt pus de Iisus în contrast cu paiul (în unele traduceri: păiuţ, ţăndărică, aşchiuţă) – obiect mic, subţire şi uşor, fără valoare şi neluat în seamă.

Când, de pe Muntele Fericirilor (pe atunci numit Kurun-Hattin), Iisus vesteşte, într-o dimineaţă din primăvara anului 30, o dată cu zorii zilei, că lumii a răsărit Soarele dreptăţii şi iubirii, El aşează în Magna Charta creştinătăţii („Cuvântarea de pe munte” – Matei cap. 5-5) şi noua lege pentru cei ce vor să-i judece pe alţii. Şi cum puternicul partid al fariseilor se erija în judecător de drept şi de fapt al poporului, Iisus le zice lor: „Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum îi vei zice fratelui tău: Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi! Şi iată că-n ochiul tău este bârna? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi numai atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei 7,3-5). „Făţarnice”, le zice Iisus şi „acest termen a devenit de fapt un titlu pentru cărturarii şi fariseii iudei, care erau artişti în a şti să se prefacă, arătându-se adică pe dinafară că sunt drepţi şi cucernici, iar pe dinăuntru plini de mândrie şi de nelegiuiri” (I. Mircea, Dicţionar NT).

Domnul aseamănă defectele mici ale aproapelui nostru cu paiul subţire şi uşor, iar defectele mari, proprii, cu bârna de lemn, mare şi grea, care este în ochiul celui care acuză şi îl împiedică în a vedea clar.

„Fiecare din noi vrea să judece pe fraţii săi; judecând, ni se pare că suntem mai presus decât cei judecaţi, mai buni, mai drepţi; nevinovaţi. A osândi înseamnă a spune: Noi nu suntem aşa. Într-adevăr, întotdeauna, cocoşaţii sunt cei dintâi care-i pârăsc pe cei cu spinarea puţin încovoiată” (Giovanni Papini, Viaţa lui Iisus). 

O condiţie a dreptei judecări a semenului nostru este corecta autojudecare. Împătimitul de orice speţă este robul patimilor sale; cel înlănţuit de meandrele păcatelor nu este liber a emite judecăţi corecte – în ochii lui stă… bârna.

Bârna este şi astăzi la modă; se poartă! La casa mare şi la căsuţe. În diverse ipostaze: şlefuită şi lăcuită, la „cameleoni”; trasă la circular – în ochii celor din cafenele; cioplită cu barda – la ideologii de pe uliţe; şi aşa mai departe.

Ci, de pe Muntele Fericirilor, se rostogolesc spre noi, rotunde şi eterne, cuvintele lui Iisus: Cum poţi zice fratelui tău: Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi!, când, iată, în ochiul tău este bârna!

10. Botezul lui Ioan

În timp ce tânărul Iisus mai mânuia tesla, dalta şi colţarul dulgherului din Nazaret, un Glas începe a răsuna peste pustiul dintre Ierusalim, Ierihon, Tecoa şi râul Iordan. Peste toată pustia Betabara răsună ca un bucium glas puternic de proroc.

Locul în care trăia şi propovăduia (pustiul), noutatea predicii sale (Cel vestit de prooroci că va veni, a venit!), felul în care era îmbrăcat (cu o haină din păr de cămilă, încins cu o curea peste mijloc), componenţa meniului zilnic (aguridă – boabe acre ce cresc pe spini – şi miere sălbatică), – nu numai că au stârnit curiozitatea, ci s-au adresat ca un imperativ: alergaţi degrabă la Iordan, să vedeţi această nouă arătare!

Ultimul proroc consemnat de istoria biblică fusese Neemia. De patru sute de ani profet nu s-a arătat în Israel. Şi iată că celor ce au alergat în Betabara li s-a arătat chip de profet: glasul lui ca tunetul, vorbele lui – flăcări de foc! „Înaintemergătorul” îşi împlineşte misiunea, mustră, ceartă, converteşte, aduce la pocăinţă. În sufletele indiferente, firave sau împietrite de patimi, ca stânca de dure, taie cu dalta cuvântului său aspru cale netedă, presărată cu ghioceii smereniei şi crinii neprihănirii. Sfântul Ioan curăţă spinii şi pălămida, pentru că, în curând, pe calea către Iordan va coborî Mesia, Cel aşteptat. „Pocăiţi-vă!” – strigă Ioan. Şi cei care-l ascultă intră în apele Iordanului şi se botează, semn văzut al îndreptării sufleteşti al celor care păşesc pe calea pocăinţei, pentru a-L aştepta şi primi pe Mesia. „Eu nu sunt nici Ilie, nici Proorocul”, nici nu vă iert păcatele, ci vă botez „spre iertarea păcatelor” (Luca 3,3), pe care o va face Cel ce vine după mine – mărturiseşte Ioan însuşi despre sine trimişilor din Ierusalim.

Peste câteva zile, Fiul Preacuratei din Nazaret coboară şi El la Iordan. Apele se înfioară. Undele se învolburează. Firea apelor se cutremură. Însuşi Proorocul cu glas de tunet păleşte bâlbâindu-se de emoţie: Nu, … pe Tine nu te pot boteza…eu. Nici cureaua încălţămintelor Tale nu sunt vrednic să o dezleg. Cum să boteze făptura pe Ziditorul ei!

Conştient de rolul acestui ritual, Iisus porunceşte blând: Lasă…, Ioane, că aşa se cuvine! Şi Ioan lasă să se împlinească Scripturile:

1. Să se arate lumii Sfânta Treime, să aibă loc epifania! Pentru că i s-a revelat că pe Cel ce „va boteza cu Spirit Sfânt şi cu foc” (Matei 3,11) aşa îl va recunoaşte: când El va coborî în apă – Spiritul va coborî din ceruri peste El. Şi aşa s-a întâmplat: După ce Ioan picură apă peste capul Fiului, Spiritul planează ca un porumbel deasupra Lui, iar glasul Tatălui din ceruri confirmă: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voit!”. „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat…” (troparul Bobotezei).

2. „Să se împlinească toată dreptatea” lui Dumnezeu (Matei 3,15) care Fiului Său a „rânduit dinainte de întemeierea lumii”    (I Petru 1,18-20) să ia asupra Lui păcatele lumii. Când L-a zărit în Betabara, Ioan aşa îl recunoaşte şi îl recomandă: „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Iisus nu primeşte botezul pocăinţei „spre iertarea păcatelor”, ci Nevinovatul coboară în undele limpezi ale Iordanului spre a se acoperi cu zgura tuturor sufletelor păcătoase. Şi cu această povară va urca Golgota, o va ţintui pe Cruce şi o va spăla cu scump sângele Său. Atunci. Şi de atunci până în veac, prin jertfirea pa altarul liturgic.

3. Să se resfinţească însăşi natura – să se reechilibreze prin sacralizare însăşi firea zguduită de pe temeliile armoniei paradisiace de neascultarea protopărinţilor lumii, Adam şi Eva. Căci aşa mărturisesc Părinţii: „Suferit-ai încă şi a Te boteza de mâna robului în Iordan, pentru ca sfinţind firea apelor, Cel ce eşti fără de păcat, să ne faci nouă cale la naşterea cea de a doua prin apă şi prin Spirit, şi să ne întorci pe noi la slobozirea cea dintâi” (Molitfelnic, Sfinţirea apei la Bobotează).

La râul Iordanului preaminunate fapte petrecutu-s-au. Dar acestea sunt numai înaintemergătoarele minunilor ce se vor descoperi prin Cel ce în Iordan de la Ioan a binevoit a Se boteza pentru a noastră mântuire.

(La Iordan, noi, românii, avem o bisericuţă chiar pe locul unde a botezat Ioan pe Iisus).

11. Botezul creştin

Preaminunatele fapte petrecute la Iordan au stârnit în capitala ţării poporului ales uimire, curiozitate, nedumerire, aversiune.

Un veritabil cărturar de la templu, asiduu scormonitor al tainelor Torei, Nicodim, intuieşte că la Iordan e posibil să se fi ivit chiar Mântuitorul. Se apropie discret de grupul de iudei care-I ascultau cu nesaţ vorba blândă. Ascultă. Se convinge că este martor al Zilelor proorocite, care încep să intre în tiparele istoriei: în iconomia fiului Mariei din Nazaret, începe să se contureze chipul mesianic al lui Cristos! Pe furiş, îl urmează spre locul de înnoptare. Doreşte s-audă din gura Lui: Cum se va realiza „naşterea cea de a doua”, din apă şi din Spirit?

La Iordan forfota s-a stins. Malurile redevin pustii. Ioan a adormit ostenit pe-un braţ de crengi de palmier. Luna aruncă umbre lungi peste undele-oglindă. Într-o colibă, vocea lui Iisus, cu inflexiuni domoale, calde, pătrunzătoare … copleşeşte toată ştiinţa talmudică a lui rabi Nicodim: nu ritualul proorocului Ioan, ci botezul lui Cristos va înfăptui naşterea a doua a făpturii!

*   *   *

Botezul creştin este un Sacrament, o Taină, şi este un botez al Sfintei Treimi. Este poarta de intrare în Biserică şi condiţie a intrării în Împărăţia cerească.

În convorbirea cu Nicodim, Iisus spune: „De nu se va naşte cineva de sus … din apă şi din Spirit … nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3-5).

Mântuitorul Cristos a instituit însă acest nou botez (despre care a vorbit cu Nicodim într-o noapte, în vara anului 30) ca Sacrament care avea să fie dătător de har şi iertător de păcate, numai înainte de înălţarea Sa la cer (în vara anului 33), pentru că Botezul creştin îşi trage harul şi puterea iertătoare din sângele jertfei Lui de pe Cruce. De aceea, abia după învierea Sa dă putere şi poruncă Apostolilor să boteze: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit” (Matei 28,19) şi precizează că: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede (şi nu se va boteza) se va osândi” (Marcu 16,16; I Petru 3,21).

Botezul ca Sacrament este unic şi nu se repetă, căci „este un Domn, o credinţă, un Botez” (Efeseni 4,5). Acest Botez este primul din cele şapte sfinte Sacramente ale Bisericii. El dă numele lui Cristos fiecărui botezat şi îl introduce în Biserica – Trup al lui Cristos, îl încorporează Ei.

Botezul este necesar pentru toţi oamenii, chiar din copilărie, fiindcă el spală păcatul strămoşesc (Romani 5,12), pe care-l au şi copiii, iar la cei mari spală şi păcatele personale. Copiii nu pot fi lipsiţi de harul Botezului, care curăţă, sfinţeşte şi înfiază, ajutând la creşterea lor spirituală şi întărirea în spirit. Botezul creştin a fost prefigurat de „tăierea împrejur” a copiilor evrei, la opt zile de la naştere, rit căruia i s-a supus şi Pruncul Iisus (Luca 2,21). Mântuitorul cheamă copiii la Sine şi-i binecuvintează (Matei 19,13-15), fiind cei dintâi preferaţi pentru nevinovăţia lor, la intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 18,2-5). De aceea, ei nu pot fi lipsiţi de haina Botezului şi de „îmbrăcarea” în Cristos (Galateni 3,27). Nimeni din cei ce se botezau nu-şi lăsau copiii nebotezaţi, ci toţi se botezau „cu toată casa lor”, în care se înţeleg fireşte şi copiii. Aşa, de pildă, temnicerul din Filipi „s-a botezat el şi toţi ai lui” (Fapte 16,33), toţi din casa lui Corneliu sutaşul, precum s-au botezat şi toţi din „casa lui Ştefanas” (I. Mircea, Dicţionar). 

Din paginile Sfintei Scripturi înţelegem că apostolii şi ucenicii nu încep a săvârşi Botezul în numele Sfintei Treimi sau „în numele Domnului Iisus” (Fapte 19,5), decât după Cincizecime, de la Coborârea Spiritului Sfânt, şi sunt încredinţaţi că prin Botez creştinii se îmbracă în Cristos: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3,27).

*   *   *

Peste încă trei ani de la tainica întrevedere de pe malul Iordanului, Nicodim intervine – în Sinedriul din Ierusalim – în favoarea divinului Inculpat (Ioan 7,50-51); iar vineri seara, 14 nissan 33, împreună cu Iosif din Arimateea, aşează cu evlavie în mormânt trupul Domnului Iisus (Ioan 19, 38-42). Deci, rabi Nicodim era … convertit. Aştepta învierea lui Cristos şi propria naştere de a doua: să fie printre primii botezaţi întru Cristos şi – după sfânt numele Lui – să fie numit creştin!

12. Botezul sângelui

În calendarul creştin, la 29 decembrie al fiecărui an, Biserica înscrie, spre prăznuire, ca sfinţi, pe copiii ucişi de Irod în Bethleem.

Dacă Biserica îi cinsteşte pe sfinţi, înseamnă că îi consideră creştini botezaţi. Greşeşte, oare, Biserica? A învăţat aşa ceva Cristos? Are temei biblic înscrierea lor în calendar?

Da. Pentru că însuşi Domnul zice: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10,32). Şi „cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, o va afla” (Matei 16,25).

A-şi pierde viaţa pentru Domnul, mărturisindu-l înaintea oamenilor, înseamnă a suferi voluntar şi din iubire moarte martirică pentru El. Efectul acestei morţi, după cum rezultă din textele biblice, este iertarea tuturor păcatelor. Este mântuirea. Deci, un efect identic cu efectul Botezului. Efectul fiind identic, şi cauza – adică moartea martirică – trebuie să fie identică cu Botezul. Ea a şi fost numită „Botezul sângelui”.

Această identificare a martiriului cu Botezul a făcut-o însuşi Domnul, când a zis către fiii lui Zevedei: „Puteţi oare să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez? Iar ei I-au zis: Putem. Şi El le-a zis: Paharul Meu îl veţi bea şi cu Botezul cu care Eu Mă botez, vă veţi boteza…” (Matei 20, 22-23). „Botezul” despre care se vorbeşte aici nu poate fi botezul pe care L-a primit Iisus de la Ioan, căci acesta era un fapt petrecut cu trei ani în urmă, ci este vorba despre apropiata Sa moarte pe Cruce. Aşadar, Domnul însuşi numeşte Botez şi echivalează cu Botezul – moartea martirică.

Copiii mici, deşi nu au credinţa în Cristos, dacă însă sunt ucişi pentru El, şi ei sunt consideraţi botezaţi cu Botezul sângelui. Ei îşi pierd viaţa pentru Iisus. Iar Mântuitorul spune că cine îşi va pierde viaţa pentru El, o va afla într-o formulă superioară, adică se va mântui (cf. Matei 10,39; 16,25).

Sfânta Tradiţie conţine foarte multe dovezi, din care se vede că în Biserica primară moartea martirică era considerată egală cu Botezul; că este un Botez al sângelui. Astfel, Tertulian scrie: „Noi avem un al doilea Botez, pe cel al sângelui…” (P.L. 1,1326). Iar Ciprian spune că acei catehumeni, care mor ca mucenici, nu sunt lipsiţi de botez. Ei sunt, în acest caz, botezaţi cu Botezul sângelui, care este superior Botezului cu apă, pentru că Domnul însuşi a zis că cei botezaţi cu propriul lor sânge ajung la desăvârşire şi primesc harul făgăduinţei divine (P.L. 3,1170).

Mărturiile biblice şi patristice conferă autoritate de adevăr revelat, doctrinei ecleziastice: că, pe lângă ritualul de la Iordan (botezul pocăinţei practicat de Ioan Înaintemergătorul, al cărui rost a încetat o dată cu Botezătorul), şi Sfânta Taină a Botezului (sacrament instituit de Cristos şi practicat peren de Apostoli şi urmaşii lor până astăzi în sfânta Sa Biserică) – are valoare de Sacrament creştin jertfirea vieţii, de către cei neîncreştinaţi sau păcătoşi, pentru idealul evanghelic propovăduit de Cristos, Botezul sângelui.

Totalitarismul contemporan a fost, în esenţa sa doctrinară, eminamente ateu, antichrist.

Pe martirii şi eroii care şi-au oferit ca jertfă propriul sânge, pentru ca dihania comunistă să dispară – se cuvine să-i înscriem în calendare şi să le aprindem candelă pe iconostasul inimilor noastre şi ale copiilor copiilor noştri!

13. Cale

1. Drum, fâşie de teren amenajată pentru circulaţie. Magii „s-au întors pe altă cale în ţara lor” (Matei 2,12); călătorind cu Iisus spre Capernaum, „în calea lor, ucenicii au început a smulge spice” (Luca 2,23)

Cu acest înţeles propriu („via”, „odos”) şi în: Matei 5,25; Marcu 4,4; Luca 2,44 etc.

1. Înţelesul spiritual al cuvântului cale este un exemplu de înnobilare a conţinutului unei expresii. „Calea” devine un mod de vieţuire; o orientare a trăirii, o opţiune fundamentală, un spaţiu vital de parcurs, un loc de desăvârşire sau de prăbuşire; o atitudine şi un stil de a concepe şi realiza călătoria „de la leagăn la mormânt”.

Peste 45 de texte neotestamentare exprimă unul sau altul din cele două sensuri spirituale: calea rea sau calea bună.

Astfel se vorbeşte de „calea pierzării” (Matei 7,13), „calea lui Cain” ucigaşul de frate (Iuda 11), „calea lui Balaam” (II Petru 2,15), „căile strâmbe” (Luca 3,5), „calea păgânilor sau a neamurilor” (Matei 10,5; Fapte 14,16), „căile bărbatului îndoielnic şi nestatornic” (Iacob 1,8) şi în fine „calea rătăcirii” (Iacob 5,20).

Opusă căii pierzării este calea mântuirii, cu diversele ei denumiri: „Calea Domnului” (Matei 3,3; 11,10; Marcu 1,3; Luca 1,76; 3,4-5; Ioan 1,23; Fapte 16,17 etc.), „Iisus este Calea” (Ioan 14,6) şi El o arată (Ioan 14,4-5); ea este „calea păcii” (Luca 1,79; Romani 3,17), „calea adevărului” (II Petru 2,2 etc.), „calea vieţii” (Fapte 2,28) sau „care duce la viaţă” (Matei 7,14), numită şi „calea nouă şi vie” (Evrei 10,20). „Căile Domnului sunt drepte şi adevărate” (Matei 22,16) şi ele deschid „calea către cer”, la sfânta sfintelor (Evrei 9,8).

III. Arta, marea artă s-a înnobilat, prin geniul titanului de la Hobiţa, cu o românească „Via sacra”. Spre eterna pomenire şi cinstire a eroilor din războiul de întregire a ţării, Constantin Brâncuşi a implantat pentru vecie în glia străbună de la Târgu-Jiu o „Via sacra, care porneşte de la Coloana nesfârşită, trece prin mijlocul bisericii Sf. Apostoli, apoi prin poarta sărutului şi se opreşte la masa tăcerii. În fond, biserica era inclusă de sculptor, din capul locului, în complexul monumental, astfel încât via sacra să reprezinte o cale mirifică în toate aspectele ei simbolice: masa ospăţului funerar, aleea scaunelor pentru odihna celor îndoliaţi, poarta sărutului la despărţire înainte de Marea Trecere, biserica, concepută ca o bazilică-necropolă, şi coloana nesfârşită a recunoştinţei naţionale şi a legăturii dintre cer şi pământ, dintre spiritele celor morţi care sălăşluiesc în ceruri şi ale celor vii care trudesc pe pământ” (V. G. Paleologu).

14. Catapeteasmă

1. Era în preziua marelui Sabbat al anului 5541 de la facerea lumii. Iudeii, sosiţi din toată ţara, se înghesuie în imensa curte a templului rezidit de Irod Ucigaşul. Sala „Sfânta” e ticsită de cete preoţeşti. În faţa lor, strălucitoarea catapeteasmă – cortina quadricoloră (15×16 coţi), ţesută din iacint, vizon şi purpură – stăvilea privirile, să nu vadă dincolo, în „Sfânta Sfintelor”. Dar ochii tuturor erau ţintuiţi spre acest sanctuar spre locul unde intra arhiereul cu jertfa de tămâie în Ziua Înnoirii.

…Era ora şase din zi. Culmea Căpăţânii, Golgota, se învălui în tenebrele morţii – doliul cerului pentru Fiul Omului în agonie … Adunându-şi ultimele puteri, Răstignitul strigă cu glas mare: Tată, îmi dau sufletul în mâinile Tale! E ceasul al nouălea al zilei de 14 nissan (Ora 15; cf. Luca 23,44). Şi Iisus moare pe Cruce. Şi tenebrele morţii stăpânesc Golgota…

În acelaşi ceas, mulţimile înghesuite în templu sunt cuprinse de groază. Un cutremur zguduie din temelii falnica zidire. Ca un fulger se spintecă de sus până jos catapeteasma de purpură. „Strigăte îngrozitoare se aud prin coridoarele templului. Palizi de frică fug credincioşii şi rabinii spre ieşirile de salvare. Ei au simţit, ba au înţeles evenimentul grozav. Nu era sfâşierea hainelor semnul de jale şi pedeapsă pentru o faptă neplăcută lui Dumnezeu? Şi, uite, acum Iehova însuşi îşi rupe haina îngrozit de fapta de pe Golgota … este răspunsul lui Dumnezeu la gestul făţarnic al lui Caiafa… Un fior rece a cuprins, cel puţin în treacăt, pe preoţii şi cărturarii, care cu puţin înainte erau ca şi beţi de bucuria victoriei… „Astăzi catapeteasma templului se rupe spre mustrarea călcătorilor de lege şi soarele îşi ascunde razele, văzând pe Stăpânul răstignindu-Se” (Antifon 12, slujba Sf. Patimi).

 Această rupere în două a catapetesmei a descoperit sanctuarul şi s-a arătat poporului goliciunea lui. Ordinea veche dispare, un nou sanctuar se ridică, pe altarul căruia se va aduce în viitor jertfa curată a Noului Testament de la răsăritul până la apusul pământului, (precum proorocise Maleahi – 11,1) „Că de la răsăritul soarelui până la apus numele Meu S-a mărit între neamuri şi în tot locul tămâie se aduce numelui Meu şi jertfă curată, că mare e numele Meu între neamuri” (Anton Huonder, La picioarele Mântuitorului).

Odată cu sfâşierea catapetesmei din Ierusalim, cultul Legii date prin Moise încetează, este desfiinţat de către Fiul, Cel de către Tatăl trimis în lume, ca desăvârşitor al Legii (Matei 5, 17-7,29):„Căci (dacă) legea a fost dată prin Moise, … harul şi adevărul au venit prin Iisus Cristos” (Ioan 1,17).

1. Sanctuarul Noului Testament este altarul bisericilor creştine pe care, în fiecare liturghie, Se aduce pe Sine jertfă nesângeroasă Răstignitul din 14 nissan şi Se oferă ca sfântă Cuminecătură sufletelor care-L doresc. Între minunea de pe altar şi participanţii la slujbă, se înalţă noua catapeteasmă. Ea se numeşte şi iconostas, pentru că este învăluită în luminosul nor al celor invocaţi să asiste la misterul liturgic: îngeri şi arhangheli, sfinţi, apostoli şi profeţi, peste icoanele cărora tronează sceptrul Biruitorului morţii – sfânta Cruce.

Evlavia geniilor artistice a încununat multe iconostase cu lauri de capodoperă. Şi nu mă refer neapărat la marile catedrale ale lumii, la domurile renaşterii sau ale barocului. Ci îmi plec fruntea să pot intra cu smerenie în tinda oricăreia dintre „modestele” bisericuţe româneşti (presărate ca nişte perle prin codri sau prin sate) şi să-mi plec genunchii inimii la picioarele catapetesmei. Căci arhitectul lor nu-i un … anonim, precum greşit s-a spus şi s-a scris. El este: ţăranul român cioplitor în lemn din neam în neam! Aşa îl atestă trunchiul de lemn devenit: mlădiţă de vie sau strugure copt, sau spic de grâu, sau pom al vieţii, sau rozetă solară, sau triunghiuri, romburi, flori şi cruciuliţe în loc de cuvinte şi culori. Blazoane de autenticitate inconfundabile. Şi nepereche în lume! Iar pictorul (numit, vai!, naiv) este tot un: român peregrin prin milenii cu paleta, pe care nu numai mâna măiastră, ci şi inima evlavioasă au coborât albastrul de azur al cerului peste galben-auriul pământului, altoindu-le pe purpuria flacără ale veşnicelor arderi umane, pentru a ilustra, în icoanele de pe catapeteasmă, nu numai istoria biblică a divinului Mesia, ci şi pătimirea şi izbăvirea multpătimitorului suflet românesc…

Aţi observat că, la aceste iconostase, florile-s mereu proaspete? Sunt ofranda perenă a creştinilor autentici!

III. Într-un singur text biblic cuvântul catapeteasmă este folosit metaforic, pentru trupul lui Iisus (Evrei 10,19-20). În biserici, din naos se intră în altar prin uşile iconostasului; Scriptura zice că prin sângele lui Iisus creştinul intră „pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o, prin catapeteasmă, adică prin Trupul Său”; deci, prin Trupul Său, biruitor al morţii şi preamărit de-a dreapta Tatălui, Iisus a deschis cerurile; prin El, ca printr-o catapeteasmă, putem înălţa dincolo de temporal raza gândului şi icoana personalităţii, spre Destinaţia ultimă, căci El de aceea S-a preamărit ca şi omului să-i gătească, acolo, loc (cf.Ioan 14,2-4).

15. Cărbuni de foc 

Ajuns cu toiagul de misionar în Roma, cetatea cezarilor lumii, multîncercatul Apostol al neamurilor intră direct în miezul problemelor, înfingând în inima ideologiei păgâne a strămoşilor noştri sabia celui mai greu acceptabil precept creştin: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”: Iisus, Cel ce m-a străfulgerat pe drumul Damascului (Fapte 9,2), m-a trimis şi la voi să vă luminez cu porunca cea nouă, „dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete dă-i să bea, căci făcând aceasta va grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Romani 12,20). „Să-l aduci pe vrăjmaş, prin fapta de iubire şi iertare, în situaţia de a se ruşina singur şi a recunoaşte în ce stare se află, spre a se reculege şi îndrepta… Cu această atitudine de iubire şi iertare, cel rău poate fi dezarmat şi câştigat, făcându-l din duşman prieten” (I. Mircea, Dicţ.NT.). E greu acest cuvânt, cetăţeni ai Romei, dar este singurul cuvânt izbăvitor. Pentru că, înainte de Cel ce m-a trimis la voi, omul s-a dedat cruzimii – şi sângele sânge a cerut; bucuratu-s-a întru plăceri – şi de pe fundul paharului a gustat drojdii amare; desfătatu-s-a întru voluptate – şi s-a trezit vlăguit, pe o targă; cercat-a legea – şi i s-a părut dură, şi a călcat-o; încrezutu-s-a în raţiune – şi nici ea nu l-a satisfăcut, şi a pervertit-o, şi s-a răzvrătit şi a creat idoli-monştri, şi a provocat cataclisme. Pe ruinele acestei păgânătăţi (în care Circe face din om bestie, prin plăcere) şi din ţăndările Legii Vechi (a cărei bardă a cioplit omului ca blazon – dreptatea), Iisus vrea şi va întemeia, începând cu voi, o lume nouă, o viaţă nouă, al cărei principiu, iubirea, va transfigura lumea  şi va îndumnezei omul!

