Prefaţă

În primii şase ani după Decembrie 1989, trăind în mediul cultural şi ecclezial bihorean, prezent atât în paginile revistelor şi ziarelor (Familia, Aurora, Unu, Aletheia, Legea românească, Gazeta de Vest etc), cât şi în fremătarea culturală a cetăţii prin participarea la acţiunile organizate mai ales la palatul Casa Armatei (sub cupola Societăţii Oamenilor de Ştiinţă şi Scriitorilor din Bihor, de către inimosul amfitrion, director al acelei instituţii, colonel dr.Ioan Ţepelea, istoric, poet, editor), unde, de pildă, s-au întâlnit cu cititorii, lansându-şi ultima carte publicată, autori de înaltă clasă: Andrei Marga, Gabriel Ţepelea, Ana Blandiana, Octavian Paler, Doina Uricaru, Mircea Maliţa, Ion-Gavrilă Ogoranu, etc, etc; dar şi la „Zilele revistei Familia” sau la „Salonul anual de carte” ş.c.l. – în toate aceste ocazii am simţit că relaţia interumană era una a bucuriei întâlnirii, a afirmării opţiunilor, a confruntării părerilor, a dialogului, a dorinţei de edificare, de cunoaştere reciprocă. La toate acestea erau prezenţi şi clerici: ortodocşi, catolici, protestanţi. Si nu o dată discuţiile erau incitante şi incisive.

Redau două scurte întâlniri personale cu doi colocviabili: 

Radu Enescu, filosoful, după ce i-am fost prezentat de către Dumitru Chirilă (în redacţia revistei Familia : „Colaboratorul nostru Romul Pop, preot ortodox; ştii că am comentat câte ceva din cele publicate la noi”), m-a abordat, în stilul său inconfundabil : „Constat că sunt şi preoţi care cunosc Biserica. Aşa că vă provoc să detaliaţi care instituţie se poate numi Biserică”. (Pe această temă, colegul de redacţie Traian Ştef a şi pus de un interviu, pe care l-a publicat în Noua Gazetă de Vest).

Altdădată, Tiberiu Ciorba văzându-mă, în redacţia N.G.V. , cu Florin Ardelean, ne atacă frontal: „Zău, dacă vă-nţeleg! Între Husasău de Criş şi Fughiu sunteţi doar doi intelectuali plantaţi pe cinci mii de metri pătraţi. Chiar nu vă puteţi întâlni mai des, să…puneţi de-o carte?” (Peste câtva timp, Tibi mi-a încropit coperta la volumul „Glasul pecetarelor”).

 Aşa era în Oradea. Dar, în vara anului 1996 am revenit din periplul bihorean în oraşul tinereţii mele (unde fusesem cinci ani pe şantierul noii uzine Phönix şi apoi un deceniu parohul Catedralei ortodoxe, fostă greco-catolică). La primul eveniment cultural, anunţat în presa băimăreană, m-am salutat cu câţiva cunoscuţi, dar am sesizat lipsa totală a clericilor.

 Cum cu câţiva dintre preoţii locali fusesem, cu două decenii în urmă, în relaţii apropiate, de prietenie, voiam să reiau legătura cu ei, să comunic. Dar… surpriză! Unul, la apelul meu telefonic, îmi răspunde parcă deranjat: „Iartă-mă, frate, că nu pot vorbi cu tine…am o urgenţă…te sun eu, să ne vedem undeva..”. Peste-o săptămână de aşteptare am revenit cu telefonul apostrofându-l; mi-a răspuns ceva din care eu trebuia să înţeleg că nu-i bine să ne întâlnim.  Pe altul l-am întâlnit întâmplător în faţa bisericii la care slujeşte coborând din maşină. M-am dus spre el cu sufletul şi braţele deschise. S-a uitat parcă speriat în jur (să se asigure că nu-l vede cineva că stă de vorbă cu mine?!) şi, după ce, totuşi, mi-a răspuns la salut şi la îmbrăţişare, s-a grăbit să intre în biserică, lăsându-mă cu ochii în soare. Apoi, pe unul întrebându-l pe şleau:”Măi frate, ce s-a întâmplat cu voi aici în Baia-Mare?”, mi-a răspuns că ceva „s-a întâmplat” cu mine, de am trecut la droutarii greco-catolici, şi mi-a închis telefonul în nas. 

„Droutari”?!, probabil de la cuvântul care în limba maghiară înseamnă „sârmă”; n-am înţeles decât mai târziu etichetarea. Dar din acestea (şi din altele) am înţeles că unii n-au dreptul la opţiune, iar alţii n-au acces la duhul înţelegerii. Ca fost coleg, ca prieten cu unii, m-a durut starea lor şi m-am hotărât să-i ajut frăţeşte. Din două motive: unu, să-i ajut pe colegii clerici să se debaraseze de fundamentalism; doi, să le ofer creştinilor (manipulaţi de ei din interes confesionalist) o altă părere; sperând, din partea lor, acceptarea întâlnirii, a dialogului, a colocviului. Pentru aceasta am redactat o broşură, 40 de pagini format A5,  „Şapte exerciţii de dezintoxicare”,  publicată în luna mai 1997.