Această predică a sfântului apostol Pavel ar trebui reprogramată mereu şi pe lungimile de undă şi pe canalele recepţionate la noi. Să cunoaştem şi să înţelegem că:

1. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi, nu face discriminări de nici un fel (Matei 5,45).
2. Ca fii ai Lui, toţi suntem fraţi întreolaltă, înzestraţi cu acelaşi „chip” al Său – creaturi înnobilate prin inteligenţă, voinţă şi sensibilitate; fiinţe bipede cu privirea orientată spre El.
3. Vizavi de Cel Atotbun, vrăjmăşia e un lucru rău; cine-o sporeşte proliferează răul.
4. Fără înţelegere, toleranţă, iubire – nu există viaţa socială paşnică, normală; fără adevărul, legea şi lecţia „cărbunilor aprinşi”, mai ales în vremurile de învălmăşag şi de zăgazuri rupte – pe care le traversăm – democraţia şi libertatea sunt irealizabile.

Cel care acceptă aceste adevăruri principale, la vreme de neînţelegere, dispută, conflict – nu poate fi decât creştin: faţă de preopinent înlăturând din suflet orice dorinţă de răzbunare (1), exprimând posibilitatea reluării dialogului (2), recunoscând, cu respect, calităţile reale ale preopinentului; vrăjmaşul fiind, de multe ori, cel mai sincer critic, poate singurul neprefăcut! (3), iar când pedepsirea este inevitabilă, în situaţiile limită, numai prin aplicarea pedepsei cu scop de îndreptare dovedeşte iubire (4).

 Iată cele patru trepte pe care putem urca spre împlinirea legii iubirii aproapelui, chiar dacă acesta, acum, ne este vrăjmaş!

Pentru cel care nu acceptă legea iubirii, nu există altă alternativă decât reîntoarcerea în epoca talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) şi naufragierea pe insula vrăjitoarei Circe (lume în care „homo homini lupus est”).

Ci, cu înţelepciune, în Cartea Vieţii scrie: „Non possumus”! (Fapte 4,20). Omule al mileniului trei: homo res sacra homini!

16. Cer

1. Mitologia autohtonă precreştină a conţinut elemente care dovedeau atât „o anumită atitudine faţă de cer, în care intra un obicei din strămoşii şi moşii comunităţilor săteşti, cât şi un anumit mod de a cugeta ascensiunea ca atare în raport cu existenţa cerului ca ideal de afirmare a libertăţii spirituale… După Herodot, care scrie Istoria sa în secolul al V-lea î.Cr., un tânăr curat la trup şi suflet, iniţiat anume în misiunea ce i se încredinţa de Marele Preot, şi care era fericit să o îndeplinească perfect, se lăsa azvârlit în suliţe, pentru a duce mesajul la cer. Era, în alţi termeni, un asalt al cerului printr-un dreptcredincios, în numele comunităţii lui etnice… Urcarea la cer (trăsătură mitică străveche în Carpaţii români) corespundea unei ontologii spirituale care întrevedea depăşirea limitelor experienţei umane, a nevoilor ei infuze şi difuze şi răspundea chemărilor intime ale firii omeneşti. Cerul îmbie pe om la autodepăşire în raport cu mediul ambiant, la escaladarea condiţiei terestre … Referitor la atitudinea mitologică faţă de cer, …au existat două moduri de a cugeta mitic:

1) Imanentul care urca în biospiritual către ceruri – ferestrele cosmosului – urmărind astfel să cucerească transcendentul, prin divinizare;

2) transcendentul care coboară prin ferestrele cerului către pământ, urmărind astfel cucerirea spiritului uman, relevând „o metafizică latentă” şi făcând palpabil  „un cer revelat” (R. Vulcănescu, Mitologie română).

1. Într-un asemenea „ogor spiritual” cuvintele Evangheliei germinează ca „seminţele căzute pe pământul cel bun” aducând rod însutit (cf. Matei 13,23). Vlăstarele concepţiei creştine se grefează organic, ca un altoi nobil, pe vigurosul arbore spiritual al străromânilor: Cel ce a creat cerul şi pământul este Dumnezeu. Dumnezeu a creat … două ceruri:

1. Cerul material, „spaţiul în care şi există pământul, şi în care, deasupra văzduhului, pe bolta cerească, există aştri cereşti, planetele, soarele cu sistemul său şi stelele cu toate galaxiile. La Parusia cea mare, Fiul lui Dumnezeu va veni iarăşi „pe norii cerului, în mărire, cu sfinţii îngeri, când va judeca viii şi morţii” (Matei 24,30; 25,31) … Universul sau cosmosul material – cerul şi pământul create – vor trece, se vor consuma, ca tot ce e trecător (Matei 5,12-18; 24,35; Luca 21,33; Evrei 12,26), prin foc (II Petru 3,10) şi vor apărea „ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3,13). Acestea vor fi veşnice căci atunci nu vor mai fi luminători pe cer – soarele şi stelele – nici zi şi noapte, fiindcă acolo Dumnezeu şi Cristos, Soarele ceresc, va fi şi lumină şi totul în toate – Apocalipsă 12,23; 22,5 (Pr. I. Mircea, Dicţionar N.T.).

2. Cerul spiritual, „locul” unde tronează Dumnezeu şi lumea nevăzută, spirituală, a îngerilor, lumea creată înaintea celor văzute şi materiale. Cerul este „tronul lui Dumnezeu” (Matei 5,34; 23,22; Fapte 7,49), de unde El conduce şi proniază lumea, ca Cel Atotputernic.

 Din acest cer a coborât şi în acest cer S-a urcat (Efeseni 4,10) Cuvântul – Fiul lui Dumnezeu – când S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria şi de la Spiritul Sfânt şi apoi, după Înviere, S-a suit şi S-a aşezat în cer, de-a dreapta Tatălui (Matei 28,18; Efeseni 1,20; I Petru 3,22) de acolo S-a coborât Spiritul Sfânt ca un porumbel peste Domnul Iisus Cristos la Botez; din acest cer, Tatăl a grăit despre Fiul Său (Matei 3,16-17; 17,5; Marcu 1,11; Luca 3,22; 9,35; Ioan 5,37; II Petru 1,17). Şi tot din acest cer S-a coborât Spiritul Sfânt la Cincizecime (Fapte 2,1-4).

Sfântul Apostol Pavel, în Descoperirea sa, spune că a fost răpit până la al treilea cer (II Corinteni 12,2-4) şi a auzit cuvinte pe care omul nu le poate grăi. Tot acest cer este şi locaşul sfinţilor pe care Mântuitorul Cristos îl pregăteşte aleşilor Lui – Ioan 14,2-3; 17,24; Efeseni 2,6 (I. Mircea, Dicţ.).

În momente de însufleţire mistică şi Eminescu vede că:
    „De dragul Mariei

 Ş-a Mântuitorului 

 Luceşte pe ceruri 

 O stea călătorului” (postuma „Colinde, colinde”).

17. Cleopa

Numele unui călător între cetatea Ierusalim şi satul Emaus din Iudeea, în ziua de 16 nissan 33 (Luca 24,13-35).

Deşi era a doua zi de Pesah – praznicul marii bucurii a izbăvirii israeliţilor din robia babilonică – cine să se bucure cu adevărat în acest an? 

 Rabinilor templului le ţiuie în urechi sunetul arginţilor restituiţi de Iuda Iscarioteanul. Uşile dughenelor sunt zăvorâte. Pe uliţe mărşăluieşte teroarea. Împotriva oricui s-a încumeta să comenteze sentinţa de-alaltăieri. Cleopa şi Luca, doi dintre discipolii Răstignitului, având o treabă a lor (poate vreo neguţătorie) la Emaus, preferă să părăsească Ierusalimul. Cât mai repede. Vestea adusă de femeile ce văzuseră mormântul gol, i-a „spăimântat” (Luca 24,22). Se strecoară discret prin poarta Efraim. Singuri pe drum. Rareori rostesc câte-o frază sfântă. Nu-şi pot reveni din şoc. Vorbele li se opresc în gât. Între pleoape frâng lacrimi. Abia observă că, de la o vreme, li s-a adăugat, pe cale, un al treilea călător. Deşi era de-al lor, ochii le erau ţinuţi să nu-L recunoască. El intră în vorbă cu ei. După ce află de ce sunt trişti, îi mustră: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, să pătimească acestea, Cristos, (dar) şi să intre (apoi) în mărirea Sa?”

Lui Luca şi lui Cleopa li s-a risipit negura dintre pleoape doar după ce, simţind că nu sunt în stare să se despartă de tainicul lor tovarăş, L-au rugat cât putură mai bine să rămână cu ei, iar Oaspetele, intrând cu ei în casă, „a luat pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor”.

… Călătorim şi noi, de la o zi la alta. Câţi, nedumeriţi, îngânduraţi, nevăzători, trişti sau revoltaţi? Câţi, nereuşind să pricepem „ce s-a întâmplat în aceste zile” în Ierusalimul românesc: jertfă sau masacru, descătuşare sau batjocură? Incertitudinea, neîncrederea, frica, ignoranţa – ţes peste suflete sutana călătorilor spre Emaus! Al treilea Pelerin coboară şi El pe cale. Dar, până când fi-vor ochii noştri „ţinuţi” (de egoiste griji, de prostie, de mârşave manipulări) să nu-L recunoască?

Ca Luca şi Cleopa, după ce, în Ierusalimul din Decembrie 1989, am trăit zile de praznic şi de jertfă, călătorim (toţi!), de cinci ani, fiecare spre interesele sale, pe căi ce duc la un oarecare Emaus; cu ochii mai mult sau mai puţin „ţinuţi”.

 – Iisuse, frânge-odată pâinea adevărului, să cadă solzii de pe retina ochilor noştri!

– … 

– Ce spui, Tu, Doamne, … ai frânt-o? Pentru … toţi?! Atunci de ce nu Te recunoaştem? Ne-au vrăjit grijile Emausului – ciolanul, fotoliul, căpătuiala etc., etc., etc.?!

– Da, nepricepuţilor şi zabavnicilor a pricepe că Luca şi Cleopa … au coborât, numai că, ei, după „frângerea pâinii”, îndată şi cu mare bucurie s-au reîntors la Ierusalim vestind şi trăind, până la martiraj, Învierea! Voi, ce mai zăboviţi, nu urcaţi?

…„Redescoperirea adevărurilor dumnezeieşti este imperativul elitei româneşti (G. Galaction, Z.D.). Doctrina lui Iisus nu-i abecedarul clopotarilor şi al candelelor din cimitire. Ci „rămâne”…poruncă sacră pentru cei mai distinşi dintre noi, să caute, să practice şi să predice adevărul lui Iisus Cristos”. Excelsior!

18. Credinţă

1. Ca virtute, credinţa creştină este o condiţie esenţială pentru mântuire; calea pe care, primind ajutorul divin (harul), conlucrăm cu Dumnezeu prin faptele bune (Evrei 11). Sintetic, credinţă = răspunsul omului la chemarea Domnului; dar, un răspuns ce incumbă efort permanent şi voinţă neclintită spre desăvârşire; aceasta confirmând „puterea sufletească de a accepta, ca adevărate, datele învăţăturii de credinţă, care, uneori, nu pot fi înţelese raţional, sau nu pot fi văzute cu ochii”.

Cu o astfel de credinţă, devenită virtute, creştinul răzbeşte, învinge orice obstacol în calea mântuirii; este puterea care „mută şi munţii”(Matei 17,20).

„E scurtă viaţa noastră, dar alesul 

 Cu fapte mari umplându-i înţelesul 

 O prelungeşte în eternitate” (V. Eftimiu).

1. Credinţa moartă. Demagogie intrată pe terenul mântuirii: crede şi eşti mântuit!; n-are importanţă ce faci, cum răzbeşti, pe cine striveşti – ţine sus lozinca „cred” şi Domnul este cu tine!

Boala-i veche. Încă în deceniul trei după Înviere, „fratele” Domnului, Iacob, primul episcop al Ierusalimului, trebuia să admonesteze cele 12 seminţii ebraice din diaspora încreştinată: „Ce folos, fraţilor, dacă spune cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa (singură) poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar fără să le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacob 2, 14-17).

De la răzmeriţa „reformatoare” din secolul 16, boala are pacienţi cronici: „Sola fide” (mântuirea exclusiv prin credinţă) este, în protestantism, dogmă!

III. Credinţă drăcească. Paradox? Nu, ci crudă realitate: dracii cred în Dumnezeu (Iacob 2,19), îl recunosc pe Cristos ca Fiu şi ca Drept Judecător (Marcu 1,24; 5,7; Fapte 19,15), numai că, deşi se cutremură de puterea Lui (Iacob 2,19), „lucrează împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii rânduite de El” (Pr. I. Mircea, o.c.).

Astfel este şi credinţa acelora care o afirmă zgomotos, cu trufie, ca o reclamă comercială, făcând (uneori, chiar pe stadioane!) paradă de cuvinte, fără fapte vrednice a păşi spre eternitate.

Înţeleptul Anton Pan a adunat şi această vorbă de la lume:             

„Nu te-ncredinţa vreodată 

 Celora ce se arată 

 Cu vorbe linguşitoare 

 Dulci şi înduplecătoare”, parafrazând Sfânta Scriptură (II Corinteni 11, 13-14), care zice că diavolul şi în haină de lumină ţi se arată, numai să te poată amăgi!

„Este o temeritate neroadă (Gala Galaction, Z.D.) din partea celor străini de adevăr şi plini de păcate să provoace discuţii asupra preacuratelor Taine creştine; dar este o crimă împotriva Spiritului Sfânt să te prefaci soldat al lui Cristos, când tu eşti rob al „stăpânului acestei lumi” (Ioan 14,30).

19. Cruce

Altarul şi obiectele din templul Vechiului Testament au devenit de „mare sfinţenie” prin ungerea cu Mir (Exod 30,25-29) şi stropirea cu sângele animalelor jertfite (Evrei 9,19-22) de către Moise, alesul Domnului Dumnezeului lui Israel. „Să sfinţeşti aceste lucruri, şi ele vor fi preasfinte: tot cel ce se va atinge de ele, se va sfinţi” (Exod 30,29).

Altarul Jertfei de pe Golgota – lemnul Crucii – l-a sfinţit însuşi Dumnezeu-Fiul prin însuşi preasfânt sângele trupului Său răstignit. De aceea „din momentul jertfirii lui Cristos, Crucea devine una cu El şi se numeşte „Crucea Domnului” (Galateni 6,14), „Crucea lui Iisus” (Ioan 19,25) sau „Crucea lui Cristos” (I Cor. 1,17; Gal. 6,12; Fil. 3,18). De aceea, opera de răscumpărare şi împăcare, săvârşită de Cristos, este atribuită şi Crucii (Efeseni 2,16; Coloseni 1,20). Astfel, Crucea devine „mijlocul” de răscumpărare şi de împăcare a oamenilor cu Dumnezeu şi al înfrăţirii oamenilor între ei (Efeseni 2,14-16), căci „Cristos, pacea noastră – zice Sfântul Apostol Pavel – a surpat peretele despărţitor al vrajbei dintre cei doi (iudei şi neamuri), ca să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un singur trup prin Cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”. Şi tot Sfântul Apostol Pavel spune că prin cruce, prin „sângele crucii” s-a împăcat cerul cu pământul (v. Col. 1,14-20). Crucea lui Cristos şi-a dat roadele şi în propovăduirea apostolilor (I Cor. 1,17), întemeietori de Biserici; dar ea nu este privită şi cinstită de toţi la fel, căci unii se comportă ca „vrăjmaşi” ai ei. De aceea, cei care o cinsteau şi o preţuiau erau „prigoniţi pentru crucea lui Cristos” (Gal. 6,12), iar alţii, care se sminteau de ea sunt „vrăjmaşi ai crucii”. Cei dintâi, având exemplu pe Pavel, îi urmează lui, iar despre ceilalţi el spune: „Căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Cristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filipeni 3,17-19). Aceştia sunt de două feluri: unii se închină, dar înjură şi hulesc, tăgăduind-o cu faptele; alţii, eretici, o socot idol şi o batjocoresc…„Căci cuvântul crucii – zice el – este nebunie pentru cei ce pier; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1,18). Şi nu numai „cuvântul Crucii”, ci însăşi Crucea materială şi semnul ei cu care se înseamnă creştinii adevăraţi săvârşesc aceeaşi lucrare. De atunci, crucea Domnului a devenit mijlocul şi pricina mântuirii celor ce cred în El, cinstind-o şi închinându-i-se… Aşa cântă Biserica noastră în Troparul de la Taina Sfântului Maslu: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta, o ai dat nouă; că se scutură şi se cutremură ei nesuferind a căuta spre puterea ei…” (Pr. I. Mircea, Dicţ N.T.).

… Românii – creştini din veacurile primare – şi-au sacralizat şi ţarina şi locurile vieţuirii cu numele sau cu semnul Crucii, pretutindeni păstrându-se, peste vremuri, toponimice arhaice: La troiţă, La troiţa din deal, La troiţa de lemn, La troiţa din ogoare; satul troiţa (Jud. Mureş), cătunele Cruceni (Arad) sau Crucişor (Satu-Mare); Movila Crucea Corbului (Brăila), Piscul Crucii (Prahova), etc., etc., fiecare din aceste toponime având „povestea lor etimologică” (R. Vulcănescu, Mit. rom.) 

Şi astăzi, cei care se ridică la o viziune spaţială a teritoriului românesc, pot vedea că întreg rotundul acestui binecuvântat pământ pare o imensă catedrală (cu multe candelabre), de pe a cărei turlă din mijloc veghează peste Ţară – crucea de pe Caraiman!

1. VESTIND EVANGHELIA

1. De ce o nouă evanghelizare

Apostolul Andrei, fratele Sfântului Petru corifeul Apostolilor Mântuitorului, a predicat la populaţia ce locuia în cetăţile greceşti de pe litoralul dobrogean, teritoriu intrat sub stăpânirea Romei începând cu anul 46 d.Cr. Printre soldaţii şi coloniştii romani puteau fi şi creştini. Sfântul Pavel, în a doua şi a treia călătorie misionară, a vestit Evanghelia şi la popoare din sudul Dunării; în anul 57 fiind în Macedonia.

Legiunile împăratului Traian au cucerit Dacia, în anii 105-106, şi apoi au impus celor cuceriţi nu numai civilizaţia, ci şi religia cuceritorilor, între care unii erau creştini.

După aproape două secole (271) când împăratul Aurelian îşi retrage trupele şi administraţia la sud de Danubiu ‚ pa teritoriul fostei Dacii rămân familiile unui nou popor,  parţial încreştinat , dar ameninţat de năvăliri barbare. Papa de la Roma, urmaşul Sfântului Petru trimite pe teritoriu Episcopi misionari. Cel înscris în calendar la data de 7 ianuarie, numit „ Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul daco-romanilor” a realizat încreştinarea decisivă, în masă,  a locuitorilor din Dacia Regală, deci până în Moldova carpilor, Maramureşul costobocilor şi în Crişana dacilor liberi, fapt confirmat de sf.Paulin din Nolla:  Prin tine toţi barbarii din acele ţinuturi tăcute

      Învaţă să laude pe Cristos

     Cu inimi romane şi să trăiască în curăţie

     Şi plăcută pace.

     Laudă ţie, Niceta, bună slugă a lui Cristos…

     Tu eşti părintele întregului ţinut,

     La un semn al voinţei tale

     Scitul se îmblânzeşte.

     Si chiar sălbatecul neconsecvent,

     După învăţătura ta îşi pune pieptul în 

                                                               faţa primejdiei.

      Geţii aleargă /la tine/  şi amândouă neamurile   Dacilor” (Carmen XVII).

       Istorici de toate confesiunile recunosc că sf.Niceta a săvârşit oficiile divine în limba latină, a scris şi a cântat imne în limba latină, din care  Pe Tine Te lăudăm…se cântă şi azi în bisericile ortodoxe şi greco-catolice.

        Aşa „s-a născut creştin” poporul român! Aşa latinitatea catolică, etnolingvistică şi spirituală, a dat poporului român acea identitate viguroasă pe care n-au putut-o frânge şi anihila toţi năvălitorii şi asupritorii vremelnici ai Patriei. La cele două recensăminte ale populaţiei României efectuate după anul l989, un procentaj de aproape 100% s-au declarat creştini (de diferite confesiuni).

       In acest caz mai este nevoie, la noi în ţară, de NOUA EVANGHELIZARE,  ca misiune a Bisericii, lansată de  Papa Ioan-Paul al II-lea, prin Scrisoarea Enciclică Redemptoris missio din 7 decembrie 1990 ? Aceasta-i întrebarea, la care răspundem:

1. A. Tot românul de bună credinţă poate constata realitatea, atât din imediata apropiere, familială sau concitadină, precum şi cea la scară naţională, căci nu numai ziarele şi revistele, ci şi emisiunile de ştiri ale tuturor posturilor de televiziune sunt o oglindă zilnică a stării naţiunii. E adevărat că acestea prezintă cu precădere ştirile rele: certuri, bătăi, furturi, înşelăciuni, crime, violuri, tâlhării, sinucideri etc; dar acestea prea sunt frecvente, pe tot cuprinsul Patriei, în toate mediile şi la toate nivelele. Ce dovedesc toate acestea?

         1) Că, deşi suntem popor născut creştin, grupuri întregi de oameni botezaţi (indiferent de apartenenţa confesională) au pierdut sensul viu al credinţei, sau pur şi simplu nu se mai recunosc ca membrii ai Bisericii, ducând o existenţă departe de Cristos şi de perceptele Evangheliei Sale.

        2) Că există mulţi botezaţi care,  deşi menţin  legătură cu credinţa ( participă la anumite slujbe festive, se declară creştini,  ţin la obiceiurile de sărbători, se angajează in dispute inerconfesionale etc), ei, de fapt,  trăiesc în indiferentism religios şi moral; ei sunt, practic, departe de Cuvântul revelat şi de Sacramentele sfinţitoare, cele două izvoare principale ale  vieţii creştine; deci: nu citesc, nu cunosc, nu ascultă Evanghelia, nu se cuminecă, nu se spovedesc; nu se împărtăşesc de darurile Spiritului Sfânt oferite prin şi în Biserică; adică:  nu vieţuiesc creştineşte. 

        3) Că sunt şi multe alte persoane, născute din părinţi creştini şi poate  chiar botezate,  care nu au primit nici în familie, nici în şcoală, elementele de bază ale credinţei, şi care duc o existenţă practic atee.

        Tuturor acestora Biserica le este mamă. Tocmai de aceea reevanghelizarea sau noua evenghelizare din mileniul al treilea este, înainte  de toate, o reacţie maternă a Bisericii în faţa slăbirii credinţei şi a întunecării exigenţelor morale ale  vieţii creştine  în conştiinţele multor fii ai săi. Spre toţi aceştia Biserica priveşte cu iubire, simţind într-un chip cu totul special faţă de datoria stringentă de a-i atrage la comuniunea ecclezială unde vor găsi, cu ajutorul harului Spiritului Sfânt, pe Iisus Cristos şi pe Tatăl Ceresc. 

          4)  Dar şi creştinii practicanţi, care sunt mulţi, au nevoie şi ei de o încurajare, iubitoare şi continuă, în  căutarea sfinţeniei proprii, la care sunt chemaţi de Dumnezeu şi de Biserică.   

1. B. In ce priveşte Biserica Universală, aceasta are dreptul-datorie de a vesti Evanghelia la toţi oamenii care nu-L cunosc încă pe Cristos şi nu participă la darurile Sale mântuitoare, de aceea Biserica Catolică simte responsabilitatea misiunii sale continui ad gentes – la toate popoarele. 

         Această misiune trebuie conştientizată de către toţi creştinii, ca popor al lui Dumnezeu, dar în chip deosebit de către preoţi, ca mesageri şi reprezentanţi autentici ai lui Cristos, ca cei care trebuie să reaprindă în multe conştiinţe creştine lumina credinţei şi să facă să răsune în societatea românească de  astăzi, şi în întreaga lume, Vestea cea bună a mântuirii, comunicată oarecând lumii de îngerul Domnului: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: că… vi S-a născut azi…Mântuitor, Care este Cristos Domnul”.

(Rev.Flori de crin nr.5/decembrie 2002)

2. „Cuvântul trup S-a făcut” 

În textul original, grecesc, al Sfântei Evanghelii după Ioan 1,14 : o Logos sarx egheneto- Cuvântul trup(carne) S-a făcut. 

 La Heraclit din Efes, Logos înseamnă ordinea cosmică; la filosofii stoici – raţiunea cosmică; la Filon iudeul – raţiunea divină. Scris cu majusculă şi articol hotărât, „Logosul” Sfintelor Scripturi este Dumnezeirea însăşi, a doua Persoană a Sfintei Treimi, care – la 25 decembrie anul zero – „S-a făcut trup şi a locuit între noi” (Ioan 1,14).

Colindul străbun rosteşte Vestea minunată cuprinzător şi dens: „Astăzi S-a născut, Cel făr-de-nceput”. La început (Ioan 1,1), înainte de a exista cele ce urmau să fie, Cuvântul era (Verbum erat), deja exista, din veşnicia numită Dumnezeu, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

Mari cugetători ai lumii noastre au creat un „cult” al Tăcerii, al Necuvintelor. N-au priceput ei, oare, că însuşi Dumnezeu a cuvântat lumii?

Credem că aceşti înţelepţi, tocmai pentru că au priceput multe, adoră, înaintea cuvintelor – necuvântul, tăcerea. Pentru că aceştia au ştiut cel puţin că:

– Dumnezeu „a trimis” lumii Cuvântul Său din iubire (I Ioan 4,9); deci: cuvântul rostit de om, trebuie să fie exprimarea iubirii.

– „Cuvântul era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul” (Ioan 1,9); deci: reflectă adevărul şi este bine-folositor omului.

– „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,16); deci: „Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu” (I Ioan 4,8).

Dacă nu cunoşti pe Cel ce „era” înainte de a fi toate cele ce sunt (deci şi tu, omule), leagă-ţi limba de gâtlej. Când din inima-ţi va pulsa iubire, slobode-ţi vor fi cuvintele. Şi în ele recunoaşte-vom prezenţa Logosului. Pentru că „ubi amor, ibi Trinitas” (Sf. Augustin) – „unde-i iubire, acolo-i Treimea: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt; Ziditorul, Cuvântul şi Sfinţitorul.

„Tot ce creează tace. Natura îşi deschide florile ei în cea mai adâncă tăcere. Numai distrugerea vrea gălăgie. Nu e războiul cel mai mare zgomot pe care-l face omul pe pământ?” (Vlahuţă).

Celor ce ne place să cuvântăm în public (şi nu numai), ni se cade a zăbovi întru tăcutele necuvinte, până se zideşte în noi cuvântul-lumină!

Să încercăm, cu smerenie, un cuvânt-lumină despre întruparea Logosului – o genune de trei taine la răspântia a două crâmpeie din  istoria  omului  pe  pământ:  1)  profeţiile,          2) conceperea şi 3) plinirea vremii: 

1) Dacă despre toţi oamenii care vin pe lume se ia act despre ei numai după naşterea lor, Iisus este singurul caz despre care se spune şi se scrie cu multe veacuri înainte de noaptea luminată a Bethleemului; incontestabilă dovadă a naturii divine a Celui ce ia trup de om. Profeţiile clare despre: timpul, locul, neamul, numele, împrejurările şi misiunea Sa, revelate prin Moise, Isaia, Daniel, Ieremia, Miheea sau David, determină înscrierea pe sulurile de pergament de la templul din Ierusalim a „genealogiei” Fiului lui Dumnezeu (Luca 3,22-38). În anul 44 d.Cr., înainte de a părăsi Ierusalimul (în care Irod Agripa I pornise o cruntă prigoană, ucigându-l pe Iacob Zevedeul şi arestându-l pe Simon Petru şi pe alţi apostoli), lasă în scris creştinilor ierusalimiteni o parte din ceea ce li se propovăduise cu grai viu, începând cu dovada divinităţii lui Iisus: împlinirea profeţiilor (Matei, cap. 1 şi 2). 

„O, ce veste minunată

În Bethleem se arată:

Astăzi S-a născut

Cel făr-de-nceput

Cum au zis proorocii…”

2) Conceperea mai presus de fire a lui Iisus în pântecele neprihănitei Fecioare din Nazaret o vesteşte arhanghelul Gavril în termeni clari: Spiritul Sfânt se pogoară peste Tine, puterea Celui de sus Te va umbri şi vei zămisli în Tine şi vei naşte pe Emanuel, care se tâlcuieşte „Dumnezeu este cu noi”. Dacă această zămislire supranaturală nu era un fapt adevărat, primul contestatar ar fi fost dreptul Iosif, venerabilul logodnic al Mariei; dar pentru că acesta ştie… îşi asumă riscurile exilului în Egipt, angajându-se ca protector al divinului Prunc, tocmai pentru că a realizat care este rolul Preacuratei în iconomia mântuirii neamului omenesc.

„În Bethleem, acolo jos

Cerul arde luminos,

Preacurata

Naşte astăzi pe Cristos!”

3) Din noaptea în care Logosul trup S-a făcut încep „anii mântuirii”, sub zodia vestită de corul cetelor îngereşti de deasupra ieslei Bethleemului: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bunăvoire!”. Sub această deviză trebuie să se rezidească, din interiorul ei metafizic, o lume omenească. Pentru că aceea de la anul zero este o sfidare a chiar firii umane; căci lumea înălţase pe piedestale zei care reprezentau inumanul – viciul şi decadenţa: Bachus, Marte, Afrodita, Circe şi alţi zei, zeiţe şi vestale.

În această mocirlă se întrupează, dintr-un crin, Iisus.În această beznă, sub raza unei stele călăuzitoare, răsare Lumina lumii – Logosul divin.

„Pe Fiul, în al Său nume,

Tatăl L-a trimis în lume – 

Să Se nască 

Şi să crească,

Să ne mântuiască”.   

3. 3. Sacralitatea timpului

În teologie timpul este considerat cadrul în care se desfăşoară istoria mântuirii. Dumnezeu-Creatorul, Cel ce este înafara timpului din eternitate, El a determinat un început, momentul creaţiei, ca reper iniţial al timpului. Atunci El, Cel nemărginit şi atemporal, prin propria Sa voinţă şi putere, a hotărât ca lumea să aibă un început. De atunci timpul este măsura duratei terestre, concretizată „mai întâi ca o durată cosmică polarizată de apariţia omului, apoi ca o durată istorică ritmată de generaţiile prin care omul îşi atinge scopul ultim” (T.Langa, Dicţ.Cat.,265).

 Faptele care, din voia lui Dumnezeu, se produc spre mântuirea oamenilor au primit şi o determinare istorică şi geografică, spre a fi cognoscibile şi asimilabile. La „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu a hotărât ca realitatea divină a planului Său  mântuitor să devină realitate concretă. Astfel, „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut de Femeie,…ca să dobândim înfierea. Şi pentru că suntem fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Spiritul Fiului Său, Care strigă: Avva, Părinte!”.  

 De atunci, timpul sacralizat a devenit un mediu supranatural, în care trăim o legătură cu Dumnezeu, a devenit un instrument de sfinţenie, prin Biserica întemeiată de Fiul Său pe Golgota şi inaugurată în Ierusalim la Rusaliile anului 33 de la minunea Bethleemului. 

        În Biserică timpul a devenit un instrument liturgic, un permanent memorator care ne aminteşte mereu de ceva legat de  peregrinarea noastră spre eternitate. De aceea  peste calendarul astronomic, civil, s-a altoit calendarul liturgic, în care istoria creaţiei (în general) şi a mântuirii (în special) se condensează într-un an: Pe parcursul a 365 (366) de zile credincioşii repetă în mod spiritual toate marile evenimente ce s-au petrecut până în timpul lor. Fiecare An Nou înseamnă şi începerea re-creearea lumii. Astfel, timpul se înnobilează cu două calităţi: el devine nu numai reversibil (întrucât evenimentul petrecut în trecut se prezentifică, se contemporaneizează, cu fiecare generaţie), ci devine şi sacralizat prin toate „atingerile”  lui Dumnezeu cu istoria şi mai ales cu evenimentele cruciale contemporaneizate prin cultul divin. 

Cultul divin înscrie în calendar o cronologie soteriologică : Anul Liturgic. Acesta nu începe la unu ianuarie, ca în calendarul civil, ci la unu septembrie, deoarece primul eveniment din istoria lui Iisus, pe care o recapitulează anul bisericesc, este Naşterea Preacuratei Fecioare Maria, la 8 septembrie, şi întregul ciclu al sărbătorilor se încheie, la 15 august, cu Adormirea Maicii Domnului; căci toate evenimentele Noului Testament se derulează între aceste două momente:”Sfântă Mărie mică” ( 8 septembrie), Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Naşterea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos (25 decembrie), Tăierea împrejur a Pruncului Iisus (1 ianuarie), Botezarea în Iordan (6 ianuarie), Întâmpinarea Domnului în Templu (2 februarie), Intrarea triumfală în Ierusalim, Patima, Jertfa şi Învierea (aprilie), Înălţarea Domnului la ceruri şi Pogorârea Spiritului Sfânt (iunie), Adormirea şi ridicarea la ceruri a Maicii Domnului (15 august).

La începutul noului an liturgic, septembrie 2003 – august 2004, revista Flori de crin vă oferă câteva flori alese din grădina Sfintelor Scripturi şi din tezaurul doctrinar al Sfintei Biserici, care să le puteţi aşeza pe altarul căminului dumneavoastră, spre a vă înmiresma atmosfera familială prin sacralizarea pelerinajului cotidian.

(Rev.Flori de crin nr.8/septembrie 2003)

4. Pelerini de 8 septembrie

Cu o jumătate de mileniu înaintea Naşterii lui Iisus Cristos, înţeleptul rege Solomon, luminat fiind de Spiritul Sfânt,  văzut apariţia, în istoria fiicelor Evei a Preacuratei Fecioare Maria şi, copleşit de această privelişte, a exclamat: „Cine-i Aceasta care se iveşte ca zorile, şi ca lumina-i de frumoasă, şi ca Soarele-i de luminoasă? (Cântarea Cântărilor 6,10).

Cu acelaşi pios entuziasm Biserica sărbătoreşte în fiecare an la 8 septembrie venirea pe lume a celei mai curate făpturi omeneşti născute din urmaşii lui Adam: Maria, fiica venerabililor descendenţi din spiţa regelui David, Ioachim şi Ana, fecioara din care Se va  întrupa Mântuitorul lumii Iisus Cristos.

 Sfintele ei sanctuare din întreaga lume, de la căsuţa Mariei din Nazaret (care-i strămutată-n Italia la Loretto) până la sfintele locuri ale recentelor apariţii miraculoase (Fatima, Lourdes, Medjugorje) şi la icoanele făcătoare de minuni din bisericile noastre – îşi aşteaptă şi în acest an, de 8 septembrie, pelerinii.

Dar şi cei care, în aceste zile nu pornim la drum, putem gusta din bucuria pelerinilor realizând o sărbătoare în sufletul şi în casa noastră, răsfoind file de Acatist, mângâind bobiţe de Rozar sau înălţând spre cer cântările Mariei. Putem fi pelerini de suflet, împreună cu:

– Apostolii şi Biserica primară (cf. Faptele Apostolilor 1,13-14) 

 – împreună cu mulţimea contemporanilor Mariei, care o cinsteau ca pe o sfântă încă în timpul când era în viaţa aceasta (Luca 11,27-28),

–  împreună cu Elisabeta mama sfântului Ioan Botezătorul, care a binecuvântat-o şi anumit-o Născătoare de Dumnezeu (Luca 1,43),

– împreună cu îngerul Gavriil care i s-a închinat (Luca 1,28) , 

– şi împreună cu Însuşi Dumnezeu, Care S-a întrupat din sânul ei feciorelnic.

          Aşadar, să deschidem cărţile de rugăciuni ale părinţilor noştri, să citim şi să cântăm, împlinind astfel propria Ei dorinţă şi profeţie: „Iată, de acum mă vor ferici toate popoarele” (Luca l,48).

         „Către Născătoarea de Dumnezeu

acum cu grăbire s-alergăm noi, păcătoşii şi umiliţii

şi să cădem  cu pocăinţă strigând din adâncul sufletului:

Stăpână, ajută-ne milostivindu-te spre noi;

grăbeşte, că pierim de mulţimea păcatelor,

nu întoarce pe robii tăi deşerţi,

că pe tine una singură nădejde te-am câştigat” (Paraclis, tropar I)   

     „Pe tine, care ai născut pe Mântuitorul şi Dumnezeu,

te rog, Fecioară, izbăveşte-mă din nevoi;

că la tine, scăpând acum, ridic şui sufletul şi gândul meu”.

(idem, cânt I).

      „Cântând naşterea ta, te lăudăm toţi, ca pe o Biserică însufleţită, Născătoare de Dumnezeu, că locuind în pântecele tău Domnul, Care ţine toate cu mâna Sa, a sfinţit, a mărit şi a învăţat pe toţi să strige către tine: Bucură-te, Mireasă pururea Fecioară!” (Acatist, icos XII).

          „Naşterea ta, Preacurată, Maica Soarelui

Veseleşte lumea toată, Maica Soarelui.

Soarele Iisus Cristos străluceşte preafrumos,

Coborât să-Şi dea viaţa pentru păcătoşi.

……La vederea ta, Marie, Maica Soarelui,

Ne-am umplut de bucurie, Maica Soarelui.

O, Marie, nume sfânt, azi când vii pe-acest pământ

Să ne-aduce şi haruri multe, de la Cel Preasfânt!”.

Dicţionar: „neprihăita zămislire”. În noiembrie 1830, Maica Preacurată a apărut unei tinere călugăriţe, Caterina Laboure, ulterior canonizată, care aparţinea de Congregaţia Fiicelor Carităţii Sfântului Vincenţiu de Paul. În timpul acestei apariţii, Preacurata i-a spus vizionarei:”Să faci o medalie după acest model. Toţi cei care o vor purta la gât vor primi mari haruri”. Medalia descrisă de Preacurata şi realizată de Caterina de Labouré are pe una din feţe chipul Sfintei Fecioare, stând în picioare pe un glob, cu palmele lăsate în jos, iar din ele ţâşnesc raze. Spre margini se află scris un text scurte care poare fi rostit cu uşurinţă: „Sfântă Marie, concepută fără păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la Tine”. Pe verso medalia are douăsprezece stele, având în centru cele două inimi (Iisus şi Maria), iar deasupra lor un „M” împletit cu o cruce care se ridică din el.

      Numeroasele minuni  produse în urma devoţiunii pentru această medalie a Preacuratei au făcut să capete denumirea de „medalie miraculoasă”. Devoţiunea a primit aprobarea şi binecuvântarea  Papei Pius IX. Rapida răspândire a medaliei şi a devoţiunii legate de ea, faţă de Neprihănita Zămislire, au contribuit la promulgarea mai apropiată a acestei dogme mariane, care s-a petrecut în anul l854, după ce în l852 au avut loc apariţiile de la Lourdes, unde Sfânta Fecioară Maria s-a legitimat ca fiind Imaculata Concepţie.  

      (Opinia, 5 septembrie l998).

5. Pescuitori de suflete

Paginile Sfintei Evanghelii după Luca 5,1-11 se deschid în zorii unei dimineţi senine din toamna anului 30 de la Naşterea lui Iisus, găsindu-L pe  Cristos, Soarele Dreptăţii deodată cu zorii zilei, pe malul Ghenizaretului. Undele lacului sunt liniştite. Adiind uşor, vântul de toamnă foşneşte printre frunzele ruginite de pe maluri, aducând zvonul unor glasuri care se apropie.

 Patru pescari din Betsaida trag la mal două corăbii. Osteniţi, spală mrejele. Deodată, de peste dealurile învecinate,  mulţime de popor inundă malul. Iisus se urcă în barca pescarului Simon Petru şi-i porunceşte să o îndepărteze puţin de la ţărm. Din barca lui Petru, devenită amvon plutitor, Iisus cuprinde sub privirile Sale poporul adunat pe ţărmul mării. Evanghelistul relatează lapidar: „Din barcă învăţa mulţimile”. Frumos trebuie să le fi vorbit despre voia lui Dumnezeu, Cel ce era chiar  Fiul lui Dumnezeu. Ca pe o pâine spirituală, Iisus împărtăşeşte poporului învăţătura salvatoare de suflete. Poporului prezent acolo, atunci. Dar generaţiilor următoare, cine le va vesti Cuvântul?

Vizionar, Iisus prevede viitorul creştinătăţii. Alege discipolii şi desemnează vicarul, locţiitorul. Sfântul Luca relatează: „Când isprăvi de vorbit, îi zise lui Simun: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă mrejele la pescuit. Simon răspunse:” Stăpâne, toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic; la cuvântul Tău, însă, voi arunca mrejele”. Şi o făcură, şi prinseră o mulţime de peşti,  de se rupeau mrejele. Atunci făcură semn tovarăşilor din cealaltă barcă să vină şi să-i ajute. Ei veniră, şi umplură amândouă bărcile, încât mai se scufundau. Văzând Simon Petru, căzu la genunchii lui Iisus şi-i zise: „Îndepărtează-Te de mine, Doamne, căci sunt om păcătos”. Căci la prinderea peştilor un fior îl cuprinse, pe el şi pe cei care erau cu el; la fel şi pe Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau părtaşi cu Petru. Iisus îi zise lui Simon: „Nu-ţi fie teamă; de-acum înainte vei pescui oameni”. 

Deci, de azi înainte nu vei mai fi pescar al morţii, cel care prinzând peştii îi treceai de la viaţă la moarte, ci vei fi pescar al vieţii, cel care, prin cuvântul Evangheliei şi puterea Darului, vei pescui sufletele din moartea păcatului, redându-le vieţii harice. Nu în barca de pescar, ci în Corabia ce o voi întemeia pe piatra credinţei mărturisite de tine, Biserica, pe care nici porţile iadului nu o vor birui.

Cutremuraţi de miracolul ce s-a petrecut sub ochii lor, şi auzind cuvintele adresate lui Petru, ceilalţi trei pescari pricep Chemarea şi „aducând bărcile la mal, le-au lăsat toate şi L-au urmat pe Iisus”.

De pe ţărmul Ghenizaretului porneşte, spre cele patru zări ale istoriei creştinismului, primul eşantion al păstorilor de suflete.  

( Opinia, 26 septembrie 1998)

6. Suflete moarte

        „Şi a fost că după aceea Iisus S-a dus într-o cetate numită Nain; şi împreună cu El mergeau ucenicii lui şi mulţime multă. Iar când S-a apropiat de porţile cetăţii, iată că scoteau un mort, singurul copil al mamei sale; şi ea era văduvă; şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi –a zis: Nu plânge! Şi, apropiindu-Se, S-a atins de pat, iar cei care-l duceau s-au oprit. Şi i-a zis: Tinere, ţie-ţi zic spun: Scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească; şi i l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi-L preamăreau pe Dumnezeu zicând: Mare proroc S-a ridicat între noi şi Dumnezeu Şi-a cercetat poporul. Şi a ieşit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea şi în tot ţinutul dimprejur” (Luca  7,11-17).

   Fraţi creştini, ca la poarta oraşului Nain, la poarta sufletului nostru Domnul Dumnezeu vede, adeseori, cortegii funerare, căci sicrie stau înşirate la poarta sufletului nostru. Pe un sicriu scrie nevinovăţie,căci în sufletul nostru am ucis curăţia feciorelnică şi am lepădat-o ca pe un hoit şi ne-am făcut vinovaţi, pe altul scrie bunătate, pe altul blândeţe pe altul înfrânare, pe altul credinţă, pe altul îndelungă-răbdare, pe altul pace, pe altul bucurie, pe altul iubire. Sicrie cu „morţii” sufletului nostru, ucişi de păcatele pe care le-am acceptat, le-am săvârşit, şi ele ne-au înrobit, ne-au supus şi apoi ne-au ucis.

      Biblia zice: moartea a intrat în lume prin păcat, moartea este plata păcatului (v.Romani 5,12; 6,23).

     Despre ravagiile păcatului şi despre robia păcătosului vorbesc şi psihiatri. Ca şi noi, ei spun că păcatul, pe care ei îl numesc deviere de la legile firii, slăbeşte puterea de judecată, puterea voinţei; dezlănţuind pofta instinctului, aduce dezechilibru mintal, dezgust, amărăciune, vid sufletesc, sleirea puterilor, blazare, îmbătrânire pretimpurie, perturbări în mersul normal al vieţii, individuale şi obşteşti.

      In faţa pericolului tot mai ameninţător pe care îl reprezintă reducerea fericirii la plăcerile oferite de o bunăstare temporară, singurul remediu este trăirea conştientă în lumina destinului nostru ultim, folosindu-ne de valorile create ale culturii şi civilizaţiei doar ca de tot atâtea trepte pentru atingerea acestui destin. In acest scop este nevoie de o permanentă pază a inimii, prin reculegere interioară şi exterioară. Adică, să nu îngăduim ca inima noastră să fie invadată de imagini şi senzaţii care i-ar putea păta puritatea, să nu îngăduim ca ea să devină un bâlci bătătorit de tot ce se întâmplă şi se vântură prin lume, ci să o tratăm ca pe un templu sacru, zăvorât şi închis la tot ce este profanator, şi deschis numai la ceea ce ne poate spori contactul cu Dumnezeu şi viaţa Lui în noi. Să ne rezervăm în fiecare zi câteva minute în care, închişi în acest sanctuar al inimii, să conversăm cu Dumnezeu, Cel Care ne va arăta ce avem de făcut pentru ca sămânţa cuvântului Său să se dezvolte nestânjenită în viaţa noastră, şi să-Şi reverse, în acest scop,  binecuvântarea Sa peste truda noastră.

      Ca la poarta cetăţii Nain, Iisus vine astăzi la poarta sufletului nostru: Trezeşte-te, ridică-te din păcat şi ascultă de Mine, Cel Care te doreşte; „iată, stau la uşă şi bat: de-Mi va auzi cineva glasul şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsă 3,20).     

( Opinia, 17 0ctombrie 1998)

7. Ucigaşi de suflete

În sens propriu ucigaş este cel care,  printr-o acţiune sau act violent, curmă viaţa cuiva sau dreptul acestuia la viaţă.

În sens spiritual ucigaş este cel ce ucide sufletul, cel care pune în pericol dobândirea vieţii veşnice, mântuirea sufletului. În acest sens, primul ucigaş de suflete va fost şi este diavolul (cf. Ioan 8,44). Asaltul lui asupra sufletelor este perfid şi permanent.

Zic perfid pentru că-i în stare să se prefacă şi „înger de lumină” (II Corinteni 11,14) pentru a te cuceri; adică, îţi prezintă răul, la care te îndeamnă, ca pe un bine, păcatul ca pe o virtute, urâtul ca pe o frumuseţe. „Veţi fi ca nişte Dumnezei” dacă gustaţi din pomul oprit – îi spune Evei în grădina Raiului. Şi de atunci în acelaşi mod îşi continuă ademenirea printre fiii şi fiicele Evei. Chiar şi în confesional şopteşte penitentului că unele fapte rele nu-s păcate grele, că nu trebuie mărturisite; bine ştiind, Vicleanul, că spovedania, penitenţa incompletă, făcută de formă, fără sinceritate, este sacrilegă; şi că împărtăşindu-te „cu nevrednicie” – te predai în coarnele Satanei, nu în braţele lui Cristos. Baudelaire observa că „cea mai mare viclenie a Diavolului este aceea de a ne convinge că el nu există” ; iar teologul spune că Ucigaşul de oameni nu se arată în diabolica-i înfăţişare, ci în travesti: „El se ascunde în falsa ştiinţă, în actele corupte,  în instituţii, în moravuri pervertite, în viaţa individuală sau familială degradată, în conflictele sociale şi dintre naţiuni, în violenţă, în corupţie, în minciuna ce subminează toate relaţiile, în pornografie, în sexomanie, în narcomanie, în avort şi anticoncepţie, în invocarea libertăţii ca temei al oricărei negaţii, contestaţii sau abuz etc. Toate acestea sunt forme ce ascund prezenţa activă a Diavolului…”(T. Langa, Dicţ.Cat.,232).

Zic permanent pentru că el încontinuu îşi exercită lucrarea de amăgitor: „Umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8), cui să-i pericliteze mântuirea. Şi ştie de unde să-şi recolteze victimele şi cine-s cei ce pot fi mai uşor ademeniţi. Aceştia sunt, zice Sf. Pavel (Ep.către Romani 1,29-31), cei ”plini de toată nedreptatea, de desfrânare,de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune,de purtări rele; bârfitori, pârâtori, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi,lăudăroşi, născocitori de rele,nesupuşi părinţilor, nesocotiţi, călcători de cuvânt, lipsiţi de iubire, lipsiţi de milă”. Atenţie: în toate generaţiile şi la toate neamurile, aceştia sunt candidaţi la moarte veşnică; în spatele lor stă pitit Satana! 

Dar oameni ucigaşi de suflete cine-s? 

Toţi aceea care nu respectă, nu protejează, ci periclitează accesul altora la viaţa veşnică, la mântuirea sufletului. Concret, este „ucigaş de suflet”: părintele care prin vorbă impură maculează inima neprihănită a copiilor; cel care săvârşeşte fapte păcătoase în faţa pruncilor; tot omul care, prin atitudine sau comportament, îl determină pe altul să păcătuiască; cei  care instituie legi sau structuri sociale care duc la degradarea şi la coruperea vieţii religioase; cei care propagă metoda sau spectacolul indecent; cei care manipulează opinia publică abătându-o de la valorile morale spre necredinţă şi libertinaj, prin intoxicarea cu nonvalori; cei care se folosesc de puterile de care dispun spre a împinge la fapte rele. 

Toţi aceştia sunt răspunzători de răul pe care îl favorizează, direct sau indirect. La aceştia se referă Iisus atunci când zice discipolilor Săi: „E cu neputinţă ca poticnirile să nu vină /căci Diavolul e activ!/, dar vai aceluia prin care vin smintelele : mai bie i-ar fi dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi s-ar arunca-n mare, decât să-i fie piatră de poticnire unuia  din aceştia mici” discipoli ai Mei (Luca 17,1-2).

Toţi ucigaşii de suflete îl urăsc pe Dumnezeu şi îi urăsc pe oameni; ura este păcat greu, de aceea zice Scriptura (I Ioan 3,15): „Cine îl urăşte pe aproapele său este ucigaş de oameni”.

( Flori de crin nr.14/ martie 2005). 

8. Iubire de pus pe rană

In Templul din Ierusalim exista acel loc numit „Scăldătoarea Bethezda”, în care periodic Dumnezeu tămăduia în chip miraculos pe câte un bolnav. Odată cu distrugerea Templului,  în anul 70 d.Cr., a dispărut şi scăldătoarea.

Această apă şi minunile ce se revelau acolo erau o prefigurare a Bisericii Creştine şi a Sacramentului Pocăinţei, locul şi taina  tămăduirii tuturor celor care vor dori să-şi salveze sufletul; nu prin apă tulburată de aripa Îngerului, din când în când, ci prin Iubirea bună de pus pe rană, oricând.

Ştiu, fraţilor, că despre Biserică aţi auzit atâtea rele: că-i o instituţie perimată, că are legi rigide, că-i închistată-n formalism, că nu ţine pas cu vremurile… Ba, aţi  şi am văzut soboare care se dau în spectacol, preoţi ce cântă ca pe scenă, pomeni şi botezuri cu tămbălău, câte-un popă beţiv şi câte-o preoteasă rea de gură. Apoi, mai ştiţi că biserica este o clădire cu turle, clopote şi icoane, unde oamenii se roagă, femeile aprind lumânări şi, uneori, chiar şi în timpul slujbei, se mai şi bârfesc una pe alta.

Nu vă supăraţi: nu ştiţi bine! Aceasta nu-i BISERICA. 

Biserica este locul preasfânt în care, la fiecare Liturghie, Iisus Cristos Se oferă cu iubire, prin euharisticul Trup şi Sânge de pe altar, ca nutremânt sufletului şi ca forţă spirituală izvorâtoare de viaţă eternă. Pentru cei copleşiţi de poverile cotidiene, pentru ce „paralizaţi” de mizeriile morale ale tranziţiei, de azi şi dintotdeauna, Biserica este o permanentă Bethezdă salvatoare. Ea oferă un confesional de spovedanie, în care să spui unui om hirotonit durerile şi tristeţile tale, şi acesta să te mângâie şi să te ajute, cu ajutorul Acelei fiinţe în care crede, şi Care este Atotputernicul Dumnezeu.

Biserica este acea instituţie care îţi oferă un climat de pace, de armonie şi de iubire, în care să te simţi mai om, în comuniune cu oamenii care se iubesc şi se ajută reciproc, prin rugăciune, caritate şi trăire spirituală înaltă.

Aceasta este Biserica. O comunitate de iubire vie, de căldură maternă, de reconfortare pentru tineri şi bătrâni în care toţi doresc propriul progres spiritual, propria împlinire prin cunoaşterea realităţilor divine, prin cultură şi educaţie religioasă hrănindu-şi sufletele despovărate de păcat cu Pâinea care S-a coborât din cer – Iisus Cristos din sfântul Sacrament.

Această Biserică poate şi ea dă omului Iubirea, de care omul are totdeauna nevoie. Această Biserică nu-i perimată, nu se demodează, căci iubirea  nu se demodează; iar Ea, Biserica este iubire de pus pe rană.

( Opinia, 9 mai 1998)

9. 9. Ziua botezării mele

Rod al iubirii părinţilor este pruncul nou-născut. De bucurie că s-a născut om pe lume, mama uită şi durerile naşterii (Ioan 16, 21), iar tatăl se împlineşte ca om primind „titlul” patern prin participarea sa la actul de creaţie a unei noi fiinţe. Dar cununa regală a acestei mari bucurii este „naşterea cea de a doua” (Ioan 3, 3): încreştinarea pruncului, primirea Botezului.

Când am fost botezat, eram mic de tot. Dar, de atunci încoace încercat-am vreodată să înţeleg mărirea acelei zile, căutat-am să înţeleg „titlurile” mele de creştin?

Propunând pentru acest număr al revistei, la capitolul Teologie, botezarea copiilor, încerc să înţeleg, la vârsta senectuţii, cât este de importantă aniversarea, nu a naşterii, ci a botezării mele:

Când am venit pe lume, eram doar un prunc omenesc, copilul părinţilor mei; o fiinţă vie, dar lipsită de supranatural, dac-aş fi murit între naştere şi Botez, n-aş fi văzut niciodată faţa lui Dumnezeu; eram copil al „mâniei” Creatorului pentru neascultarea protopărinţilor. Deplângând această stare, se tânguise cu jale şi regele-psalmist David: „Întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50, 6).

Prin Botez am fost făcut fiu dumnezeiesc; am devenit, prin încorporarea mea în Biserica Mântuitorului Iisus Cristos, parte întregitoare, membru al acestui fiu „întru Care Tatăl a binevoit” (Luca 3, 22); am devenit capabil de har aici pe pământ şi de mărire după moarte: om al pământului, dar şi prezumtiv cetăţean al Cerului. Căci, în ziua Botezului meu, Dumnezeu Şi-a făcut din mine un „templu” al Său ( I Cor 3, 16), biserica Sa vie. În ziua aceea Sfânta Treime şi-a inaugurat în mine o „locuinţă” a Sa. Revelaţia divină, prin cuvântului Sfântului Pavel, confirmă şi mă asigură: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 3, 27). Îmbrăcatu-m-am în haina iubirii lui Cristos…

Dar … prin şi peste ani, cum arată „haina” imaculată din Ziua Botezului mei? Vai, mie! … Vai, mie… Însă, nu voi cădea în deznădejde, pentru că ştiu că Iisus, Care mă iubeşte, este Salvatorul meu. Ştiu de la El că, dacă iubirea care a rămas curată are în sine ceva de nepreţuit, în schimb, iubirea pocăinţei are un parfum deosebit, încât El însuşi a zis: „Mai multă bucurie va fi în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru 99 de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7). Este un cuvânt ciudat şi greu de înţeles, dar îl cred, trebuie să-l cred, pentru că este cuvântul Fiului lui Dumnezeu. Adică, vrea să spună Mântuitorul că: nevinovăţia păstrată imaculată este foarte frumoasă, dar nevinovăţia recâştigată cu generozitate are ceva mai înduioşător, mai puternic. Mai ales dacă este recâştigată pentru totdeauna!

Aşadar, cuvine-se a aniversa nu atât ziua naşterii, cât ziua Botezului, cea mai mare zi din întreagă viaţa mea. Printr-o doxologie de laudă, printr-o rugăciune de mulţumire. Pentru că este ziua în care am primit cel mai înalt, cel mai mare „titlu”: numele, calitatea de „creştin”, adică „al lui Cristos”, preasfântul Nume al lui Iisus, Mântuitorul sufletului meu.                                                                                                (Rev.Flori de crin nr16/septembrie 2005)

10. Orbi care văd

        „În timp ce trecea prin Ierusalim Iisus a văzut un orb din naştere. Şi ucenici Săi L-au întrebat zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, el, sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu” (Luca 9,1-38).  

      Orbul din naştere s-a născut astfel, întrucât nu era esenţial pentru el (cum nu este pentru nimeni) ca să aibă ochi sau calităţi fizice cu care, eventual, să ofenseze pe alţii sau să se trufească. El dovedeşte (sieşi, altora şi lui Dumnezeu) că este esenţial spirit, că deşi trupeşte este orb, poate fi fericit, poate crede şi iubi, poate trăi ca un sfânt.

        Fariseii contemporani lui (şi urmaşii acestora până astăzi) dovedesc contrariul: sănătoşi la trup şi frumoşi, ei nu sunt nici înţelepţi, nici fericiţi, nici buni, nici credincioşi, nici iubitori. Ei trăiesc la primele trei nivele ale existenţei: mineral, vegetal şi animal. Nu au ajuns la cel spiritual. Adică:

   La nivelul mineral sunt cei care au ca scop al vieţii moneda, banul, câştigul, bogăţia, puterea. Când averea nu mai este un mijloc, ci scop al vieţii, omul este supus mineralelor. Căci şi diamantele, în fond, ce sunt?

     La nivelul  vegetal trăiesc cei care „vegetează”: cei care se mişcă prin viaţă fără idealuri înalte şi sentimente nobile. Cei ce fac sport exclusiv pentru plăcerea de a se mişca, pentru glorie şi pentru bani. În sensul cel mai rău „vegetează” cei care  torturează, bat şi ucid cu plată, cei ce se desfrânează pentru simpla plăcere  şi pentru bani. Nici unul dintre aceştia nu ştiu ce este iubirea şi dreptatea. Vegetează şi trăiesc ca buruieni; nici măcar ca florile câmpului…

      Nivelul animal  este ceva mai înalt. Se trăieşte în mod pasional, pentru împlinirea tuturor dorinţelor, nevoilor, gândurilor, dar supuşi instinctelor şi cerinţelor proprii, egoiste. În acelaşi timp, la acelaşi nivel, oamenii aşteaptă împlinirea şi bucuria dinafară. Fericirea şi nefericirea lor depinde de alţii, de societate, de climă, de istorie, ba chiar şi de aştri. Este un nivel mai înalt, dar tot o robie, care creează drame  şi tragedii.

       Orbul din Evanghelia a ajuns la nivelul spiritual. Acesta este propriu-zis nivelul uman, în care vieţuiesc calităţile superioare ale sufletului: Cunoaşterea (raţiunea nealterată), Voinţa (puterea neviciată) şi Iubirea (sentimentul suprem). Aceasta este înţelepciunea cerească, înţelepciunea revelaţiei şi a credinţei.  E rău să fii bolnav şi orb, dar mai rău este să fii un mineral, o piatră, o buruiană, un animal (Iisus le-a zis fariseilor „pui de viperă”). Deşi boala uneori te poate purifica, deşi orbirea trupească  te scuteşte de multe ispite, este rău să fii orb. Dar mai rea este orbirea sufletească : Câţi oameni cu ochi sănătoşi mor din cauza beţiei, drogurilor şi lăcomiei vieţii! Câţi concetăţeni au optat, în Duminica Orbului din anul 1990, pentru perpetuarea comunismului ateu în România, alegându-şi conducători dintre  oamenii-piatră, oamenii-buruieni, oamenii-bestii?! Sămânţa lor proliferează şi printre cei de azi. Îi recunoaştem uşor, pentru că sunt asemenea fariseilor de pe vremea lui Iisus, care, deşi nu erau orbi fizic, erau mai rău: fanatici legii vechi şi invidioşi pe toţi cei care-i depăşeau. 

      De aceste două arme: fanatismul şi invidia legalizată, au nevoie toţi duşmanii lui Iisus, pentru a-L da la o parte din conştiinţele oamenilor şi  să-l întroneze pe Satana: patronul mincinoşilor, tâlharilor şi profitorilor. Doamne, cât de  mare-i numărul acestora! Iar „orbi care văd” sunt atât de puţini. Şi dintre cei „care văd” prea puţini sunt aceea care ies la tribună şi strigă : Iisus mi-a deschis ochii, Iisus face minuni, de ce voi nu Îl cunoaşteţi ? (cf Ioan 9,31).

        Concetăţene, eşti dintre cei puţini? Te simţi stingher, singur, trist şi amărât? Nu dispera. Pe cărările destinului tău Îl poţi întâlni pe divinul Taumaturg din Nazaret. El te întreabă mereu :”Ce vrei?” şi de-abia aşteptă să-I ceri: ”Doamne, să văd!”, şi să-ţi împlinească dorinţa. El aşteaptă rugăciunea ta, nu numai pentru tine, ci şi pentru cei ce „ochi au, dar nu văd”.

    (Opinia, 23 mai l998)

11. De ce ne îmbolnăvim

    Sub largul necuprinsei firi se nasc copii şi mor bătrâni – perpetua  curgere a izvorului vieţii, din zorii Creaţiei până în aurora Cerurilor noi şi  Pământului nou (II Petru 2,13). Doar că  umbra omului pe pământ s-a micşorat în timp: de la 930 de ani ai lui Adam, 912 ai lui Set, 950 ai lui Noe şi 600 ai lui Sem, la 170 ai lui Avraam, 147 ai lui Iacob şi 120 ai lui Moise; iar de pe vremea regelui David încoace „zilele anilor noştri sunt 70 de ani, iar de vor fi  în putere 80 de ani, şi ce este mai mult decât aceştia – osteneală şi durere” (Psalm 89,10). 

     Ci,  în grădina vieţii, mai bat şi vânturi pustiitoare, epidemii sau boli incurabile, tornade ce smulg din rădăcină copaci tineri, fulgere ce prefac în scrum şi pulbere şi pomul de-abia-nflorit spre rodire, este moartea care seceră cu coasa feluritelor boli trupurile tinere spre a le coborî sub glie.

         Feluritele boli, plutonul de execuţie al Stăpânei cu coasa în mână, de ce le-a lăsat Dumnezeu, de ce le îngăduie? Iată, aceasta-i întrebarea: De ce ne îmbolnăvim?, iar dintre răspunsurile care se-mbulzesc la poarta adevărului, consemnăm, pe scurt, două:

1. Pentru că păcătuim. In lumea noastră secularizată şi intoxicată cu noţiunile pseudo-ştiinţifice ale materialismului dialectic şi ale concepţiei ateiste despre om şi univers, care ne-au ţinut departe de realităţile supranaturale, trebuie să purcedem de la redescoperirea şi învăţarea noţiunilor elementare şi de la cunoaşterea adevărurilor primordiale revelate. Aşadar, să luăm aminte; Scriptura spune :”Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului” (cartea lui Iisus Sirah 38,15), iar Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte că pricina îmbolnăvirilor este „de cele mai multe ori, păcatul”.

   Păcatul este o încălcare conştientă şi voită a voinţei lui Dumnezeu, voinţă rezumată în porunca şi virtutea iubirii. Prin păcat ne lepădăm, temporar sau definitiv, de Dumnezeu, izvorul vieţii noastre, preferând în locul Lui un bine sau o plăcere amăgitoare, dezordonată, trecătoare şi potrivnică destinului nostru final.

   Păcatul este o sinucidere morală. Chiar săvârşind numai păcate uşoare, veniale, devenim mai puţin receptivi; iar când acestea sunt făcute în mod deliberat devin o piedică împotriva progresului spiritual şi aduc cele mai mari rele omului, pentru că ele duc, apoi, la păcate grave, care ruinează vocaţia naturală a omului sore împlinire, desăvârşire şi fericire.

2. Să ne reconsiderăm comportamentul. Adică, să interpretăm viaţa  dintr-un alt punct de vedere. Iată câteva cazuri concrete (Apud: Chirilă – Valică  „Meditaţie la medicina biblică”, 1992):

– Unui vizitator întristat, cel bolnav i-a zis: Ştii de ce ne lasă Dumnezeu, uneori,  să cădem la pat, la orizontală? Ca să privim puţin şi spre cer; precum, deseori, zis-a Psalmistul: „In ziua necazului meu, L-am căutat pe Dumnezeu” (76,2; 49,16 ş.a.). Odată cu tratamentul medical pentru însănătoşirea trupului, în spitale, mulţi se căiesc de  păcatele lor şi devin alţi oameni.

–  Un tânăr scria din Sanatoriu: Aici, între feţele triste şi îndurerate ale bolnavilor împreună-pătimitori, am înţeles, din prima zi, inutilitatea bogăţiei; a doua zi, m-am eliberat de egoism; a treia zi, am plâns; iar a patra zi, pentru prima dată în viaţă, m-am rugat fierbinte şi am chemat un preot să mă confesez şi să-L primesc pe Dumnezeu în Sfânta Cuminecătură. 

–  O femeie a mărturisit: Pe patul de spital am citit prima dată Evanghelia. Trăisem în întuneric, şi deodată am văzut Lumina. Fascinaţiile de care am beneficiat până acum, sun nimic faţă de bucuriile vieţii curate.

–  Un muncitor scrie dintr-un sanatoriu de departe familiei sale:Draga mea soţie şi copiii mei, odată cu boala am pus capăt păcatelor mele grele.. Vă iubesc şi mă gândesc la voi în fiecare clipă. Rugaţi pe Dumnezeu să mă fac bine şi să mă reîntorc între voi. Nu voi mai fi niciodată dur cu voi.

–  Un funcţionar mărturiseşte: După boala suferită mi-am schimbat complet comportamentul: din mizantrop şi egoist ce-am fost, acum nu trece o săptămână în care să nu vizitez un bolnav sau să încerc a alina vreo suferinţă. Când am avut ochii înlăcrimaţi de durere, L-am văzut prima dată pe Dumnezeu, şi că El este Tatăl, şi că toţi oamenii au dreptul  să fie copiii Lui. De atunci nu mai pot trece indiferent pe lângă semenii mei îndureraţi.  

                   (Opinia, 25 iulie 1998).

12. Aspiranţi la fericire

„Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii”  ( Matei 25,31-46)      

           După concepţia creştină, atât lumea, cât şi viaţa omului au scop final. Scopul final al lumii este înnoirea ei prin Dumnezeu, iar scopul vieţii este fericirea veşnică în lumea cea nouă. Viaţa viitoare, fiind ţinta finală spre care aleargă (vrând sau nevrând) toţi pământenii şi stând în interdependenţă cu viaţa de pe pământ (întrucât aici, prin felul de-a vieţui, ne completăm fişa de intrare în fericirea sau în osânda veşnică) are o importantă deosebită pentru fiecare om. Valoarea teoretică a concepţiei creştine despre viaţa viitoare constă în înlăturarea neştiinţei, risipirea nesiguranţei şi salvarea din labirintul filosofiilor profane – ceea ce oferă gândirii claritate, siguranţă, optimism. Valoarea practică este tot atât de importantă întrucât gândul la rai este un imbold spre săvârşirea binelui în lumea aceasta, iar teama de iad ne reţine de la cele rele. Învăţătura aceasta constituie o piesă principală a doctrinei creştine, numită Eshatologie, şi cu ea se încheie 

edificiul ei dogmatic.

Acest adevăr mângâietor: că nu am fost creaţi pentru a trăi doar această infinită clipă din eternitate, condensată în 70-80 de ani, ci pentru eternitatea întreagă; şi că, totuşi, în această efemeră clipă putem dobândi o întreagă eternitate fericită; acest adevăr mângâietor l-a descoperit Dumnezeu începând cu Moise, apoi în chip desăvârşit prin Isus Cristos. Acest mângâietor adevăr îl vesteşte Biserica în fiecare an, în Dumineca de dinaintea postului Paştilor.

Înainte de-a urca Golgota, Isus Cristos se retrăgea mereu, împreună cu discipolii, în locuri liniştite, pentru a se ruga şi pentru a le da ultimele învăţături. Aşa şi a treia zi, după intrarea triumfală din Dumineca Floriilor, iese cu sfinţii apostoli prin poarta dinspre Betania şi se refugiază din zgomotul babilonic al Ierusalimului, începând a urca muntele, zis al Măslinilor sau Eleonului. De pe o colină se vede panorama oraşului; mai ales imaginea măreţului Templu, cu zidurile din piatră şlefuită şi lemn de cedru poleit cu aur, strălucind în ultimele raze ale soarelui – e un tablou fascinant de frumos. Unul din apostoli (poate loan, căci era mai tânăr şi mai în stare să se entuziasmeze, sau poate luda, pe care-l fascina bogăţia, aurul, arginţii), nu se poate stăpâni să nu exclame: „Învăţătorule, uite ce pietre, şi ce ziduri!” Isus se întoarce cu faţa spre Ierusalim: – „Vezi aceste ziduri mari? Nu va rămâne nici piatră pe piatră care să nu se risipească”. Răspunsul îi uluieşte pe Apostoli, dar nici unul n-are tăria să întrebe; continuă urcuşul în tăcere, fiecare însă cugetând la acele vorbe… Ajunşi sus, la locul obişnuit de pe muntele Măslinilor, Apostolii nu mai pot rămâne în tăcere şi Îl întreabă: „Spune-ne când vor fi acestea, şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?”

Să distingem cele două întrebări care se pun:

 1) Când va fi dărâmat Ierusalimul? 

 2) Când va veni a doua oară Fiul lui Dumnezeu, ca Judecător?

 Răspunsul la primul, când, a intrat în tiparele istoriei, a devenit fapt împlinit. Cei mai mulţi din generaţia de atunci l-au şi trăit, pentru că, la mai puţin de patru decenii, mai precis – în anul 70 de la Cristos, în urma unei răscoale a iudeilor, oştirile romane pătrund în Palestina, asediază Ierusalimul şi dărâmă Templul, transformând totul în scrum şi pulbere. Fiii lui Israel, care în loc să-L primească pe Mesia, L-au crucificat pe Golgota, sunt luaţi robi sau se risipesc în cele patru vânturi, peste tot pământul, risipiţi până astăzi, mare parte din ei, iar din vestitul Templu, ce reprezenta o instituţie decăzută în fariseism, nu a rămas sub scrumul incendiilor decât o dărâmătură de zid, numit şi azi „zidul plângerii”, lângă care şi azi iudeii merg de-ngenunchează, se izbesc cu pumnii în piept şi cu ochii înlăcrimaţi îngână Psalmii de jale ai prorocului rege David. 

 Răspunsul la al doilea când l-a dat, atunci, pe muntele Măslinilor Iisus Cristos: ”Ziua aceea şi ceasul acela nimeni nu-l ştie, nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, fără numai Tatăl”; aşa consideră Domnul Dumnezeu că este bine, să nu ştiţi Ziua aceea, pentru ca pururi să privegheaţi, să fiţi pregătiţi. Dar această Zi va veni. Şi va fi precedată de anumite semne, din împlinirea cărora vom putea înţelege că ea nu este departe:

1. Predicarea Evangheliei la toate neamurile (Matei 24,14). 

2.Convertirea întregului popor evreu la creştinism (Romani   11,25-26). 

3. Venirea lui Enoh şi Ilie profetul (Apocalipsă 11,3-7)
4. Apariţia lui Anticrist, răutatea întruchipată, adversar al lui Cristos (II Tesalonicieni 2,3-4). 
5. Apostazia generală, lepădarea multora de creştinism (I Timotei 4,1-2). Şi alte semne.

        Ordinea în care se vor succeda aceste semne, nu este cunoscută, dar ele se vor întâmpla, cu siguranţă, înainte de a doua venire a Domnului. Important nu este când va veni Judecătorul, ci cum va fi pentru noi Judecata.

         Pentru a ne ajuta să „priveghem”, Mântuitorul ne face cunoscut şi tabloul Judecăţii de Apoi: 

La a doua venire a lui Cristos, modul actual de existenţă a lumii va înceta şi va începe „un cer nou şi un pământ nou”. Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina sa, stelele vor cădea de pe firmamentul lor, totul va fi cuprins într-o linişte de mormânt, ca la începutul lumii, când totul „era gol şi pustiu” (Geneză 1,2). Se încheie un mod de existenţă.

 Ce din haos, Doamne-a apărut 

 Se reîntoarce-n haos 

 Ce din repaos s-a născut

 Se-ntoarce în repaus. 

 Apoi, ca la-nceputul lumii, când a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” şi a început a crea…, aşa va începe atunci înnoirea lumii, prin Dumnezeu: cer nou şi pământ nou (II Petru 3, 13). În liniştea adâncă, glas de trâmbiţă va răsuna: Sculaţi morţilor şi veniţi la Judecată! Toţi. Şi cei pe care i-a înghiţit pământul, şi cei pe care i-a ars focul, şi cei pe care i-au înecat apele, şi cei pe care i-au mâncat corbii. Toţi. Şi toate duhurile rele (II Petru 2,4). După ce morţii se vor scula şi se vor uni sufletele cu trupurile (spiritualizate, ca trupul Domnului după Înviere), îngerii vor aduna toate popoarele şi le vor aduce înaintea tronului de judecată. O lumină ca de fulger va lumina cerul, pentru ca în raze strălucitoare să apară Crucea, semnul sfânt al mântuirii noastre (Matei 24,30). Apoi, în scena imensă a lumii noi, îşi va face intrarea, de toţi simţită, Dreptul Judecător, înconjurat de slavă (Matei 16,27), împreună cu sfinţii apostoli şi cetele îngereşti. 

Începe înfricoşătoarea judecare! Adunaţi fiind în faţa Domnului, toţi oamenii înviaţi sau transformaţi şi toate spiritele rele, dreptul Judecător, cunoscând starea tuturor, va da fiecăruia putere să-şi vadă întreg trecutul său. Atunci fiecare îşi va vedea, ca-ntr-o oglindă sau ca-ntr-o carte deschisă, viaţa sa pământească; va vedea efectele ideilor şi faptelor sale în urmaşi, şi va trage consecinţa acestei constatări. Fiecare va vedea, totodată, şi trecutul celorlalţi oameni, încât starea fiecăruia va fi cunoscută în mod public.

 Toţi vor vedea şi vor şti dacă ai necinstit numele lui Dumnezeu şi L-ai blestemat. 

Toţi vor vedea, vor şti şi vor auzi cum striga către cer: 1) glasurile celor pe care i-au ucis; 2) glasurile săracilor, văduvelor, orfanilor şi ale părinţilor pe care i-au asuprit; 3) ale lucrătorilor a căror plată ai oprit-o; 4) ale sodomiilor, păcatelor trupeşti împotriva firii. 

 Toţi vor vedea şi vor şti că ai fost: 

1)  trufaş, chiar dacă ai pozat în mironosiţă smerită;

2) avar ca Hagi Tudose şi Gopsec, chiar dacă făceai sponsorizări; 

3) mânios, chiar dacă afişezi zâmbet, şi invidios, chiar dacă prezinţi felicitări; 

4) desfrânat sau desfrânată, chiar dacă acum ştii să-ţi aranjezi cu discreţie întâlnirile păcătoase; 

5) lacom ca un şacal; 

6) leneş, când e vorba să facă un bine. 

 Toţi vor vedea şi vor şti dacă: 

1) te-ai întors către Dumnezeu nu din credinţă, ci din cauza slăbiciunii bătrâneţelor; 

2) milostenia ce ai făcut-o cândva a fost fructul trufiei; 

3) ai fost zelos şi ai condamnat drastic greşelile altora, nu din dragoste pentru cinstirea lui Dumnezeu, ci numai pentru că erai un temperament dur, de o răutate naturală; 

4) talentele tale deosebite le-ai întrebuinţat nu atât pentru gloria lui Dumnezeu, cât pentru a primi tu aplauzele oamenilor.

După acest examen, cei ce vor constata că au avut o viaţă curată şi că viaţa lor a influenţat în bine pe urmaşi, se vor aşeza la dreapta Judecătorului, iar cei răi, şi ale căror idei şi fapte au adus numai păcate pentru urmaşi, se vor aşeza la stânga Lui. 

 Urmează pronunţarea sentinţei! Blând şi afectuos va grăi Judecătorul Cristos celor din dreapta gloriei Sale: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu!”. Veniţi în locui unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare; în rai, unde vă veţi bucura de bunuri pozitive de care „ochiul n-a văzut, şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit…, pe care Ie-a gătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (I Corinteni 2,9); în rai, unde veţi trăi în comuniune cu Cristos, cu îngerii şi cu sfinţii. Veniţi în rai şi bucuraţi-vă de vederea lui Dumnezeu, după gradul de sfinţenie pe care-l aveţi. Vedere intuitivă a lui Dumnezeu!, cea mai indescriptibilă fericire.

După aceea va spune celor din stânga Lui:”Duceţi-vâ de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor iui”. Duceţi-vă. Ce să facem?! Să mergem?! Să ne despărţim de Tine, să pierdem toate bunurile ce sunt de la Dumnezeu! Blestemaţilor. Ce blesteme aduc asupra noastră fărădelegile care le-am săvârşit pe pământ! Ne copleşeşte ruşinea şi disperarea! Groaza! Plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Permanenta mustrare a conştiinţei! Unde? în foc, în chinuri şi văpăi! Pe cât timp? Pentru totdeauna! Ireversibil! În a cui companie? În a diavolului şi a duhurilor rele!

… Fraţi creştini, prin Evanghelia Duminecii de dinaintea postului mare, am urcat, în suflet, împreună cu Iisus Cristos şi cu sfinţii apostoli pe muntele Măslinilor şi am primit învăţătura despre a doua venire a Sa. Dar suntem mai de plâns decât toţi oamenii, dacă nu vom coborî, fiecare, la casele noastre, în familiile noastre, între concetăţenii noştri, hotărâţi să ne completăm, prin faptele cotidiene, fişa personală de aspiranţi la fericirea eternă, în compania Iubirii lui Isus.

 Ajută-ne, Marie, mama lui Dumnezeu să fim statornici în această hotărâre!

 Opinia, 21 f ebruarie 1998) 

13. Urcând spre Ierusalim

Primăvară mediteraneană. Zi plină de farmec. Peisaj încântător. Livezi înflorite. Flori de lămâi, flori de portocali, flori de măslini, flori de mandarini. Aprilie. Ciripit de păsări şi zumzet de albine. Pe dealul din faţă – cetatea Ierusalimului; în mijloc Templul scânteietor în soarele de aprilie… Iisus, melancolic şi vizionar, prevesteşte vinerea patimilor, tragedia răstignirii. Alături de tragic – ridicolul: doi din ucenici îi cer favoruri. Răspunsul este drastic: veţi avea parte şi voi de „botezul” sângelui, de martiriu.

„Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, şi Iisus mergea dinaintea lor. Şi ei erau uimiţi; şi cei ce mergeau în urma lor se temeau. Şi iarăşi luându-i cu El pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor omora, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-i: învăţătorule, voim să ne f ~i ceea ce-Ţi vom cere. El Ie-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne să şedem . .ui de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru mărirea Ta. Dar Iisus Ie-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez? Iar ei i-au răspuns: Putem. Şi Iisus Ie-a zis: într-adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza, dar a şedea unul de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.” (Marcu 10,32-40).

Azi, după 1972 de primăveri, retrăim ziua aceea. Şi azi plină de farmec este ziua. Primăvară. Peste două săptămâni vin Pastile. Lecţia este aceeaşi: de înălţare sufletească prin slujire, de trăire creştinească prin urmarea lui Cristos; prin Cruce la înviere; dacă vreţi să trăiţi, răstigniţi-vă păcatele; dacă vreţi să vă înălţaţi, să aveţi satisfacţii înalte, faceţi-vă slujitori ai idealurilor creştine, nu trufaşi bezmetici, căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor modeşti le dă har.

„Este mai bine să-ţi mărturiseşti păcatele, decât să-ţi împietreşti inima” (Sf. Clement Romanul). „Cel care detestă păcatul, poate fi sigur că Dumnezeu l-a iertat” (Sf. Vasile cel Mare). „Dacă moartea îl găseşte pe om dormitând, ea vine ca un hoţ – îl despoaie, îl sugrumă şi-l aruncă-n prăpastia iadului; dacă, însă, îl află priveghind, îl salută ca un sol al lui Dumnezeu zicându-i: Domnul te invită la nuntă, vino să te conduc în regatul fericirii” (Sf. Toma Villanova).

„Fericit bărbatul carele n’a umblat în sfatul necredincioşilor 

Şi cu păcătoşii’n cale nu a stat 

 Şi pe scaunul ucigaşilor n’a şezut 

Ci în legea Domnului îi este voia,  

 În legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.  

Şi va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor, 

 Cel ce roadă şi-o va da la vreme,  

 A cărui frunză nu, nu va cădea 

 Şi ale cărui fapte, toate, vor spori.  

Nu aşa-s necredincioşii, nu aşa, nu!, 

 Ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului.. 

De aceea nu se vor scula necredincioşii în judecată,  

Nici păcătoşii în sfatul celor drepţi. 

Că Domnul cunoaşte calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri” (Psalmul 1).

Ţi-e sufletul pustiu? Eşti dus de-acasă? N-ai mai trăit de mult un Paşti fericit? Ţi s-a pierdut cărarea-ntre străini şi nu-şi găseşte drumul înapoi? Indiferenţa ta te-a dus la apatie? Puterile sufleteşti nefolosindu-le ţi s-au anchilozat? – Până la Sfintele Paşti mai sunt două săptămâni. Nu mai sta pe gânduri. Trezeşte-te. Urcă. în ajutorul tău vine, cu braţele larg deschise pe Golgota, însuşi Biruitorul morţii. Te cheamă. îi auzi glasul: „Fiule, dă-mi inima ta!”. Urcă. La Ierusalim, cu Iisus. Să fie şi-n sufletul tău primăvară.

(Flori de crin, 14/ martie 2005)

14. Postul Paştilor – pregătire pentru Înviere

   Cum paginile „Flori de crin” vor ajunge la cititori chiar în zilele premergătoare Postului Paştilor, considerăm că-i potrivit să le înmiresmăm cu câteva adevăruri  şi acte de credinţă, care să-l ajute pe creştinul doritor să-şi afle  rostul nepreţuit al vieţii: „îmbogăţirea în Dumnezeu” (Luca 12,21), arvuna mântuirii. Venim, frate cititorule, în întâmpinarea ta să te ajutăm să-ţi deschizi porţile sufletului, ca să intre în viaţa ta Împăratul Măririi, Cristos biruitorul morţii. Îţi propunem ca în acest an, 2002, aşa să te pregăteşti pentru Paşti, încât să simţi până în adâncul sufletului tău bucuria imensă a Învierii. Te-au copleşit necazurile vieţii? Ţi-e inima pustie? Puterile sufleteşti ţi s-au anchilozat? – Trezeşte-te! Noi îţi reamintim că acum e vremea luptei, timpul postului. Deschide cărţile sfinte şi reaminteşte-ţi de cele trei puteri invincibile ale postului, prin care poţi fi un biruitor: rugăciunea, milostenia şi înfrânarea. Deci: 

   Înfăţişează-I lui Dumnezeu, în rugăciune, toată fiinţa şi viaţa ta, cu bucuriile şi durerile tale, cu încercările şi dorinţele tale; căci El, Bunul şi Înduratul, de-abia aşteaptă ca tu să te dovedeşti fiu al Lui, să stai de vorbă cu El, să-L preamăreşti pentru lucrul mâinilor Sale, să-I mulţumeşti pentru bunătatea Sa, pentru darurile ce se revarsă în fiecare zi asupra ta, şi să-I ceri, cu încredere şi smerenie, ajutorul părintesc, pentru tine şi pentru toţi ai tăi, vii sau adormiţi; căci El este grabnic să dea „cele mai bune celor care cer de la El” (Matei 7,11); El ne asigură „cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16,24).  

      Apoi, dacă tu vrei să primeşti, dăruieşte şi tu: fă milostenie, ajută-l pe cel care are lipsă de ajutorul tău. Şi să nu se îndrepteze îndurarea ta numai spre cei în nevoi materiale (trupeşti), ci şi către cei care nu sunt săraci, dar au mare lipsă de ajutor sufletesc; iar faptele îndurării sufleteşti sunt:

• îndreptarea celor ce greşesc (Ioan 5,19-21),
• învăţarea celor neştiutori (Tit 2,4-7),
• sfatul bun (I Tesalonicieni 5,11-15),
• rugăciunea pentru aproapele (Filipeni 1,19; Coloseni 4,3),
• mângâierea celor întristaţi (I Tesalonicieni 5,14),
• răsplătirea răului cu bine, nerăzbunarea pentru răul făcut de alţii (Matei 5,44-48; Romani 12,19-21),
• iertarea celor ce greşesc (Matei 5,38-48).

Aceste fapte, pentru a fi plăcute lui Dumnezeu şi de folos oamenilor, trebuie săvârşite din iubire curată şi dezinteresată, şi niciodată de ochii lumii în vederea răsplăţii de la oameni (Matei 6,2-4); şi ele trebuie să se îndrepte spre orice om în nevoie, fără nici o discriminare (Luca 10,36-37).

       Fă aceasta şi vei fi puternic! Ce spui? N-ai reuşit? – Înseamnă că nu ai exersat destul, că nu te-ai antrenat suficient, că trebuie să te fortifici pe tine însuţi. 

        Deci, exersează-ţi înfrânarea. Disciplinează-ţi trupul cu abţinerea de la  mâncăruri şi băuturi, prin: 

• postul total (ajunare sau post negru) practicat de Moise pe munte (Exod 34,28), de Ilie Tesviteanul (III Regi l19,8) şi de Iisus Nazarineanul în pustie (Matei 4,1-2); sau
• postul aspru  (mâncare uscată, pâine, seminţe, fructe uscate şi apă, o singură dată pe zi),ţinut de profetul Daniel (Dan.10,2-3); de apostolul Pavel (I Corinteni 8,13); sau măcar prin: 
• postul obişnuit (mâncăruri pregătite din alimente vegetale cu ulei, de mai multe ori pe zi, putându-se gusta şi puţin vin). 

Dar, mai ales, exersează înfrânarea de la cele rele, postul sufletesc.

 Reaminteşte-ţi cuvintele Sfântului Vasile cel Mare:    „Postul cel adevărat constă în reţinerea de la cele rele. Dezleagă toată legătura nedreptăţii, iartă aproapelui tău vătămările, dăruieşte-i lui datoriile! Tu nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău. Tu te reţii de la vin, dar nu înfrânezi zburdările trupului. Tu nu mănânci pâine seara, dar petreci ziua cu procese.”  

„Postul cel adevărat ( zice şi stihira Triodului) este îndepărtarea de răutate, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământul mincinos”.

 Căci ( zice Scriptura) „Cele ce ies din gură, pornesc din inimă, şi acelea îl spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15,11,17,19); bine luând aminte că „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Spiritul Sfânt” (Romani 14,17).

Acestea-s armele de luptă împotriva duşmanilor mântuirii tale. Fii hotărât! Poţi birui! Nu eşti singur: în ajutorul hotărârii tale vine, cu braţele larg deschise pe Golgota, Cel ce l-a învins pe diavolul şi a biruit moartea, îndrăzneşte frate cititorule. Prin Cruce spre înviere. Per aspera ad astra..

(Flori de crin, nr.2/ martie 2002)

15. Micro-cronologie biblică

(de la Florii de Paşti)

Duminica Floriilor (loan 12, 12 – 14): Anul 33 de la Naşterea lui Iisus (786 de la întemeierea Romei; 5541 de la „facerea lumii”), luna ebraică Nissan (aprilie), ziua 9: Iisus este aclamat la intrarea în Ierusalim.

Luni, 10 Nissan 33: Iisus alungă neguţătorii şi cămătarii din Templu; pleacă în Betania (Matei  21, 12 – 17).

Marţi, 11 Nissan 33: dimineaţa, când se reîntorceau la Ierusalim, apostolii constată că un smochin neroditor, blestemat de Iisus, se uscase din rădăcină (Matei 21, 18 – 20).

Miercuri, 12 Nissan: Domnul mustră sever pe farisei şi cărturari, prevesteşte dărâmarea Ierusalimului, vorbeşte eshatologic despre a doua venire a Sa: acasă la arhiereul losif Caiafa are loc complotul final împotriva lui Iisus, luda îl vinde pentru 30 de arginţi.

Joi, 13 Nissan: seara, pe la orele şase, are loc Cina cea de Taină, în cursul căreia Iisus Cristos instituie Sfânta Euharistie; spală picioarele ucenicilor Săi, dând pildă de smerenie şi de mărire prin slujirea celor mici; îl demască pe Iuda; trădătorul pleacă să-şi pună în aplicare planul funest; Iisus îşi ia rămas bun de la discipoli şi, într-o cuvântare înregistrată pe larg de unul dintre ei (loan cap 13 – 17), le promite trimiterea Spiritului Sfânt; pleacă toţi spre grădina Ghetsimani; rugăciunea lui Iisus; spre zorii zilei de vineri – arestarea.

Vineri, 14 Nissan: Iisus înaintea ex-arhiereului Anna, socrul lui Caiafa. În zorii zilei se întruneşte sinedriul.          Lepădarea lui Petru. A doua şedinţă a tribunalului ecleziastic. Sentinţa împotriva lui Iisus. Târât până la reşedinţa lui Pilat. Era dimineaţa pe la orele şase. Iuda restituie cei 30 de dinari şi, deznădăjduit, se sinucide, spânzurându-se. Iisus este dus în faţa regelui galileean Irod Antipa. A doua oară înaintea lui Pilat. Baraba sau Iisus? Intervenţia Claudiei Procula, soţia lui Pilat, în favoarea Mântuitorului. Pilat pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pe cruce – „ibis in crucem”. Era ora 6 din zi – 12, la amiază. Maltratarea în pretoriu. Calea crucii. Pregătiri de răstignire. Pironirea pe cruce. Batjocuri şi compasiune. Sfârşitul – 14 Nissan, ora 15 (Luca 23, 44 – 46). Pogorârea de pe Cruce, înmormântarea.

Sâmbătă, 15 Nissan: marea tăcere; tenebrele morţii învăluie Golgota.

Duminică, 16 Nissan, anul 33: Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte – viaţă dăruindu-le.

(Rev.Flori de crin nr14/martie 2005)

16. A suferi din iubire

Iov, principele ţinutului Uz, celebrul personaj biblic al cărui nume este asociat, aproape sinonim, cu suferinţa, n-a primit răspuns la chinuitoarea întrebare: „Pentru ce trebuie să sufere omul nevinovat ?”. El a acceptat suferinţa fizică şi s-a resemnat, deoarece s-a revelat atotputernicia discreţionară a Celui ce-l copleşeşte cu puterea şi măreţia Sa; dar a rămas chinuit de absurdul suferinţei morale a omului nevinovat.

La-ntrebarea „De ce ?”, Iahve nu-i răspunde. La urletul de durere al credinciosului Iov, Dumnezeu tace… Poate că, pentru vârsta de-atunci a înţelegerii umane, răspunsul ar fi fost destul de complicat.

Peste şase sute de ani, lisus Nazarineanul coboară din ceruri către adâncul sufletului omenesc şi acest răspuns. La întrebarea pusă de ucenici asupra orbului din naştere, „Cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb?”, Domnul răspunde fără echivoc: „Nici el, nici părinţii lui, ci pentru ca întru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9,2-3). Aşadar:   în   spatele   oricărei suferinţe inexplicabile şi care, aparent, cade sub incidenţa absurdului, se află raţiunea ascunsă a lui Dumnezeu, Care întotdeauna ştie ce face. Înţeleasă sau nu, justificată sau nu, suferinţa este şansa oferită omului spre a pătrunde în propria sa interioritate, spre a se descoperi în forul său lăuntric, acolo unde se ard, ca în foc, aparenţele şi raţiunile superficiale, spre a lumina calea spre Dumnezeu, spre împlinirea voii Lui. Acest răspuns Iisus îl va ilustra prin toate cuvintele   şi   faptele   vieţii   Sale   pământeşti ducându-l, peste trei ani, până la expresia supremă prin Jertfa de pe crucea Golgotei, de la înălţimea căreia strigă peste veacuri: Pe lângă suferinţa născută din păcat, există încă una: suferinţa născută din iubire! Poate avea cineva iubire mai mare decât aceasta, ca să-şi asume   suferinţa   izbăvitoare,   dusă   până   la sacrificiu, doar din iubire?, inclusiv pentru cei care-l detestă sau îl prigonesc!  

În aceasta constă valoarea Crucii: fără Golgota, n-ar fi fost Pastile. La înviere se ajunge prin Cruce. La fericire, prin suferinţă.

Dacă tragedia lui Iov a pus întrebări, Jertfa lui Cristos a dat răspunsuri. Una din ecuaţiile rezolvate ale vieţii este: a iubi + a suferi = fericire. Iubirea e mai tare decât suferinţa. Iubirea depăşeşte moartea.

Cum acest număr al revistei va vedea lumina tiparului în vremea postului de dinaintea Sfintelor Paşti, îmbiem cititorilor şi câteva pagini din „teologia crucii” , spre a le fi călăuză celor ce vreau să răzbată prin misterul pătimirii celui neprihănit. Tuturor ostenitorilor le dorim să se lumineze    cu rosturile Jertfei celei mântuitoare a Domnului şi să mărturisească speranţa învierii pe care profetic a întrezărit-o şi Iov, prinţul din ţinutul Uz (19,25.27): „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua din urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă… Pe El îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi… De dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine”.

(Flori de crin nr.6/martie 2003)

17. Glasul rănilor Domnului

Duminică seară, în ziua de 16 Nissan a anului 33, intrând în casa lui Ioan Marcu din Ierusalim, unde Apostolii, speriaţi şi tulburaţi peste măsură, stăteau cu uşile încuiate, Iisus Cel înviat din morţi îi agrăieşte cu blândeţe:„Pace vouă!”. Ei se înspăimântă, ca de o fantasmă; nu pot accepta ca reală prezenţa, aici, a Celui pironit pe crucea de pe Golgota, în vinerea trecută. De aceea, Iisus îi invită: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt”; îi cheamă să-I examineze rănile de la mâini şi de la picioare, să se convingă că El stă în faţa lor cu trupul cel adevărat… „Şi s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul” – consemnează evanghelistul Ioan (20,20).

Biruitorul morţii foarte uşor putea şterge orice urmă a dureroasei şi crâncenei pătimiri a Răstignitului. Dar Înviatul păstrează rănile Crucii şi le va înălţa la ceruri. De ce? De ce nu a şters de pe trupul Său stigmatele crucificării? Care este semnificaţia rămânerii lor în trupul înviat?

Linişte. Înaintea oricărei explicaţii se află momentul de linişte cutremurată care stă la temelia înţelegerii. Linişte totală! Să auzim glasul rănilor Domnului:

           Cântul I (către Dumnezeu Tatăl). Întru slava cea de-a dreapta Tatălui, rănile trupului preamărit, ca cinci guri rugătoare, cer harul de convertire şi răgaz de pocăinţă; arătându-Şi rănile, Iisus realizează slujirea Sa de Mijlocitor (I Timotei 2, 5 – 6): 

           „Părintele Meu, primeşte căinţa păcătoşilor care se întorc! Ei sunt fraţii Mei, prin întrupare M-am înfrăţit cu ei, am pătimit pentru izbăvirea lor – ei sunt fiii durerii Mele. Să nu se piardă! Răscumpărarea lor am plătit-o scump, am plătit-o cu sângele ieşit din aceste răni. Rogu-Te, Părinte, ajută şi pe cei împietriţi să se pocăiască – dacă ei se pierd, sângele şi rănile Mele rămân pentru ei zadarnice, nefolositoare, rămân neroditoare. Părintele Meu, să nu fie!”

Acest glas al rănilor marelui Arhiereu Iisus Cristos (Evrei 5,5) se înalţă perpetuu către Părintele Ceresc.

Cântul II (către lume). Cele cinci stigmate ale Răstignitului înviat grăiesc şi către noi, şi ne cer să le privim, şi ne îndeamnă să înţelegem că:

Cicatricele din palme sunt rănile acelor braţe care stau întinse spre ocrotirea tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!” (Matei 11,28).

Tălpile rănite sunt tocmai picioarele Păstorului cel Bun, care străbate drumurile destinului nostru în căutarea oii celei pierdute; ele amintesc mereu dragostea Celui pornit să predice vestea cea bună a împărăţiei şi „să vindece toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 8,34).

Iar rana din inimă, făcută de ostaşul care „cu suliţa coasta Lui a împuns” (Ioan 19,34) este gura cea mare care strigă tare: Are cineva pe lume mai mare dragoste decât aceasta, ca „viaţa să şi-o pună pentru prietenii Săi?” Iubirea cere iubire – „Fiule, dă-mi (şi tu) inima ta!” (Pilde 23,36).

…Cinci răni, cinci voci, cinci glasuri care, pe acelaşi portativ, intonează neîncetat: Iată cât v-am iubit!

(Rev.UNU,nr.l0/68, Oradea, octombrie l995) 18. Purtători ai rănilor Domnului

Înviind glorios din mormânt, Isus, ca un Dumnezeu Atotputernic, îşi putea vindeca şi rănile provocate de piroane, dar El păstrează urmele cuielor pe trupul Său cel înviat, şi le oferă aleşilor Săi. Cele cinci răni ale Crucificatului de pe Golgota – urmele piroanelor din tălpi şi din palme şi ale suliţei înfipte în inimă – s-au perpetuat în Biserica Catolică, din zorii Mormântului gol, până în aurora crepusculară a acestui sfârşit de mileniu doi. Ele au primit, în teologie, numele de „stigmatele Domnului”. 

Primul sfânt despre care ştim că s-a învrednicit să le poarte pe trupul său este apostolul Pavel. El însuşi mărturiseşte despre sine, când scrie Galatenilor (6,17): „De acum înainte nimeni să nu-mi facă supărare, căci eu port semnele Domnului Iisus pe trupul meu”. Din istoria Bisericii, care consemnează peste 350 de creştini catolici sfinţi purtători ai rănilor Domnului, amintim pe: 

Francisc de Assisi, care a primit stigmatele în chiar Ziua Crucii – 14 septembrie, în anul 1224;

 Therese Neumann, ale cărei răni sângerau în zilele de vineri (ziua răstignirii lui Isus) în timpul postului Paştilor. Atunci trăia şi un extaz dureros: vedea biciuirea , maltratarea, încununarea cu spini. În vinerea Mare din anul 1926 a avut o sângerare abundentă, dar de Ziua învierii rănile s-au acoperit cu o crustă, oprindu-se, ca de obicei, hemoragia lor.

 Padre Pio a purtat stigmatele 50 de ani; diametrul rănilor din palme era de cca 2 centimetri; orificiul de pe faţa palmară era mai mare decât cel de pe faţa dorsală (acest aspect mărturisind penetrarea cuielor); rana de la piept era în spaţiul cinci intercostal, sub formă de cruce, şi îmbiba un pansament în circa zece ore. În raportul medical din 8 octombrie 1919 dr. Giorgio Festa afirma, în concluzii, că leziunile şi hemoragia rănilor lui Padre Pio sunt „evenimente pe care ştiinţa noastră nu le poate explica „ şi că „mult mai înaltă decât ştiinţa omenească este raţiunea existenţei lor”. Doctorul Festa revede stigmatele în 5 octombrie 1925, după şapte ani de la apariţia lor, cu ocazia unei operaţii de hernie inghinală la care îl supune pe Padre Pio, şi constată că leziunile prezentau „caracteristici identice” cu cele descrise în primele relatări. Constatând că rănile deschise ale lui Padre Pio au sângerat, miraculos, ani de zile fără a se infecta, dr. Festa s-a convertit la creştinism, devenind un catolic practicant.

Dacă pe trupul Domnului Isus, stigmatele au fost mărturie despre misterul morţii şi al învierii (apostolii şi-au risipit îndoiala văzându-le, cf. Luca 24, 35-48), pe trupurile creştinilor stigmatizaţi ele sunt „însemne exterioare ale răstignirii interioare” (C.Ursi), însemne ale sfinţeniei. Stigmatele sunt nu numai mărturii că firea salvată prin jertfa lui Isus este capabilă să sufere, ci şi argumente că Isus Cristos se manifestă în trupurile sfinţilor Bisericii Lui: Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, pentru a ne reaminti de întruparea Lui. Ele apar mereu în lumea creştină şi pentru a ne spulbera îndoiala şi somnul, care ne închid pleoapele spre cerurile veşnice, convingându-ne să mărturisim ca Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. 

 (Rev. Viaţa creştină, Cluj-Napoca, 17 februarie l997)

19. Darul primit la Paşti

Am retrăit în Săptămâna Mare acele clipe de durere, adâncă şi sfâşietoare, care a produs-o în sufletele noastre amintirea Săptămânii Patimilor Mântuitorului. Cu puterea ce ne-o dă credinţa, L-am văzut aievea pe Iisus:

 – joi seara, la Cină, demascându-l pe Iuda …, în Ghetsimani, rugându-se cu lacrimi de sânge… 

– Vineri, spre ziuă, arestat, târât în faţa Sinedriului, la Ana, la Caiafa, la Irod, la Pilat. Încununat cu spini, pălmuit, scuipat, biciuit. Pe drumul Calvarului urcă greu; cade sub povara Crucii de trei ori. Pironit pe cruce între doi tâlhari. Pentru cei ce-L batjocoresc, El se roagă „Doamne iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. La ora nouă din zi, trei după amiază, strigă: „Săvârşitu-S-a ! Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”... Şi în clipa aceea, „întuneric s-a făcut peste tot pământul”, ca un semn de doliu al Cerului pentru Fiul lui Dumnezeu, batjocorit, şi răstignit de oameni. Catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două. Pământul s-a cutremurat din temelii. Comandantul soldaţilor romani din plutonul de execuţie strigă pe Golgota, să se audă peste lume şi peste veacuri: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta !”…Iosif din Arimateea cere lui Pilat să coboare trupul Domnului de pe Cruce. Pentru a se convinge că-I mort, unul din ostaşi a străpuns cu suliţa pieptul lui Iisus. Şi din inima Lui a ieşit sânge şi apă. Nu sânge de om viu, ci sânge coagulat şi apă. Trupul lui Iisus era mort. L-au coborât de pe Cruce. L-au aşezat în mormânt. Au prăvălit peste El o piatră mare. Soldaţii de la Templu „au pecetluit piatra şi au întărit cu strajă paza mormântului”. Zbirii lui Caiafa, Irod şi Pilat, şi-au făcut datoria de călăi în Vinerea Patimilor: Iisus e mort şi îngropat. E vineri seara. 

– Începe Sabatul evreiesc. Dar, toată noaptea şi în ziua de sâmbătă, şi noaptea următoare, pe uliţele Ierusalimului vor patrula soldăţoii Templui: Are cineva  curajul să-L pomenească pe Cel Răstignit? Mai vrea careva să fie condamnat? Tremurând de frică, înşişi ucenicii Nevinovatului Crucificat se baricadează în casa lui Ioan Marcu. Teroarea şi tenebrele morţii stăpânesc lumea… 

– Dar, iată că, înainte de revărsatul zorilor zilei de Duminică, în plină noapte, câteva femei au extraordinarul curaj de a porni spre mormânt. Îşi aşează pe cap vase cu mir parfumat. Se duc să ungă, după rânduială, cu miresme, trupul divinului Răstignit. Fapta le este răsplătită: sunt primele persoane care află de la îngeri vestea marii bucurii – „A înviat! Nu este aici. De ce-L căutaţi pe Cel viu, între cei morţi?”. Cristos a înviat! Din locul întunecat, trist şi dezolant, adică din mormânt, chiar de aici, Dumnezeu vă oferă, vouă şi lumii creştine: lumina, bucuria, fericirea celui mai mare eveniment – Învierea!

„Biserica are acum privirea îndreptată spre Cristos Cel înviat (ne reaminteşte Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în scrisoarea Novo millennio ineunte, nr. 28). Ea o face mergând pe urmele lui Petru care varsă lacrimi după renegarea sa şi reia drumul său arătându-şi iubirea faţă de Cristos, cu o teamă uşor de înţeles: „Tu ştii că te iubesc” (Ioan 21, 15-17). O face însoţindu-l pe Paul, care trăieşte experienţa   fulgerătoare   a   întâlnirii   cu   Cristos   pe drumul Damascului: „Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1,21). La două mii de ani distanţă de aceste evenimente, Biserica le reînnoieşte, ca şi cum ele s-ar fi întâmplat astăzi. În chipul lui Iisus, ea, Mireasa, contemplă comoara Sa, bucuria Sa. „Dulcis Iesu memoria”. Cât este de dulce amintirea lui Iisus, izvorul adevăratei bucurii a inimii! Întărită de această experienţă, Biserica reia astăzi drumul său, pentru a-L vesti pe Cristos lumii, la începutul celui de – al  treilea mileniu: El „este acelaşi, ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13,8)”.

…Noi toţi, dar mai cu seamă cei vârstnici, vedem că în lumea aceasta nimic nu-i sigur şi statornic. Că, din câte ne oferă viaţa aceasta, majoritatea sunt decepţii şi întristări, dureri şi suferinţe. Vai, ce asemănătoare este lumea noastră cu lumea din vremea lui Iisus, cu lumea Imperiului Roman, care permitea unor nesăbuiţi să ucidă legal pe Cel mai mare Nevinovat al istoriei! Parcă totu-i nedrept şi nesigur… Vai, cât de actuală şi necesară este şi astăzi rugăciunea unui fost elev al Blajului (Corneliu Coposu) scrisă în temniţele comuniste:

„Cerne, Doamne liniştea uitării

Peste nesfârşita suferinţă,

Seamănă întinderi de credinţă

Şi sporeşte rouă îndurării,

Răsădeşte dragostea şi crinul

în ogorul năpădit de ură,

Şi aşterne peste munţi de zgură

Liniştea, uitarea şi seninul” 

Singurul care ne poate garanta ceva în lumea aceasta, în care nimic nu-i sigur şi statornic, este Cristos. Cristos a înviat din morţi, deci El ne garantează învierea noastră. Atât învierea din moartea păcatului, învierea spirituală, cât şi învierea cu trupul în Ziua cea de apoi, învierea spre eternitate. Aşadar, acesta este darul cel mare al Paştilor, că bunul Dumnezeu, prin Patima, Jertfa şi învierea Fiului Său, ne asigură, ne garantează: salvarea, mântuirea şi fericirea eternă. Lumina pascală este lumina gloriei Lui! Participarea noastră la Euharistie ne oferă, încă de pe acum, o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos cel glorificat. „Căci – zice Sfântul Irineu – după cum pâinea, care vine din pământ, după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu, nu mai este pâine obişnuită, ci Euharistie, alcătuită din două lucruri – unul pământesc şi celălalt ceresc – tot astfel trupurile noastre, care se împărtăşesc din Euharistie, nu mai sunt stricăciune, de vreme ce au sămânţa învierii” (Adv. Haer. 4,18,4-5). Hrăniţi cu trupul Lui în Euharistie, noi aparţinem deja lui Cristos.

 Aşadar, când vom învia în ziua cea de Apoi „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în glorie” (Coloseni 3,4). Întrebarea este: oare noi, acum, aici, ne însuşim, primim, ori nu ne pasă, ori chiar respingem acest mare dar al lui Dumnezeu?

        În aceste concrete atitudini se întrupează măreţia sau mizeria demnităţii noastre de creştini! Libertatea omului, pusă mereu să aleagă între două atracţii opuse, între virtute şi păcat, nu rareori se lasă amăgită de chemarea Celui Rău şi, alegând păcatul, se depărtează de Cristos, izvorul vieţii.

         Paştile trebuiau să fie pentru noi un prilej pentru apropierea de Cristos. În viaţa noastră intimă, în sânul familiei, ca şi în activitatea publică, să fim martorii şi mărturisitorii lui Cristos înviat în sufletele noastre: prin îngăduinţă, prin răbdare, prin tăcere, prin renunţare la capriciile noastre şi, de dragul păcii, chiar la o vrere sau drept legitim, după pilda lui Cristos, Care nu Şi-a făcut Sieşi pe plac. În acest fel, noi, murind nouă înşine, egoismului, omului rău din noi, putem reînnoi în viaţa făptuirii născute pentru Cristos şi în Cristos, Biruitorul morţii, învierea şi viaţa noastră.  

        Aşa putem preţui darul Sfintelor Paşti, aşa putem confirma că Iisus a înviat cu adevărat nu numai „atunci”, o dată, cu 1969 de ani în urmă, la Ierusalim, ci şi „acum”, în sufletul şi viaţa noastră. „Cristos a înviat! – Adevărat c-a înviat!                    ( Flori de crin nr.3/ iunie 2002)

20. Înviere anticipată

Învierea spirituală, trezirea din moartea păcatului, spre a trăi cu Dumnezeu şi după voia Lui, anticipează învierea finală din Ziua cea de Apoi.

Sfântul apostol Ioan, cel atât de apropiat inimii lui Iisus (Ioan 13,25) nici nu dezvoltă tabloul învierii finale, tocmai pentru că vede învierea realizată deja anticipat, în prezent. Aşa, Lazăr fratele Martei şi al Mariei din Betania, ieşind din mormânt (idem 11,44) îi reprezintă concret pe creştinii, tuturor timpurilor, smulşi morţii de glasul lui Iisus (idem 11,25 sq). Apoi, discursul despre lucrarea dătătoare de viaţă a Fiului Omului conţine afirmaţii explicite: „Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – şi acum este – când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5,25). Deci, atunci, acolo în Galileea şi de atunci oricând şi oriunde în lume, dacă cei în care păcatul a ucis viaţa spirituală, „sufletele moarte” vor auzi, prin glasul conştiinţei şi dorul inimii, Chemarea lui Dumnezeu („Fiule, dă-Mi Mie inima ta!”- Proverbe 23,26) aceia se pot trezi din moartea păcatului spre o viaţă în har. Pe aceştia Biserica îi încorporează deplin în Cristos, prin vestirea Evangheliei şi înfierea cu harul Sfintelor Sacramente. Asupra celor ce realizează învierea anticipată, numită şi „învierea cea dintâi”, „moartea a doua (osânda veşnică) nu are putere”, ne încredinţează îngerul Domnului în Apocalipsă (20,4-6). Aceste declaraţii hotărâte confirmă experienţa creştină aşa cum este ea exprimată în prima Epistolă a Sfântului Ioan (3,14): „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă… „

Şi în teologia Sfântului apostol Pavel posibilitatea învierii anticipate este o certitudine fundamentală şi o lucrare hotărâtoare pentru existenţa creştină. Ea domină morala care i se impune „omului nou”, născut în Cristos: „Deşteaptă-te, tu cel ce dormi, scoală-te din morţi şi asupra ta va lumina Cristos” (Efeseni 5,14); sau: „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, pe cele de sus căutaţi-le, acolo unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3,1). Învierea spirituală este, totodată, şi izvorul speranţei creştinilor, căci ei aşteaptă cu credinţă: „Suspinăm lăuntric, nerăbdători aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Romani  8,23), adică transformarea finală a trupului mizeriei în trup glorificat, ”după chipul trupului de slavă al lui Cristos” (Filipeni 3,21). Aşteptarea lor este optimistă deoarece au deja arvuna [zălogul, garanţia, avansul] acestei stări viitoare; aşa zice Scriptura: „Cel ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă (încă din această viaţă) arvuna Spiritului” (II Corinteni 5,5). Astfel, certitudinea învierii anticipate nu numai că nu suprimă aşteptarea învierii finale, ci transfigurează încă de pe acum viaţa celor care au intrat în sfera lui Cristos. Învierea finală nu va face decât să manifeste cu claritate ceea ce există deja în realitatea tainică a vieţuirii creştineşti: „Când Cristos, viaţa noastră, se va arăta, atunci şi voi împreună cu El vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3,4).

Aspirând spre infinit, să nu neglijăm finitul: „Prin urmare, ucideţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia …; lepădaţi: mânia, întărâtarea, răutatea, blasfemia, cuvântul neruşinat din gura voastră … . Aşadar, ca nişte sfinţi şi iubiţi aleşi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de-ndurare, de bunătate, de smerenie, de-ndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unul altuia dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; aşa cum Cristos v-a iertat vouă, tot astfel şi voi. Mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru iubire, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3,5-14).

Fraţi creştini, întregul ritual bisericesc din această perioadă premergătoare sărbătorii Învierii Domnului, lecturile biblice, gesturile comemorative, deniile şi toate oficiile specifice postului mare, toate ne adresează aceeaşi chemare: Înviaţi, voi, fii ai învierii!     

           ( Flori de crin nr.10/ martie 2004)

21. Contemporani cu Cristos 

Cel puţin odată pe săptămână, în ziua închinată Domnului (Domini dies), Duminica, trebuie să răspundem la glasul de clopote care ne cheamă să participăm (nu să asistăm) la misterul naşterii, vieţii, pătimirii, coborârii în mormânt, învierii şi înălţării la cer a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos. Ne cheamă să fim prezenţi de la începutul Liturghiei şi până după binecuvântarea finală. Căci a ieşi din biserică pe parcursul slujbei, înseamnă a face ca Iuda Iscarioteanul: în Joia Mare, din foişorul casei lui Ioan Marcu din Ierusalim, dintre cei 12 Apostoli, unul a ieşit înainte de sfârşitul Cinei celei de Taină – Iuda.

Cristos, Cel prezent la Cina de Taină, este prezent şi în fiecare sfântă Liturghie. E adevărat că Domnul poate fi cu noi în multe feluri: în Cuvântul său, în rugăciunile Bisericii sale, „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” Său (Matei 18,20), în cei săraci, în cei bolnavi, în cei robiţi (cf. Mt. 25,31-46), în sacramentele al căror Autor este, în jertfa Liturghiei şi în persoana preotului oficiant. Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice”‘(Sacrosanctum Concilium, 7). Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea, prefacerea (transsubstanţierea) pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Său. „Acela Care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos, este însuşi Cristos, Care a fost răstignit pentru noi. Preotul, chip al lui Cristos , rosteşte cuvintele, dar toată puterea şi harul sunt de la Dumnezeu. Acesta este Trupul Meu, spune El. Acest cuvânt transformă cele oferite” (Sf. Ioan Gură de Aur, De proditione Iudae, 1,6). Aşadar, în preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt conţinute cu adevărat în mod real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Iisus Cristos şi deci Cristos întreg’‘ (Conciliul Tridentin, DS, 1654).

Cristos-Dumnezeu este atemporal. Pentru El timpul are o singură dimensiune – prezentul dumnezeiesc, eternitatea. Trecutul, prezentul şi viitorul sunt una. Creştinul, din clipa încorporării în Cristos, prin Botez, Mir şi Euharistie, intră în orizontul eshatologic. Viaţa lui pământească este clipă din eternitatea spre care se îndreaptă, împreună cu toţi cei care participă la triumful împărăţiei care „va să vină” la sfârşitul veacurilor, dar care împărăţie începe acum, aici, înlăuntrul fiecăruia (cf. Luca 17,21).

În Liturghie „atingerile” lui Dumnezeu cu istoria şi mai ales cu evenimentele legate de coborârea Lui în istorie prin preluarea firii umane de către Ipostas-ul divin, prin viaţa, propovăduirea, patimile , moartea, învierea şi înălţarea la cer – nu sunt simple informaţii teoretico-istorice încartiruite în acel timp, ci contemporaneizări reale. Prin Liturghie evenimentul petrecut „în trecut” se prezentifică (timpul primeşte o nouă calitate: devine reversibil!), dar, în acelaşi timp, ceea ce trăim liturgic „în prezent” deschide fereastră spre Eshaton, spre grădinile „din Ierusalimul Ceresc” (Apocalipsă cap. 21).

Spre astfel de trăiri liturgice dorind a vă îndemna, iubiţi cititori ai revistei „Flori de Crin”, înserăm în paginile ei o scurtă explicare a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în numărul următor câteva fragmente din enciclica Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea Ecclesia de Eucharistia.

Sperăm ca, în urma acestor lecturi, acel creştin care frecventează doar ocazional Biserica (bucurându-se de fastul ritualului, de elocinţa predicatorului sau de farmecul muzicii bisericeşti), de acum să audă în fiecare Duminică şi sărbătoare glasul ce-l cheamă în Casa Domnului. În care să nu mai asiste la un spectacol frumos, ci să participe la misterul liturgic, întâlnindu-L pe Cristos, cunoscându-L şi împărtăşindu-se cu El. Căci, iată, aşa poate fi… contemporan cu Cristos!                           ( Flori de crin nr.10/ martie 2004)

22. Biserica – Mama spirituală a tuturor popoarelor

Biserica Noului Testament, întemeiată în ziua de vineri, 14 Nissan anul 33, la ceasul al nouălea din zi, când Isus a rostit pe Cruce cuvintele „săvârşitu-s-a”, iar catapeteasma templului din Ierusalim s-a rupt în două, despicată ca de un fulger, de sus până jos – semn vizibil că Legea dată lui Moise încetează şi cultul mozaic se desfiinţează de către însuşi Fiul, Cel de către Tatăl trimis în lume ca desăvârşitor al Legii (Matei 5,17 – 7,29), pentru că Acesta înalţă un nou sanctuar, pe altarul căruia se va aduce în viitor jertfa curată a Noului Testament -, această Biserică, întemeiată de Isus pe Cruce, a fost inaugurată peste 52 de zile, în Dumineca Rusaliilor, când, după coborârea Spiritului Sfânt asupra apostolilor, la predica Sfântului Petru se botează 3000 de oameni în Ierusalim (Fapte 1,13-15; I Cor. 15,6).

Biserica este, în primul rând, Trupul mistic al lui Cristos, „misterul ascuns de veacuri în Dumnezeul întemeietor a toate” (Efeseni 3,9). În acest Trup viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real cu Cristos, Care a pătimit şi a fost glorificat. Astfel, prin botez îmbrăcăm chipul lui Cristos: „Căci toţi am fost botezaţi într-un singur spirit ca să alcătuim un singur trup” (I Corinteni 12,1-3). În frângerea Pâinii euharistice, făcându-ne realmente părtaşi de Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi. Astfel noi toţi devenim mădulare ale acestui Trup (I Corinteni 12,27) „şi fiecare în parte suntem mădulare unii altora” (Romani 12,5). Toate mădularele trebuie să tindă la asemănarea cu chipul Lui până ce Cristos se va întruchipa în ele (cf.Galateni 4,19). De aceea suntem cuprinşi în misterele vieţii Lui, îmbrăcăm chipul Lui, până ce vom domni împreună cu El – în gloria eternă (Filipeni 3,21; Coloseni 2,12 etc).  

Dar Unicul Mijlocitor, Cristos; a stabilit pe acest pământ Biserica Sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de dragoste, şi ca organism vizibil, ca societate organizată ierarhic. Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică. Mântuitorul nostru, după învierea Sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori (Ioan 21,17), i-a dat acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi (Matei 28,18) şi a înălţat-o pe veci ca stâlp şi temelie adevărului (1 Timotei 3,15). Această Biserică orânduită şi organizată în lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, deşi înafara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică. După cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană, tot astfel şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale, pentru a împărtăşi oamenilor roadelor mântuirii. Cristos „fiind din fire, Dumnezeu, S-a nimicit pe Sine şi a luat fire de rob” (Filipeni 2,6) şi pentru noi „S-a făcut sărac, deşi era bogat” (2 Corinteni 8,9). La fel Biserica, deşi pentru împlinirea misiunii Sale are nevoie de mijloace omeneşti, nu este instituită pentru a căuta slava omenească, ci pentru a propovădui, şi prin exemplul său, umilinţa şi abnegaţia. 

 Cristos a fost trimis de Tatăl „pentru a aduce Vestea cea Bună săracilor, pentru a vindeca pe cei cu inima zdrobită” (Luca 4,18), „pentru a căuta şi salva ceea ce era pierdut” (Luca 19,10). La fel şi Biserica înconjoară cu dragostea sa pe toţi cei apăsaţi de povara slăbiciunilor umane; ba mai mult, ea recunoaşte în săraci şi suferinzi chipul întemeietorului Său sărac şi suferind, îşi dă toată silinţa să înlăture mizeria lor şi vrea să-L slujească pe Cristos în ei. 

Biserica îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu, vestind Crucea şi moartea Domnului până când El va veni (I Corinteni 11,26). Dar, cu puterea Domnului înviat ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, El Se va manifesta în plină lumină.

Biserica se ştie unită, din mai multe puncte de vedere, şi cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştin, dar nu mărturisesc întreaga credinţă şi nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru:

 Există, pe lângă un miliard de creştini catolici, şi numeroase comunităţi ortodoxe, organizate în Patriarhii, autocefale, care s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi. Însă cei care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui Iisus în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica Catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească şi-i aşteaptă să revină în staulul lui Petru.

Există, apoi, celelalte biserici sau denominaţiuni, ai căror membri se numesc creştini întrucât cinstesc Sfânta Scriptură ca normă de credinţă şi de viaţă, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul şi în Cristoas Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul, sunt însemnaţi cu Botezul prin care sunt uniţi cu Cristos, ba chiar recunosc şi primesc şi alte sacramente în Bisericile sau comuniunile lor bisericeşti. 

 Există, apoi, cei care nu au primit încă Evanghelia, în primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele, şi din care S-a născut Cristos după trup (Romani 9,4); popor evreu, iubit pentru părinţii lui: căci Dumnezeu nu Îşi ia înapoi darurile şi chemarea făcută (cf. Romani 11,28).
          Apoi, musulmanii, care, declarând că ţin credinţa lui Avraam, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, Care va judeca pe oameni în ziua de apoi. 

De asemenea, Dumnezeu nu este departe nici de aceia care, în umbre şi chipuri, caută un Dumnezeu necunoscut, căci El dă tuturor viaţă, suflare şi orice lucru (Fapte 17,25- 28) şi ca Mântuitor voieşte „ca toţi oamenii să se mântuiască”  ( 1 Timotei 2, 4). Într-adevăr şi aceia care, necunoscând, fără voia lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, Îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia Lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică.

De aceea, pentru mărirea lui Dumnezeu şi mântuirea acestora, Biserica Catolică, cu întregul său Episcopat, în comuniune cu Pontiful roman, azi papa Ioan-Paul II, amintindu-şi de porunca Domnului „predicaţi Evanghelia la toată făptura!” (Marcu 16,15), se roagă şi munceşte pentru ca plinătatea lumii întregi să devină Poporul lui Dumnezeu, Trupul Domnului şi Templul Spiritului Sfânt, prin lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii pentru toate popoarele (apud Consitiţia dogmatică despre Biserică –Lumen Gentium, 21 noiembrie 1964).

(Opinia, 6 iunie 1998)

23. Câteva cuvinte despre rugăciune

1. De ce mă rog?
2. Pentru a-mi proteja sufletul de influenţa Satanei asupra instinctelor dezordonate. Prin rugăciune pot zădărnici, cu  harul lui Dumnezeu, asaltul duhurilor necurate asupra sufletului meu. Cel  viclean nu are somn, nici pauză, el încontinuu „umblă, ca un leu  răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8). Haina  rugăciunii, în care-mi îmbrac sufletul, este platoşa în care se  frâng săgeţile Ispititorului. Dezbrăcat de puterea  rugăciunii continue, sufletul ar fi vulnerabil, anemic, slab, trestie bătută de vânturile patimilor.
3. Pentru a-mi menţine sufletul în contact permanent cu Dumnezeu. Prin  rugăciune respir aer supranatural, sunt în compania Creatorului, Răscumpărătorului şi a Sfinţitorului meu. Prin  omagiul (de adorare, de mulţumire şi de recunoştinţă), pe care i-l datorez în fiecare clipă, mă pot ruga încontinuu: Mă rog şi scriind, sau făcând calcule de birou; când rezolv problemele altora, când construiesc sau repar ceva, când dau o mână de ajutor celui nevoit sau vizitez un bolnav. Mă rog, dacă toate acestea le fac cu convingerea că prin ele împlinesc voia lui Dumnezeu; dacă toate aceste neînsemnate fapte le înalţ ca un imn Creatorului şi Răscumpărătorului nostru. Mă pot ruga şi dacă primesc, ca expresie a voinţei lui Dumnezeu şi din iubire pentru El: o boală ce m-ar lega de pat, o muncă neplăcută, o întâmplare năpraznică sau incomodarea unui oaspete nepoftit; dovedind că „toate le pot în Cristos, Cel ce mă îmbracă întru putere” (Filipeni 4,13). 

1. Ce zic Părinţii?

„Cel care uneşte rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea, acela se roagă fără încetare. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare” (Origene, De oratione 12). 

„Nu te mâhni dacă nu primeşti îndată de la Dumnezeu ceea ce îi ceri; înseamnă că El vrea să-ţi facă mai mult bine, pentru statornicia ta de a rămâne cu El în rugăciune” (Evagrie Ponticul, De oratione 34).

 „Dumnezeul meu, dacă limba mea nu-Ţi poate spune în orice clipă că Te iubesc, vreau ca inima mea să Ţi-o spună mereu, ori de câte ori respir” (Sf. Ioan Maria Vianney, Rugăciune).  

„Pentru mine, rugăciunea este un elan al inimii, o simplă privire înălţată spre cer, este un strigăt de recunoştinţă şi de iubire, atât în încercare cât şi în bucurie” (Sf. Tereza a Pruncului Iisus, Ms. Autobiogr. C 25 r). 

            III. Locuri favorabile rugăciunii: 

– „Cămara” inimii tale (Matei 6,6) pentru rugăciunea personală, pentru convorbirea de taină cu „Tatăl tău” Cel din ceruri, Care „vede” cele ascunse ale inimii şi „îţi va răsplăti la arătare”. 

– Oratoriul familial, „colţul de rugăciune” al casei, icoana împodobită cu flori şi busuioc, lumânare şi candelă cu untdelemn; în faţa cărora familia deschide zilnic Sfânta Scriptură şi cărţile de rugăciuni. 

 – Biserica parohială, „casa lui Dumnezeu”, locul propriu al rugăciunii liturgice, locul privilegiat al adorării prezenţei reale a lui Cristos în Sfânta Cuminecătură.  

– Mânăstirile, locaşuri sfinte în care credincioşii se pot împărtăşi de rugăciunea în comun a tuturor celor şapte laude, dar şi de „singurătatea necesară pentru o rugăciune personală mai intensă” (Perfectae caritatis, 7).

 – Sanctuarele de pelerinaj, locuri de excepţie pentru a trăi „ca Biserică” formele rugăciunii creştine (CBC 2691), de  către cei care caută drumul de pe pământ către cer. Iată, doar câteva cuvinte despre rugăciune.

       Mult mai multe, în paginile revistei. Pentru cei ce vor să audă îndemnul  regelui-psalmist: „Căutaţi-L pe Domnul şi vă întăriţi. Pururi căutaţi-I faţa”(104,4).

(Rev.Flori de crin nr13/decembrie 2004)

24. Cinci rugăciuni 

  1.Rugăciunea lui Isus :

„Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, aşa cum i-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca El să dea viaţă  veşnică  tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Iar viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis…

 Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume (apostolii). Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat  şi cuvântul Tău l-au păzit. 

Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toţi să fie una; aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una cu Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 1-3.6.20-21). 

             2.Rugăciunea Papei :

„Te rugăm, Doamne,

întăreşte încrederea noastră în dragostea Ta…

Dă-ne voinţă pentru o luptă tenace

să păstrăm pacea şi libertatea.

Păzeşte-ne de egoismul individual,

familial şi social.

Nu-l lăsa pe cel puternic

să-l dispreţuiască pe cel slab.

Fereşte-ne de ură şi prejudicii

împotriva celui ce gândeşte altfel.

Învaţă-ne să învingem răul,

să vedem un frate şi în omul ce greşeşte.

Învaţă-ne să vedem binele

Oriunde s-ar afla acesta.

Nu  ne lăsa să ne cufundăm

în minciuna

ce distruge lumea.

Dă-ne curajul

de a vieţui în adevăr” (Papa Ioan Paul II, Rugăciune pentru adevăr).

3. Rugăciunea unui sfânt:

„Doamne Stăpâne al vieţii mele,

 nu-mi da mie spiritul trândăviei, 

 al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

 şi al grăirii în deşert. 

 Iar spiritul curăţiei, al gândului smerit, 

 al răbdării şi al iubirii,  

 dăruieşte-mi-le mie, servului Tău.  

 Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi să îmi văd greşelile,

 şi să nu-l condamn pe fratele meu; 

 că  binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

 (Sf. Efrem Sirul)

              4.Rugăciunea unui creştin:

„Mi-e sufletul ca un cireş în floare

 şi-n floarea lui tot soarele îl am!

 Sunt mii de ramuri, şi-o privighetoare

 vrăjită cântă-n fiecare ram…

 Furtuni ce-au smuls goruni din rădăcină

 trecură şi prin floarea-i de zăpadă,

 Dar zbuciumându-i ramii ce se-nclină,

 lui nici o floare n-a putut să-i cadă!

 O, Doamne, – azi, când nimeni nu mai poate

 să biruie-al ispitelor sudum,

 când înspre iad duc drumurile toate,

 iar înspre rai mai duce-un singur drum, –

 trimite-mi îngeri, astfel să mă poarte,

 să nu mă întineze nici un greş, 

ca sufletul să Ţi-l aduc, la moarte,

 îmbătător ca floarea de cireş!

(Vasile Militaru, Rugă)

5. Rugăciunea „Seniorului”:

              Cerne, Doamne, liniştea uitării

              peste nesfârşita suferinţă, 

               seamănă întinderi de credinţă 

              şi sporeşte rouă îndurării. 

              Răsădeşte dragostea şi crinul 

              în ogorul năpădit de ură 

              şi aşterne peste munţi de zgură 

              liniştea, iertarea şi seninul!

     (Corneliu Coposu, Rugă)

         (Opinia, 30 ianuarie 1999)

25. Trecut-a vremea sfinţilor?

Categoric nu! Oameni sfinţi pot fi şi în timpul nostru. Da pentru că în acest timp „mizerabil” al nostru există aceleaşi realităţi ca „pe vremea sfinţilor” :

1. Domnul Dumnezeu este „Cel ce Este” (Exod 3,14), deci: acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor. Nu este astăzi mai puţin sau mai mult decât pe vremea sfinţilor Petru, Dimitrie, Nicolae, Cassian, Niceta de Remesiana, Anton de Padua, Francisc de Assisi sau Ieremia Valahul. El este acelaşi Dumnezeu , Tată Ceresc, la fel de Sfânt, Atotputernic, Bun şi Iubitor ieri şi azi şi în veci: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel-ce-Este, Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine, Atotţiitorul” (Apocalipsă1,8).

Aşadar , cu referire la Dumnezeu, nu se poate spune că timpul rachetelor interplanetare şi al internetului ar fi mai puţin „timp al sfinţilor” decât vremea carului tras de boi şi a comunicării prin poştalion.

2. Biserica şi harul. „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29) a devenit om pentru ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” (I Timotei 2,4), prin jertfa Sa pe lemnul Crucii întemeind „corabia mântuirii”– Biserica, în care această jertfă mântuitoare se respectă perpetuu: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22,19) căci, „iată, Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20). Aşadar, pentru creştinii tuturor veacurilor, prin Biserica lui Iisus Cristos, se revarsă, ca şapte fluvii cu apă harică, cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt, în cele şapte Sfinte Sacramente. În casa temnicerului din Filipi, a lui Anania din Damasc sau în biserica Sfântului Mormânt, în catacombele Romei, domul din Milano sau în primul habitaclu al unui staţionar interstelar – ieri, astăzi şi până în veac –  Iisus Cristos, prin Biserica Sa, este o prezenţă vie, izvorâtoare de „har peste har” (Ioan 1,16).

Deci, nici cu referire la Biserica întemeiată de Iisus Cristos nu se poate spune că astăzi sau mâine lipseşte din lume harul sfinţitor, darul lui Dumnezeu.

3. Omul. Iată nodul gordian la întrebarea din titlu. Omul. De el depinde, de colaborarea lui cu harul dumnezeiesc, dacă timpul vieţuirii sale pe pământ se populează cu „fii ai luminii” sau cu „fii ai întunericului”. Este opţiunea liberă a fiecărui creştin ca numele lui să fie scris pe talpa iadului sau în calendarul sfinţilor. Opţiunea o confirmă faptele; calea desăvârşirii trece prin cruce; fără asceză şi mortificare nu există progres spiritual, care să ducă, treptat, la o viaţă în pacea şi bucuria Fericirilor; fără luptă spirituală cu „vrăşmaşii – văzuţi şi nevăzuţi” nu se ajunge la sfinţenie.

Fraţii mei, ca nişte piscuri de munte ce se înalţă spre cer, peste câmpiile vieţii mizerabile, sunt sfinţii. Ei radiază aer curat şi raze de lumină întru care ni se arată perspectiva vieţii eroice. Şi erou nu este numai cel care săvârşeşte o dată un act extraordinar, ci şi acela care, în fiecare zi, consecvent, săvârşeşte câte o faptă bună. Cât de mică, ea este o petală ce se adaugă zilnic ramurilor care, la poarta eternităţii, vor fi …un copac cu flori. Pentru sănătatea trupească omului îi place să urce pe munţi, fiindcă ştie că acolo e aer curat şi soare puternic, fără de care devine anemic…Pentru anemia simţului nostru religios, să urcăm spre piscurile măreţe din calendarul creştin; citind şi cunoscând vieţile sfinţilor, prin ei să ne apropiem de Exemplarul Unic al tuturor sfinţilor, Iisus Cristos, şi prin faptele noastre zilnice să mărturisim că El este Soarele şi Lumina şi Bucuria şi Mântuitorul nostru. Al creştinilor din mileniul trei, care dorim sfinţenia.

(Rev.Flori de crin nr11/iunie 2004)

26. Îngerii

Numele lor în limba vechilor cazanii este „sfintele, cereştile, netrupeştile puteri”. Cetele lor sunt nouă: Tronurile, Heruvimii şi Serafimii, Stăpâniile, Domniile şi Puterile, Începăţoriile, Arhanghelii şi Îngerii.

 Cu nume individuale nu cunoaştem decât trei: Mihail (Daniel 10,13), Gavriil (Luca 1,19) şi Rafael (Tobie 3,16).

 Fiinţe spirituale, care slujesc necontenit lui Dumnezeu (Efeseni 1,20-21) şi văd pururea faţa Lui (Matei 18,10), îngerii, în virtutea sfinţeniei şi a impecabilităţii depline, sunt în desăvârşită comuniune cu Dumnezeu, iar acestei comuniuni îi corespunde o negrăită stare de fericire, pentru care Sfânta Scriptură îi numeşte pe îngeri aleşii lui Dumnezeu (I Timotei 5,21), cetăţeni ai Ierusalimului ceresc (Evrei 12,22).

 Fiind fiinţe spirituale fără trup, îngerii sunt invizibili (Coloseni 1,16), dar după voia lui Dumnezeu şi pentru îndeplinirea slujbei lor, îngerii pot lua formă omenească, de bărbat sau tânăr (Geneză 32,25;I Regi 6,17), pot să vorbească omeneşte sau să mănânce, apar îmbrăcaţi în veşminte sau uneori purtând aripi (Matei 28,3; Luca 24,4; Isaia 6,2 etc).

Îngerii intervin în istorie să aducă oamenilor înştiinţări din partea lui Dumnezeu, dezvăluind prin aceasta existenţa lumii spirituale şi prezenţa lui Dumnezeu în lume. Ca mesageri ai Cerului, îngerii au păzit porţile Edenului (Geneză 3,24), au anunţat lui Lot pieirea Sodomei şi Gomorei (Geneză 19), au vestit naşterea lui Ioan Botezătorul şi a Pruncului Isus (Luca 1,11-37), l-au eliberat pe Apostolul Petru din temniţă (Fapte 5,19) etc. 

Ei duc rugăciunile sfinţilor la tronul Tatălui Ceresc (Apocalipsă 8,3), sunt ocrotitori ai popoarelor (Daniel 10,13-31) şi-L vor însoţi pe Dreptul Judecător în Ziua Judecăţii de Apoi (Matei 24,31)

(Opinia, 7 noiembrie 1998)

27. Demonul din mine

Dintru începuturi, înainte de-nceputul istoriei omului pe pământ, Arhanghelul Mihail, cu sabia Spiritului Sfânt, l-a biruit pe căpetenia cetelor îngereşti, răzvrătite şi trufaşe, aruncându-l din slava tronului Treimii. Fiul Tatălui, întrupat la „plinirea vremii” a confirmat, pentru om, biruinţa Arhanghelului asupra lui Beelzebul: „Văzutu-l-am pe Satana din cer ca un fulger căzând” (Luca 10,18).

În pustiul Carantaniei când Fiul Omului S-a retras 40 de zile postind, Satana-L atacă ispitindu-L în fel şi chip, dar Iisus îl respinge: „Să nu-L ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” (Luca 4,12). Apoi, peste trei ani, Răstignitul de pe Golgota S-a coborât în străfundurile morţii, pentru „ca cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu şi, auzindu-L , să învie” (Ioan 5,25). Atunci, acolo în Iad, Iisus Cristos, „Începătorul vieţii (Fapte 3,15), a surpat prin moartea Sa  pe cel ce stăpânea morţii, adică pe diavolul şi i-a eliberat pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie” (Evrei 2,14-15). De atunci, Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsă 1,18) şi „în numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Filipeni 2,10).

Dar cel viclean, Ispititorul, nu s-a retras dintre oameni şi „nu doarme”, ci cu vicleşug şi făţărnicie „se preface el însuşi înger al luminii” (II Corinteni 11,4) şi „slujitor al dreptăţii”(Coloseni 2,18) şi „face semne şi minuni mincinoase” (II Tesalonicieni 2,9) şi astfel pătrunde în mintea omului, unde se cuibăreşte exagerându-i meritele şi calităţile, aureolându-i faptele cele mai neînsemnate, până reuşeşte să instaleze în inima omului un pui de şarpe: germenul trufiei. Apoi, pe acesta îl întreţine cu perseverenţă până devine un balaur ucigător de suflet.

Atacul Satanei se dă cu mai mare putere, acolo unde şi lumina-i mai mare; acolo şi forţele întunericului trimit mai mulţi luptători. Iată de ce vedem, deseori, că tocmai cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală îmbunătăţită sunt cei mai expuşi pericolului trufiei; căci demonul acesteia, perfid şi viclean, le inspiră cu insistenţă superioritatea faţă de aproapele, exagerând valoarea propriilor lucrări de bine, de la cunoaşterea teologică, de la vocaţie, până la starea religioasă. Sfântul Grigore cel Mare zicea că demonul trufiei este „ultimul demon”, în sensul că el este cel care-i atacă pe cei care au scăpat de „cei şapte precedenţi” (demonul lăcomiei, al preacurviei, al zgârceniei, al tristeţii, al mâniei, al plictiselii, al mâniei) şi că este mai puternic decât toţi ceilalţi.

 Orgoliul precede şi determină căderea în păcat. „Autosuficienţa propriei judecăţi –spunea şi Teodoret din Cir- este cea mai grea boală a intelectualilor care şi-au pierdut smerenia. Ei dispreţuiesc orice iniţiativă şi sfaturile altora. Vorba lor preferată este: „Sau se face cum vreau eu, sau refuz să colaborez”.

Recent, cardinalul Tomáš Špidlík avertiza în „Arta de a purifica inima”: „Orgoliosul cade cu uşurinţă în păcat. Teologul trufaş, mândru de cunoştinţele sale, sfârşeşte prin a propovădui rătăciri”. 

Piei, Satano, din cetatea mea! Te alung invocând în ajutor preasfântul Nume al Domnului Cristos: „Doamne, Iisuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul!”.

(Rev.Flori de crin nr9decembrie 2003)

28.Biruiţi răutatea lumii

Noul Babilon, ce se instalează nu numai în marile oraşe colcăind în desfrâu şi opulenţă, lux şi corupţie, ci se năpusteşte şi asupra satelor şi cătunelor, prin emisiunile televizate, asaltându-le non-stop cu imagini şi cuvinte perverse şi mizerabile, spurcate şi smintitoare – acest nou Babilon este încă o provocare a societăţii creştine, indiferent de confesiune, este încă o încercare pusă în faţa „poporului lui Dumnezeu”. O încercare grea. Pentru că Sodoma şi Gomora acestor zile este o construcţie diabolică, la care lucrează cu tenacitate monştri zişi sacri, staruri sexi şi o armată de profitori, regizori cu suflete putregăite, adevăraţi îngeri negri, şi sponsori murdari, specializaţi în inginerii financiare profitabile. 

 Toată această adunătură, „leghion” este numele ei (Luca 8,30), îţi prezintă demonul în haină de înger, îţi fascinează privirea cu personaje strălucitoare şi-ţi bombardează simţurile cu imagini şi melodii seducătoare. Este un asalt al demonicului împotriva ostenitorilor pe calea mântuirii, este un război anti-cristic.

Creştinul din mileniul trei ce face? Ce trebuie să facă creştinul?

Unu: Să nu stea pasiv, indiferent, nepăsător, ci să iasă în arenă gata de luptă. Deci să se înarmeze împotriva perfidului duşman. Cum? Cu ce? Unul din marii biruitori ai răului, Sf. Pavel ne dă acest răspuns: „Pentru aceea luaţi armura (totalitatea armelor ofensive şi defensive ale) lui Dumnezeu[…]:Aşadar, staţi în picioare (în poziţia omului treaz) avându-vă mijlocul încins cu adevărul şi îmbrăcaţi fiind în platoşa dreptăţii şi cu picioarele încălţate-n starea de a fi gata pregătiţi pentru (a propovădui) Evanghelia păcii; mai presus de toate luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile înflăcărate ale Celui Rău. Luaţi coiful mântuirii şi sabia Spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu, în toată vremea rugându-vă…”(Efeseni 6,13-17). Acesta-i „arsenalul” spiritual de luptă al creştinului, arsenal care trebuie să fie tot timpul în stare de funcţionare, activat şi conştientizat.

Doi: Să fie optimist, încrezător în biruinţa binelui asupra răului, bineştiind că el, creştinul, este cel puternic pentru că pe el îl ajută însuşi Domnul Puterilor. Iar „Dumnezeu este credincios!”, îi asigura şi Sf. Pavel pe greu-încercaţii creştini din Corint, „El nu va îngădui [nu va permite] să fiţi ispitiţi [încercaţi] mai mult decât vă stă în putere, ci odată cu ispita [încercarea] va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda”(I Corinteni 10,13). 

„Că nu-s mai mari durerile ca darul, 

ce l-ai primit, ca să le poţi rabda:

          Că nu se cere întâi să urci Calvarul;

           întâi primeşti puterea de a-l urca” (Vasile Militaru).

Deci, să nu-ţi fie frică frate creştine. Mântuitorul Iisus Cristos a prevăzut atât slăbiciunea, cât şi alunecare ta. De aceea a lăsat în Biserică sacramentul vindecării, spovedania, pentru a te reîntrema; precum ne-a lăsat şi focul divin ce se pogoară din cer pe sfânta masă a altarului la fiecare Liturghie. Focul întăritor fiind El însuşi! Aşadar, dacă El este cu noi, cine mai poate sta împotriva noastră? (Romani 8,31).

Trei: Dacă El este cu noi şi noi trebuie să fim cu El, adică fideli învăţăturii lui Cristos.

Unul din principiile cristice este „Nu te lăsa biruit de rău, ci răul cu binele biruieşte-l” (Romani 12,21). Învinge ura cu iubirea. Sfinţii aşa au făcut şi au învins. ‘Toate le pot în Cristos, Cel ce mă întăreşte” (Filipeni 4,13). Noi, ce facem?

Frate cititorule, şi în următoarele pagini ale revistei Flori de crin vei găsi câteva răspunsuri la întrebările tale. Identifică-le şi, apoi, le oferă şi altora. Aşa tu însuţi te vei salva (Iacob 5,19-20) şi pe fratele tău îl poţi ajuta să fie un biruitor.

Cu Cristos „Cel ce ne îmbracă întru putere” să biruim răutatea babilonică a lumii!  

             (Flori de crin nr4/septembrie 2002)

29. Despre relicvele sfinte

1. Argument

Totdeauna Biserica şi-a manifestat practic învăţătura despre cinstirea deosebită a sfintelor moaşte, a relicvelor sfinte. Astfel: 

    -a zidit altare şi a înălţat biserici pe mormintele sfinţilor martiri în că din primele secole: pe moaştele Sf. Ignaţie (+104), ale Sf. Policarp (+166) etc;

    -a rânduit zile de sărbătoare în amintirea aflării ori a strămutării unor relicve sfinte: 17 ianuarie: cinstirea lanţului sfântului, măritului şi întru tot lăudatului Apostol Petru; 27 ianuarie: aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur – 380; 29 ianuarie: aducerea moaştelor Sf. Ignaţiu al Antiohiei – 445; 24 februarie: Prima şi a doua aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul – 453; 2 mai: aducerea moaştelor Sf. Atanasie cel Mare; 25 mai: a treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul – 853; 2 iulie: Aşezarea veşmântului Sf. Fecioare Maria în biserica Vlaherne –458; 2 august: aducerea moaştelor Sf. Arhidiacon Ştefan la Ierusalim –415; 25 august: aducerea moaştelor Sf. Ap. Bartolomeu la Veneţia –830; 31 august: aşezarea în raclă a Brâului Maicii Domnului  – sec. IX; etc

    -a organizat pelerinaje, călătorii pioase, la locurile unde se aflau moaştele diferiţilor sfinţi;

    -i-a învăţat pe credincioşi temeiurile cinstirii relicvelor sfinte şi a apărat această învăţătură de rătăcirile ereticilor.

Încercând să fim prezenţi în misiunea de azi a Bisericii,        ”noua evanghelizare” promovată de sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea pentru creştinii mileniului al treilea, readucem în planul actualităţii cinstirea datorată sfintelor moaşte şi folosul sufletesc ce-l putem avea prin contactul direct cu această „materie purtătoare de Spirit sfinţitor”. Începem cu un scurt dicţionar: adoraţie, altar, antimis, corpuri neputrezite. Apoi: temeiuri ale cinstirii relicvelor.

1. Dicţionar
2. Adoraţia este temelia şi cadrul oricărei rugăciuni; printr-un act de iubire curată, adorăm perfecţiunile (în totalitate sau una specifică) ale Sfintei Treimi şi ale fiecăreia dintre Persoanele Trinitare. Acordând acest omagiu de contemplare, iubire, admiraţie, laudă şi recunoştinţă Autorului tuturor lucrurilor, Îl facem să ne asculte cu bunăvoinţă şi să-Şi reverse harurile asupra noastră” (T. Langa, Dicţ. Cat. p.13). Adorarea se cuvine numai Sfintei Treimi, lui Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Omul este chemat să aducă lui Dumnezeu cult de adorare prin care îi recunoaştem atotputernicia de Creator a tot ce există, îi mărturisim recunoştinţă şi iubire pentru opera Sa de răscumpărare a omenirii; îi aducem laudă, închinare şi mulţumire; ne rugăm pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor.

Deosebit de cultul de adorare, rezervat numai Persoanelor Sfintei Treimi, Dumnezeu a lăsat Bisericii căi şi mijloace ajutătoare pentru întărirea credinţei şi mântuirea sufletelor: cinstirea sau venerarea îngerilor şi a sfinţilor (între care Preacuratei Fecioare Maria i se cuvine supravenerare – hiperdulie – ca aceleia ce este Născătoare de Dumnezeu); apoi cinstirea sau venerarea Sfintei Cruci, a sfintelor icoane, precum şi a unor obiecte sau veşminte prin care Dumnezeu arată în minuni atotputernicia Sa: omoforul şi brâul maicii Domnului, lanţul Sf. Petru şi altele. 

 N.B. : Adoraţia – latria – şi veneraţia – dulia -, sunt esenţial diferite de condamnabila idolatrie, de cultul zeilor.

1. Altar sau jertfelnic, sau locul prezenţei lui Dumnezeu, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Sfânta Masă din altarul bisericilor creştine, încăperea de după catapeteasmă, înlocuind Sfânta Sfintelor din templul Vechiului Testament, reprezintă Sfânta Cruce pe care S-a jertfit Cristos, şi pe ea se aduce mereu jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii. Perdeaua brodată cu heruvimi care despărţea în templul Legii Vechi „sfânta”, de „sfânta sfintelor” este realizată în templul Legii Noi de iconostas, care uneşte cele două spaţii, pentru că: prin această punte, se dau binecuvântări, se vesteşte Cuvântul şi se împărtăşeşte Euharistia. 

Spaţiul de dincolo de iconostas, altarul, în care se oficiază jertfa liturgică, este copleşit de prezenţa Celui ce i S-a arătat lui Moise în rugul arzând (Exod 3,5). De aceea la procesiunea cu Evanghelia, înainte de a intra în Altar, cutremuraţi de sfânt fior, preoţii liturghisitori se roagă în taină: „Doamne, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, spre slujba măriri Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră aici să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care împreună cu noi slujesc şi împreună măresc bunătatea Ta!”.

Pentru ca masa din lemn, piatră, marmoră sau alt material din altarul unei biserici noi să devină Sfânta Masă – altar al jertfei Euharistice, ea trebuie sfinţită pentru această sacrosanctă destinaţie de către Episcop, printr-un ritual special, în cadrul căruia tot clerul cântă şi stihira: „Sculându-se Iacob dimineaţa şi punând piatra pe care o pusese sieşi căpătâi, a ridicat-o şi a turnat asupra ei untdelemn şi a zis: Domnul este în locul acesta, iar eu nu am ştiut; înfricoşător este locul acesta; nu este el altceva decât casa lui Dumnezeu, şi aceasta este poarta cerului. Aleluia, aleluia, aleluia”; iar Episcopul, cu mâna lui pune în piciorul mesei (într-o cavitate anume pregătită) o cutiuţă cu sfintele moaşte; peste ea se aşează tabla mesei, pe care se lipesc, în cele patru colţuri, icoanele celor patru evanghelişti: Matei Marcu, Luca şi Ioan; apoi se îmbracă în giulgiu alb. Astfel, masa din noul altar devine Sfânta Masă, prin rugăciunea Episcopului şi aşezarea sfintelor moaşte şi a icoanelor Evangheliştilor.

III. Antimis. Preotul este trimisul Episcopului diecezan într-o parohie, cu întreită misiune: învăţător al Cuvântului, ministru al Sacramentelor şi păstor al comunităţii. Odată cu jurisdicţia primeşte şi antimisul: o bucată de pânză de mătase sau de in, pe care este reprodusă icoana înmormântării Domnului nostru Iisus Cristos (înconjurată de textul „Iosif, cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”), deasupra căruia tronează Dumnezeu Tatăl şi Spiritul Sfânt înconjuraţi de cetele îngereşti ce cântă: „Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot. Plin e cerul şi pământul de mărirea Lui. Osana, întru cele de sus. Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cele de sus”. În cele patru colţuri ale pânzei sunt reproduse icoanele celor patru evanghelişti; pe părţile laterale sunt uneltele de tortură de pe Golgota, iar în partea de jos, la mijloc, consemnarea consacrării: numele, data, locul şi semnătura Episcopului care a sfinţit această pânză şi a cusut în ea moaşte de-ale sfinţilor, astfel pânza devenind antimis.

Întreaga minune euharistică, de transformare a speciilor naturale (pâine şi vin) în Sfânt Sacrament (Trup şi Sânge), are loc pe sfântul antimis, pe care preotul îl desface pe altar înainte de intrarea cu cinstitele daruri de pâine şi vin (la cântarea „Noi, care pe heruvimi cu taină-i închipuim…”) şi îl împătură numai după ce toţi cei chemaţi s-au cuminecat şi, ridicându-se poporul din genunchi, preotul înalţă ectenia: „Drepţi împărtăşindu-ne cu dumnezeieştile, sfintele, înfricoşătoarele lui Cristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”.

1. Corpuri neputrezite. Prin creaţie omul era destinat nestricăciunii, fiinţă cu suflet şi trup nemuritor. Păcatul neascultării de Dumnezeu, ruperea sufletească şi înstrăinarea omului de Creatorul său i-au atras moartea şi stricăciunea; iar prin moarte trupul devenea (din cauza păcatului) şi întinător, considerând că s-a spurcat oricine se atingea de un om mort sau de cadavrul lui (Numeri 19,11-13). De la Adam încoace asupra tuturor oamenilor planează, ca un blestem, această urmare a păcatului protopărinţilor şi sunt supuşi stricăciunii şi descompunerii trupului în cele din care au fost alcătuiţi, adică în pământul în care se îngroapă (Geneză 3,19).

Cunoaştem doar câteva excepţii de la această „lege a firii”: Enoh, care n-a văzut moartea, fiind luat la cer (Geneză 5,24; Evrei 11,5) şi profetul Ilie Tezviteanul, care a fost răpit la cer într-un car cu foc (IV Regi 2,11); iar alţii, deşi îngropaţi în pământ n-au putrezit, cum se spune de Moise (care, la venirea Mântuitorului Cristos apare, împreună cu profetul Ilie, pe muntele Tabor, când are loc Schimbarea la Faţă – Matei 17,3-5) şi de sfinţii care au ieşit din morminte, după învierea Domnului, şi s-au arătat multora în Ierusalim (Matei 27,52-53).

Cu venirea lui Iisus Cristos în lume se creează o nouă situaţie, căci (prin jertfa, moartea, învierea, înălţarea la cer şi coborârea Spiritului Sfânt) El a adus lumii harul răscumpărător, sfinţitor şi îndumnezeitor, prin care oamenii se sfinţesc (Ioan 17,19: „Pentru ei Eu mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr”), din clipa încreştinării (prin Botez, Euharistie, Mir) devenind vase de cinste gătite prin orice lucru bun (cf.II Timotei 2,21), trupurile lor fiind, prin harul Spiritului Sfânt, temple (lăcaşuri, biserici) vii ale lui Dumnezeu (Ioan 14,23; 15,4; I Corinteni 3,16-17; 6,19-20).

 Prin împărtăşirea Sfintelor Sacramente cu vrednicie, creştinii sunt înfiaţi, devenind fii ai lui Dumnezeu prin har (Ioan 1,12; Romani 8,14-17; Galateni 4,56), iar cei care se menţin permanent în această stare de har, sporind în virtuţi şi având pe Cristos sălăşluind în ei (Galateni 2,20) – viaţa lor fiind Cristos (Filipeni 1,21) – se fac prin aceasta şi „părtaşi ai dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4).

De aceea unii s-au şi învrednicit de o seamă de daruri (putând săvârşi minuni) iar trupurile unor sfinţi au devenit şi nestricăcioase, făcând, deci, excepţie de la legea generală a putrezirii şi descompunerii: se păstrează intacte sau răspândesc miros de bună mireasmă, unele fiind chiar „izvorâtoare de mir”.

1. Temeiuri ale cinstirii relicvelor sfinte.

1. I. Sfânta Scriptură dă mărturie că Dumnezeu a înzestrat trupurile unor sfinţi cu puterea de a face minuni încă din timpul vieţii: 

Ev. Luca 8,43.44: „o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi-şi cheltuise toată averea cu doctorii şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, s-a apropiat de Iisus prin spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată i s-a oprit scurgerea sângelui”.

Ev. Matei 14,34-36: „Şi, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret. Şi cunoscându-L (pe Iisus) oamenii locului, au trimis veste în tot ţinutul acela şi au adus la El pe toţi bolnavii. Şi-L rugau ca ei să se atingă doar de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau”.

Faptele Apostolilor 5,15-15: „…(În Ierusalim) scoteau pe cei pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi pentru ca, atunci când vine Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau”.

Faptele Apostolilor 19,11-12: „Şi Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni puţin obişnuite, până acolo încât basmale sau şorţuri de pe trupul său erau aduse peste cei bolnavi şi bolile se îndepărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau dintr-înşii”.

1. II. Sfânta Scriptură atestă că trupurile unor sfinţi şi-au păstrat şi după moarte puterea de a face minuni:

4 Regi 13,20-21: „Şi a murit Elisei; şi l-au îngropat. Iar la începutul acelui an au intrat în ţară pâlcurile tâlhăreşti ale lui Moab. Şi-a fost că-n timp ce unii îngropau un om, iată că au dat cu ochii de tâlhari şi l-au aruncat pe om în mormântul lui Elisei, a înviat şi a stat pe picioarele lui”.

     III. Sfânta Scriptură arată că rămăşiţele trupeşti ale celor drepţi li se dădea o cinstire deosebită: 

Geneză 50,1-14 relatează că trupul mort al patriarhului Iacob a fost scos din Egipt şi dus cu mare cinste în Canaan.

Exod 13,19: „Atunci a luat Moise cu sine osemintele lui Iosif, căci cu jurământ îi legase Iosif pe fii lui Israel: „Cu adevărat vă va cerceta Domnul; atunci să luaţi cu voi şi osemintele mele de aici”.

4 Regi 23,17-19: Regele Iosia dă poruncă oamenilor din Betel să respecte mormântul „omului lui Dumnezeu”: „Nimeni să nu se atingă de oasele lui! Aşa că osemintele lui au fost cruţate, împreună cu osemintele profetului care venise din Samaria”.

1. Sfânta Tradiţie atestă că în practica Bisericii a existat totdeauna cultul relicvelor:

Sf. Ambrozie (+397): „Voi singuri aţi văzut pe mulţi care numai s-au atins cu mâinile lor de veşmintele Sfinţilor şi s-au vindecat în acel ceas de neputinţa lor” – Epistulae 22, 9 – cuvântare la aflarea moaştelor Sf. Gervasiu.

Sf. Ioan Gură de Aur (+407): „Un om ca toţi oamenii nu poate să facă minuni după moarte; mucenicul însă poate săvârşi multe şi mari minuni. Nu te uita, dar, la aceea că trupul mucenicului zace înainte gol şi lipsit de activitate sufletească, ci uită-te la aceea că în el sălăşluieşte o altă putere mai mare decât însuşi sufletul, adică harul Sfântului Spirit, care prin lucrările sale cele minunate ne încredinţează pe noi despre adevărul Învierii prin minunile pe care le face” – Cuvântare la amintirea Sf. Mucenic Vavila, P.G., L 529 (cit. apud. I Mircea, Îndr. Mis.,849)

Sf. Augustin (+430) relatează despre mai multe minuni săvârşite, în faţa multor martori, prin moaştele Sf. Martir Ştefan – De civitate Dei, XXII,8.

Sf. Ieronim (+430): „Eu nu zic că noi adorăm moaştele martirilor, pentru ca să nu slujim creaturii mai mult decât Creatorului. Ci noi cinstim moaştele martirilor, ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai cărui martiri sunt ei, noi cinstim pe servitorii, aşa ca cinstirea lor să treacă la Stăpânul, care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte” – Ep. Către 

presbiterul Ruperiu, 37,1 (cit. apud. P. Deheleanu, Sectologie, p. 173).

Sf. Ioan Damaschin (+749): „Stăpânul Cristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele sfinţilor, care izvorăsc în multe chipuri faceri de minuni şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios. Căci prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apă din piatră tare (Exod 17,5; Numeri 20,7-11) şi din falca măgarului apă pentru Solomon, căruia îi era sete (Jud. 15,19), este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip, pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu” (cit. apud. D. Fecioru, Dogmatica, 1938, p. 278)

Conciliul al VII-lea ecumenic(787) a hotărât excomunicarea şi depunerea (din preoţie) a celor ce nu cinstesc sfintele moaşte sigur autentice.

Concluzie :

 Aşadar, Biserica are un cult al relicvelor sfinte (adică acele trupuri neputrezite ale sfinţilor, sau rămăşiţe din trupurile lor, sau oaselor lor, sau îmbrăcăminte, sau obiecte rămase de la ei, prin care Dumnezeu şi-a arătat şi îşi arată atotputernicia Sa în săvârşirea minunilor văzute), cult instituit pentru preamărirea lui Dumnezeu şi cinstirea sfinţilor Săi, pentru ajutorarea creştinilor în necazurile lor sufleteşti şi trupeşti şi pentru întărirea lor în credinţă. „Veneraţia relicvelor (T. Langa, Dicţ. Cat. 222) are ca sigură justificare cinstirea minunilor pe care Cristos le săvârşeşte prin slujitorii Săi, sfinţii, pentru a-i îndemna pe credincioşi să le urmeze exemplul”.

Sfânta Tereza a pruncului Iisus, patroana revistei noastre, mireasă a lui Cristos, crin al nevinovăţiei, gingaşă floare a smereniei şi îndrumătoare a sufletelor pe calea sfinţeniei, roagă-te pentru noi ca să fim vrednici de făgăduinţele lui Cristos!

(Rev.Flori de crin nr11/iunie 2004)

30. Rolul Mariei în iconomia mântuirii neamului omenesc

Generaţiile de oameni de la Adam şi Eva încoace, fiii şi fiicele păcatului, ar fi decăzut din treaptă în treaptă către bezna animalităţii, dacă Tatăl Ceresc nu i-ar fi purtat de grijă omului, dacă El, Pronietorul, nu ar fi conceput planul de mântuire a omului căzut în ţărână şi readucerea lui în starea de graţie. Rolul principal în opera de mântuire a neamului omenesc l-a luat însuşi Dumnezeu, prin Fiul Său, Cel ce se va întrupa în chip de om şi Se va aduce pe Sine jertfă pentru împăcarea acestuia cu Cerul. Dar un rol deosebit în mântuirea neamului omenesc, şi al fiecărui suflet în parte, a fost destinat Aceleia pentru care Biserica a rânduit luminosul mare praznic de astăzi: Preacuratei Fecioare Măria. Sfânta Biserică învaţă că Acesteia Dumnezeu i-a dăruit un rost deosebit în iconomia mântuirii pentru cel puţin următoarele trei motive:

 1) Pentru că a fost aleasă a fi Născătoare de Dumnezeu (Ea, cea mai aleasă dintre femei a primit să-L conceapă prin Soiritul Sfânt, să-L nască, să-L crească, să-L ocrotească şi să-L urmeze pe Iisus de la Cana Galileii până pe Golgota). 

 2) Pentru că Fiul său a designat-o ca  Mamă a  neamului omenesc reabilitat, atunci când, acolo pe Golgota, a arătat-o apostolului Ioan zicându-i: „fiule, iată Mama ta!”. Dacă neamul omenesc a primit păcatul printr-o femeie, Eva, tot printr-o femeie a primit şi mântuirea din păcat, prin Maria). 

 3) Pentru că a fost, este şi va fi cea mai puternică mijlocitoare între pământ şi Cer, între oameni şi Dumnezeu. Când, în familie, copiii greşesc nu îndrăznesc să-i spună tatălui lor, de obicei, îi cer mamei lor să fie mijlocitoare; acest rol, la nivel superior, pe planul mântuirii neamului omenesc, îl are Maica Domnului; când un suflet împovărat nu-ndrăzneşte a se adresa lui Dumnezeu, îngenunchează la icoana Mariei, şi este ajutat.

 Că Preacurata ajută, ascultă rugăciunile şi împlineşte dorinţele, o dovedesc milioanele de oameni care îi respectă sărbătorile, îi înalţă chipul pe altare, zidesc în cinstea Ei catedrale, aduc flori la icoana Ei şi îi închină tot ce poate crea mai frumos geniul omenesc: pictorii au creat capodopere de culori, sculptorii de forme delicate, poeţii de cuvinte alese, compozitorii de tonuri armonioase, iar cântăreţii cu glasuri sonore au închinat şi vor închina imnuri de preacinstire Aceleia pe care creştinii din Carpaţi, copii inocenţi, tineri şi bătrâni, îngenunchind la icoana Ei o agrăiesc cu duioşia pe care-i în stare s-o exprime dulcele grai românesc, zicându-i „Măicuţă Sfântă”!

 Pentru acest rol important al Maicii Domnului în iconomia mântuirii noastre, ca Născătoare de Dumnezeu, ca Mamă a noului neam omenesc şi ca Mijlocitoare la Tronul ceresc, icoana Preacuratei Fecioare Măria cu Pruncul în braţe constituie o statornică mângâiere şi întărire pentru mame şi soţii, un îndemn bărbaţilor la respectul ce-l datorează femeii pentru înalta ei menire în lume, iar tinerelor fecioare un model de viaţă curată şi neprihănită. Pentru acest rol important în iconomia mântuirii, închinătorii Maicii Domnului şi astăzi, cu suflete aprinse de iubire şi veneraţie, încing întreg pământul cu o Cale Lactee spirituală. 

Pentru ca să fie aprinsă şi bine primită şi constelaţia sufletelor noastre, Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-Te pentru noi păcătoşii, acum şi-n ora morţii noastre. Amin. 

(Opinia, 15 august 1998)

31. Misionarii lui Cristos  

Persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, au un rol preţios şi o mare responsabilitate în a face vizibilă prezenţa iubitoare a lui Dumnezeu în lume, prin viaţa lor monastică şi prin implicarea specifică în problemele lumii actuale. 

La cârmă cu noul papă, Benedict al XVI-lea, „Barca lui Petru” a reluat „înaintarea în larg”, având în grija sa omenirea actuală cu cele 6.221.894.000 de persoane, din care peste un miliard de catolici. 

Ca în imaginile neotestamentare, holdele sunt în pârgă şi este iminent un seceriş enorm, o muncă imensă, ce depăşeşte orice posibilitate umană. Ce se poate face, într-o situaţie atât de vastă şi de complexă, pentru o  maximă şi eficientă angajare ? Căci  marile provocări ale  începutului de mileniu sunt, cel puţin, următoarele: 

1) Răspândirea materialismului practic, susţinut de un liberalism fără reguli şi fără oprelişti, care duce la secularizare şi la reducerea dimensiunii religioase la privat.

2) Cultura morţii: războaiele, avortul, eutanasia, procrearea asistată etc, prin care este atacată viaţa şi drepturile umane.

3) Atentatul la conceptul de familie: distrugerea acestuia prin legislaţii care permit căsătoria de probă, convieţuirea legală a cuplurilor necăsătorite etc.

4) Globalizarea agresivă, care produce lărgirea diferenţelor între ţările bogate şi sărace, prin pauperizarea celor din urmă.

5) Slaba apărare şi supraveghere ecologică a naturii, pusă în pericol de schimbările climaterice, de avansarea pustiurilor, de încălzirea planetei etc.

6) Proliferarea fundamentalismelor, care periclitează libertatea religioasă şi reconcilierea. Şi lista ar putea continua…

Sfântul  Părinte  Benedict al XVI-lea încă de la începutul pontificatului său a cerut tuturor ajutor, sfaturi şi mai ales rugăciune, ştiind că singur , fără aceste susţineri nu poate face nimic. De aceea, reînnoirea vieţii călugăreşti, implicarea activă a „oamenilor rugăciunii” – călugării şi călugăriţele din toate Ordinele şi Congregaţiile sacre – va fi una din priorităţile noului pontif, în buna rânduială decretată încă de  Paul al VI-lea, prin Perfectae caritatis din 28 octombrie l965: 

„Trebuie păstrată cu fidelitate şi să strălucească tot mai mult în spiritul ei autentic, atât în Orient cât şi în Occident, venerabila instituţie a vieţii monahale, care şi-a dobândit în decursul veacurilor merite strălucite înaintea Bisericii şi a societăţii. Rolul principal al monahilor este să aducă Majestăţii divine o slujire smerită şi în acelaşi timp nobilă între zidurile mânăstirii, fie dedicându-se total cultului divin într-o viaţă ascunsă, fie asumându-şi în mod legitim o activitate de apostolat sau de caritate creştină”.

Abordăm în acest număr al Florilor de Crin capitolul „Viaţa consacrată” pentru ca cititorii revistei  – preoţi, educatori, părinţi – să cunoască şi să aprofundeze, apoi să cultive şi să ocrotească în inimile copiilor şi tinerilor vocaţia călugărească şi sacerdotală, pentru ca, prin vocaţii alese corespunzător şi cu grijă, Biserica să primească o nouă dezvoltare, cât mai corespunzătoare provocărilor acestui bulversat început de mileniu; vremuri în care, precum odinioară când Iisus le spunea celor şaptezeci de ucenici  (Luca  10,2), pe calea spre Ierusalim: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini; aşadar, rugaţi-L pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său”. 

(Rev.Flori de crin nr.17/decembrie 2005)

1. TEXTE ALESE CULESE

1. Înţelepciune precreştină

         Înţelepciunea  pătrunde greu într-o minte îndărătnică. Cărunteţea nu-i o dovadă de înţelepciune (Cicero).

        Aproape în tot ce întreprindem cumpătarea  este un lucru foarte bun (Cicero). Echilibrul sufletesc este un leac în nenorociri (Syrus). Ce-i prea mult strică (Cicero). A trăi cu puţin este o virtute atât de mare! (Horatius). A-şi porunci sieşi este cea mai mare forţă (Seneca).

          Obişnuinţa este o a doua natură. Lupta împotriva obişnuinţei este aspră şi durează mult (Cicero).  Proştii când caută să se ferească de anumite vicii, cad în altele opuse acestora (Horatius). Omul înţelept îşi corectează defectele sale văzând greşelile altuia (Syrius). Nu te lăsa bătut de rele, cu şi mai mult curaj înfruntă-le (Vergilius). De la lucrurile serioase până la cele ridicole nu-i decât un pas (Cicero).   

          Să nu crezi că există om fericit în afară de cel înţelept şi bun (Horatius). Nu va fi fericit niciodată cel pe care-l va chinui fericirea altuia (Seneca). Va veni o clipă fericită, la care nici n-ai sperat (Heratius). 

Fiinţele de pretutindeni,

Lovite de suferinţa trupului şi a sufletului,

Dobândească un ocean de bucurie şi de fericire!

Nici o făptură vie să nu sufere,

Să nu săvârşească răul, să nu cunoască boala. 

Nici un om să nu fie înfricoşat şi dispreţuit,

Iar Spiritul să nu-i fie copleşit nicicând! (Odele împăraţilor japonezi budhişti).

          În corpul, ca şi în mintea hărţuită de necazuri, nu poate exista sănătate (Cicero). Minte sănătoasă într-un corp sănătos (Juvenalis).

          A greşi  este omenesc, dar a persevera este ceva diabolic. Nimeni nu greşeşte numai în dauna lui, ci transmite nebunia celor apropiaţi şi o reprimeşte de la ei (Seneca). Orice recunoaştere a greşelii este primul pas spre corectare. Căinţa sinceră nu este niciodată târzie (Cato).  Urmaşii ispăşesc greşelile înaintaşilor (Curtius).

            Conştiinţa stă la baza justiţiei (Cicero). Conştiinţa valorează cât o sută de martori (Quitilianus). Să te gândeşti mai mult la conştiinţa ta, decât la părerea cuiva (Syrus).

          Sfaturile bune  îi sunt de folos chiar şi celui care le refuză (Seneca). Tinerime romană, te sfătuiesc: învaţă obiceiuri frumoase! (Ovidiu). La fel ca un ogor fertil care nu rodeşte fără muncă, tot astfel şi sufletul nu poate fi educat fără învăţătură (Cicero). Durata vieţii, deşi scurtă, este totuşi destul de lungă ca s-o trăim corect şi cinstit (Cicero).

          Văd lucrurile bune şi le încuviinţez, dar le urmez pe cele rele (Ovidiu); – peste cinci decenii, apostolul Pavel va scrie creştinilor din Roma: ”Nu săvârşesc ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea fac”-. Niciodată natura nu ne îndeamnă la ceva şi raţiunea la altceva (Cicero). Natura ne-a pus la dispoziţie principiile ştiinţei, dar nu ne-a dat gata  şi cunoştinţele (Seneca). Nu numai a face ceva e păcat, ci şi a nu face (Marc Aureliu). Cel ce este împăcat, nu poate fi niciodată distrus (Lao Tse).

           Viciile altora  le avem sub ochi, iar pe ale noastre la spate (Seneca). Este într-adevăr o virtute să te fereşti totdeauna de faptele rele (Cicero) . Pune frâu viciilor! (Horatiu). Ochii nu greşesc, dacă mintea conduce ochii (Syrus).

            Bogăţiile se supun omului înţelept, dar pe cel prost îl       stăpânesc ele (Seneca Philosophus).Nimeni nu-i mai neruşinat decât cel îmbogăţit peste noapte (Seneca Rhetor). Este datoria unui bun păstor să-şi tundă oile, dar nu să le jupoaie (Curtius).

          Numai virtutea înnobilează sufletele (Cicero). Uneori şi o haină sărăcăcioasă poate ascunde o inimă de aur (Marcellinus). 

           Lauda de sine miroase urât în gura proprie (Cicero). Cine se laudă singur, foarte repede dă peste cineva care să râdă de el (Syrus).

2. Înţelepciune biblică

      Cu trei lucruri m-am împodobit înaintea Domnului:  unirea fraţilor, iubirea între prieteni şi bărbatul cu femeia care se înţeleg bine unul cu altul. Iar trei lucruri a urât sufletul meu: săracul trufaş, bogatul mincinos şi bătrânul desfrânat şi lipsit de înţelepciune (Inţ.lui Iisus Sirah 25,1-4).

       Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără de minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine. Căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea îi pierde pe cei fără de minte. Iar cel ce Mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme (Proverbe 1,7.32-33).   In foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei (Sirah 2,5 ).  Ca merele de aur pe poliţe de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui. Inel de aur şi podoabă de mare preţ este povăţuitorul înţelept la urechea ascultătoare (Proverbe 25,11-12). Nu vă asemuiţi acestui veac, ci schimbaţi-vă, printr-o reînnoire a minţii ca să deosebiţi care este voinţa lui Dumnezeu: ce este bun, bine plăcut şi desăvârşit (Romani 12,2).

         Mai bun este puţinul celui drept decât bogăţia multă a păcătoşilor. Că braţele păcătoşilor se vor zdrobi, iar pe cei drepţi Domnul îi întăreşte (Psalm 36,16).

         Cât sunt de iubite locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Că mai bună este o zi în curţile Tale, decât mii…Casei Tale se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile (Psalm 83,1.11; 92,7). Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău? Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa, cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău aproapelui său şi cară n-a rostit împotriva vecinului său (Psalm 14).  Pentru Tine am suferit ocară, acoperit-a batjocura obrazul meu. Înstrăinat am fost de fraţii mei şi străin fiicelor maicii mele; căci râvna Casei Tale m-a mistuit, şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea (Psalm 68).

            Vorba celui cuvios este întotdeauna cu înţelepciune; iar cel nebun se schimbă ca luna. Când te afli în mijlocul proştilor, economiseşte-ţi timpul; iar cu cei înţelepţi zăboveşte fără teamă (Iisus Sirah 27, 11-12).

          Toată inima semeaţă este urâciune înaintea lui Dumnezeu; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită. Înaintea prăbuşirii merge trufia, şi semeţia înaintea căderii. Mai bine să fii smerit cu cei smeriţi, decât să împarţi prada cu cei trufaşi (Proverbe 16,5.18.19). 

         Cei ce iubiţi pe Domnul, urâţi răul; Domnul păzeşte sufletele cuvioşilor Lui, din mâna păcătosului îi va salva pe ei  (Psalm 96,11).   Noaptea-i pe sfârşite, apropiatu-s-a Ziua. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armura luminii. Aşa ca-n plină zi să umblăm cuviincios, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi-n fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Cristos, iar grija pentru trup să nu o faceţi spre pofte (Romani 13,12-14).  Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri; dacă prin Spiritul ucideţi faptele trupului, veţi trăi (Romani 8,13).       

       Femeia vrednică înveseleşte  pe bărbatul său  şi anii lui îi va umplea de pace. Un dar de la Domnul este femeia tăcută, iar femeia binecrescută nu are preţ pe pământ (Iisus Sirah 26,2.16).

3. Florilegiu patristic

          Nimic nu valorează cât rugăciunea; ea face să fie posibil ceea ce-i imposibil, uşor ceea ce-i greu (Ioan Gură de Aur).Cine se roagă, se mântuieşte cu siguranţă; cine nu se roagă, se osândeşte cu siguranţă (Alfons de Liguori).Cel care uneşte rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea acela se roagă neîncetat. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare (Origen) .  Rugăciunile noastre sunt maici şi taţi a ceea ce se întâmplă în lume ( Origen). Iisus se roagă pentru noi ca Preot al nostru, El se roagă în noi drept Cap al nostru, El primeşte rugăciunea noastră ca Dumnezeul nostru. Deci, să ne recunoaştem în El glasurile noastre, iar în noi glasul Lui (Augustin).

        Ceea ce Scriptura ne învaţă prin cuvânt, icoanele ne învaţă prin culori. Cinstirea care se dă chipului trece la prototip şi cel ce se închină icoanei se închină fiinţei celei închipuite pe ea (Sf.Părinţi la sin.VII ecumenic). Cel care nu se închină icoanei, acela nu se închină nici Fiului lui Dumnezeu, Care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea (Ioan Damaschinul).

           Dacă nu ne împotrivim obişnuiţei rele  , ea se preface în necesitate (Augustin). Obiceiul rău este ceva dur, pentru că uneori ne forţează împotriva voinţei noastre (Ioan Gură de Aur). Vedeţi voi cât de uşor este dus un pai de cel mai mic vântuleţ? La fel puteţi observa şi la omul care nu se mai luptă cu ispita  şi răul,i-a devenit obicei: la cea mai mică ispită, el este dus la păcat (Grigore cel Mare).  Diavolul procedează cu anumiţi păcătoşi ca acel om care, după ce prinde o pasăre, o leagă co o sfoară lungă; ce-i drept, el mai lasă pasărea să zboare, dar când el vrea o trage la pământ. Cei prinşi în obiceiul cel rău, ca într-un lanţ vor fi strâns stăpâniţi; chiar dacă ar vrea ei să se înalţe-n zbor, din nou sunt traşi de către Cel Viclean, spre aceleaşi păcate (Anselm).     

             Un creştin este o imitaţie a lui Cristos, în măsura în care o poate face în acţiuni şi în gândire (Ioan Scărarul). Este drept să I se ofere jertfe lui Dumnezeu, în semn de adoraţie şi de recunoştinţă, de implorare şi comuniune. Orice faptă săvârşită pentru a se apropia de Dumnezeu şi a fi în comuniune cu El, şi pentru a fi astfel fericit, este o jertfă adevărată (Augustin).

     Trebuie să ne facem fraţi ai oamenilor chiar în clipa în care vrem să le fim păstori, părinţi şi maeştri. Climatul dialogului este amiciţia. Ba chiar mai mult, slujirea (Papa Paul VI). Înainte de a-i purifica pe alţii, trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi; ca să poţi învăţa, trebuie să fii tu însuţi învăţat; să devii lumină, ca să luminezi; să te apropii de Dumnezeu, ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi; să fii sfinţit, ca să sfinţeşti; să duci de mână de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune (Grigore de Nazianz). Între mine şi aproapele meu pun vălul greşelilor mele şi, astfel, când mă uit la el şi vreau să-l judec, nu văd decât păcatele mele şi mă judec pe mine însumi (Tereza de Lisieux).

      Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală, Spiritul înţelepciunii şi al înţelegerii, Spiritul sfatului bun şi al tăriei, Spiritul ştiinţei şi al pietăţii, Spiritul fricii sfinte, şi păstrează ceea ce ai primit. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea Sa, Cristos te-a întărit şi a pus în inima ta garanţia Spiritului (Ambrozie).  „Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, vrând să ne facă  părtaşi de dumnezeirea Sa, Şi-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni dumnezei (Toma d’Aquino).

4. Opinii ale contemporanilor

       Intervenţia unui deputat în Parlamentul Europei: Să vorbim pe faţă. Să nu ne învârtim în jurul problemei, ocolind-o. Există o singură dispută, de ci se pune o singură problemă: Cristos şi Anticrist! Pe care-l alegem, pe care-l servim? De fapt azi toate războaiele sunt pentru idei, pentru convingeri; este disputa între Evanghelia lui Iisus şi „evangheliie” oamenilor. Noi L-am ales pe Cristos, nu pe Mamona. Cale de mijloc nu este; sufletul nu poate trăi din compromisuri cu vulgarul (Opinia, 7 martie 1998).

Dumnezeu făcu pe lume suferinţa  şi-a vrut vatra

Să i-o pună-n piatră, însă a crăpat îndată piatra.

Într-un pom cercând s-o pună, s-a uscat ca iasca pomul.

Mai apoi în om a pus-o, şi de-atunci o poartă omul.

 (Vasile Militaru).

 Dacă singur rana nu-ţi legai,

Cu mâna ta n-ai unge răni streine;

N-ai jindui după un colţ de rai,

De n-ai avea un strop de iad în tine. 

Căci nu te-nalţi de jos, de n-ai căzut

Cu fruntea, greu, în pulberea amară;

Iar dacă-nvii în cântecul de azi,

E c-ai murit în lacrima de-aseară  (Radu Gyr).

Totul curge sub semnul sacrului, de a Cărui existenţă este iluminată conştiinţa lumii reale şi semnificative (Mircea Eliade). Mă aflu printre lucrurile esenţiale. Priviţi-le şi veţi vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut (Constantin Brâncuşi). Popoarele spune-se că dispar / Când nu mai pot să se roage (Ioan Alexandru). A fi, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios (Mircea Eliade). Omul fără Dumnezeu e neom. Adică, e o vietate. E un animal raţional şi biped (Petre Ţuţea). I-am invidiat întotdeauna pe cei ce cred, deşi a te crede Dumnezeu îmi pare mai comod decât să crezi în Dumnezeu (Emil Cioran). Credinţa este o terapie  universală ce ne repune în circuitul cosmic, capabil să asigure armonie pe toate planurile (Dumitru Megheşan).Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice. Şi astea contează: îmi place să văd şi omul luptător, triumfător,  în unul din stilurile militar, estetic, religios, politic, economic. Dar dacă n-aş avea conştiinţă religioasă, aş pieri. Omul fără Dumnezeu e neom. Adică, e o vietate. E un animal raţional şi biped (Petre Ţuţea). 

         Atâta moarte e în mine

Câtă frunză toamna stă sa cadă

Eu sunt doar copacul ce o ţine

Numai ochi nu sunt care să vadă.

Dă-mi atâta fericire, Doamne, mie, Te-aş ruga

Cât să pot, atins de moarte, lăuda făptura Ta (Gheorghe Mihai Bârlea).

           Spiritualitatea este în mod necesar ecumenică. În culturi diferite una şi aceeaşi realitate este percepută, gustată şi descrisă în maniere diferite. Si probabil că maxima înţelepciune spirituală e de a primi în mod conştient ca pe un dar toate tradiţiile, toate înţelepciunile feluritelor culturi şi ale diferitelor generaţii (Marko Rupnik). Credem că este necesar să se discute viaţa religioasă din acest spaţiu dintr-o perspectivă tolerantă şi ecumenică, fără părtinire şi fără tentative subiacent prozelite; să se caute elementele general-creştine, unificatoare în  planul doctrinar şi al acţiunii practice-culturale (Ovidiu Pecican). Omul nu trebuie silit să acţioneze  împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie împiedecat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios. Într-adevăr, practicarea religiei constă, prin însăşi natura sa,  în primul rând în acre interioare, voluntare şi libere, prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu: astfel de acte nu pot fi nici impuse, nici interzise de vreo putere pur omenească (Papa Ioan al XIII-lea).

         Vocaţia creştină  nu admite pauze de aţipire şi cu atât mai puţin de somn. În via Domnului trebuie lucrat cu sprinteneală, zel şi tenacitate. Biserica nu poate părăsi câmpul culturii. Civilizaţiei urii trebuie să i se contrapună o civilizaţie a iubirii; civilizaţiei morţii, o civilizaţie a vieţii (Papa Ioan Paul II) .

           Deşi între oameni există diferenţe legitime, demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiţii de viaţă drepte şi mai umane. Căci inegalităţile economice şi sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează şi se opun dreptăţii sociale, echităţii, demnităţii persoanei umane, precum şi păcii sociale şi internaţionale (Papa  Ioan Paul II).

Te lauzi cu trufie şi crezi că eşti bogat,

Căci mii de pungi de aur în lăzi ai îndesat.

Tu eşti sărac, sărmane!

Dac-ai avea din lume

Tot aurul ce-n funduri ascund a mării spume

Şi arde sub pământuri, el tot n-ar compensa

Inima ta săracă şi goală mintea ta! (Iacob Negruzzi).

Te-am văzut trecând pe stradă

Alb ca fulgul de zăpadă

Şi-am venit în drum să-şi spun:

Moş Crăciune, Moş Crăciun,

Dacă-n casa cea pustie,

Unde-i frig şi sărăcie, 

Atunci să nu-mi laşi nici mie (Colind).

       Caracterul moral, odată format, este chezăşia vieţii echilibrate, a preîntâmpinării decepţiilor de-a lungul existenţei terestre (Ion Bunea)

       Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor ridica oameni înţelepţi. Trebuie observat  faptul că multe popoare, deşi mai sărace în bunuri materiale dar mai bogate în înţelepciune,  pot oferi celorlalte un ajutor de preţ (Papa Ioan Paul al II- lea).

( N.A.:O mică parte din textele „ culese” pentru pagina de spiritualitate din „Opinia”, 21 febr.1998-19 febr.2000)

CUPRINS