Invitaţia la dialog a rămas fără răspuns. Se confirma că, după cinci decenii de comunism, unii români nici nu acceptau să-şi recunoască starea de intoxicare spirituală. De aceea am perseverat: 

În cotidianul „Glasul Maramureşului” am deschis o rubrică „Abecedar al credinţei”, în săptămânalul „Observator” – „File de istorie”, iar în ziarul „Opinia” o pagină bilunară de „Spiritualitate”.

Acum, câteva din aceste provocări la ecumenism (şi alte câteva mai vechi manifestări pe acelaşi portativ), le-am grupat tematic în volumul Exerciţii de dezintoxicare, cu aceeaşi creştinească intenţie, pe care o ilustrez în această prefaţă cu un articol publicat în „Graiul Maramureşului” nr.127 din 3 septembrie 1997, sub titlul  „Spre o Turmă şi un Păstor”:

                           *    *    *

Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe cate Mi i-ai dat, ca ei să fie una aşa cum suntem Noi”(Ioan 17,11)

În fostele ţări comuniste Bisericile au de înfruntat multe  şi felurite obstacole, în străduinţa realizării rostului lor soteriologic şi a împlinirii dorului creştinilor după marea şi unitara Familie de altădată: o Turmă şi un Păstor. În România Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma, desfiinţată de regimul ateu în 1948, a supravieţuit în temniţe şi catacombe; în locul celor 12 episcopi deveniţi martiri au fost consacraţi alţii „în ilegalitate”, prin grija Suveranului Pontif; iar după  revoluţia din decembrie 1989 s-au reînfiinţat  institute teologice pentru pregătirea noii generaţii de preoţi. Rezultatele aparţin lucrării Spiritului Sfânt, Care „suflă unde Îi este voia”(Ioan 3,8): spre exemplu, numai în Eparhia de Maramureş, după 42 ani de interzicere, urmaţi de 8 ani (΄89 – ΄97) de nedreptăţi, umilinţe şi prigoniri, s-au reînfiinţat 154 parohii greco-catolice cu peste 100.000 credincioşi, păstoriţi de 131 preoţi; de asemenea 5 mânăstiri cu 29 călugăriţe. Şi nu există săptămână în care  credincioşi din parohiile trecute forţat în 1948 la ortodocşi să nu-şi exprime, prin opţiune liberă, dorinţa de a reveni la Biserica părinţilor lor, Greco-Catolică.

Aceasta, în condiţiile în care activitatea sacerdotală se oficiază, iarna şi vara, pe ger cumplit sau călduri toride, sub ploaie sau zăpadă, în 84 localităţi – sub cupola cerului, în parcuri, pieţe sau cimitire, în case particulare, săli de sport sau garaje. De ce? Pentru că în 1948 statul ateu a confiscat cele 337 biserici parohiale din Eparhia Maramureşului (ca şi din celelalte dieceze) şi le-a dat Bisericii Ortodoxe. După 1989 statul nu a legiferat retrocedarea de jure către proprietarii legali, iar Episcopatul ortodox se opune vehement cedării de facto, deşi, în spirit ecumenic,  greco-catolicii au propus slujirea alternativă: adică, în toate bisericile parohiale, din localităţile în care există creştini catolici şi ortodocşi, să se slujească zilnic, la ore diferite, asigurând că nu vor scote pe nimeni din bisericile retrocedate, nici nu vor deranja servicii oficiate de fraţii ortodocşi în biserici greco-catolice. 

Mai mult, pentru a colabora la îmbunătăţirea  vieţii spirituale din ţara noastră, afectată de ideologia comunistă, dorim şi un dialog interconfesional cu Biserica Ortodoxă Română, în vederea acestei colaborări pe tărâm moral. Prin slujirea alternativă şi dialogul teologic s-ar putea realiza apropierea dintre cele două Biserici, spre a se împlini, astfel, dorinţa divinului Păstor „ca toţi să fie Una”.

Dar realizarea acestui dialog nu depinde de noi, ci de fraţii ortodocşi; ei au putinţa, noi numai dorinţa , speranţa şi credinţa. Căci dialogul presupune o împreună-vorbire, iar o convorbire cu ortodocşii este dificil de realizat, atâta timp cât ei ocupă abuziv bisericile noastre, iar noi ne rugăm sub cupola cerului. Dar continuăm să ne rugăm cu credinţa că „aceasta este cu neputinţă la oameni, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”(Matei 19,26), îndemnând pe toţi creştinii greco-catolici, la fiecare Liturghie: „Pentru prosperitatea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”. Preot Romul Pop.

Nota Redacţiei: Duminică, 31 august, P.S.Ioan Şişeştean a hirotonit încă 6 preoţi (4 absolvenţi ai Teologiei din Baia-Mare, 2 studenţi la Roma), în cadrul Liturghiei oficiate, ca de obicei, la Statuia Ostaşului Român din parcul municipal; participând şi rectorul Institutului Pontifical Grec din Roma, acesta a rostit 2 ectenii în limba greacă (nu maghiară), iar unul dintre noii hirotoniţi a pronunţa, pentru oaspeţi, o scurtă alocuţiune în limba italiană.”

                           *   *   *

Aşadar, acum deschid iar o poartă la care aştept, ca oaspeţi la simpozion, pe cei care au de spus cuvânt spre apropierea contrariilor, clarificarea poziţiilor, întreţinerea dialogului, cu intenţia sinceră de a contribui, cât de puţin, la împlinirea dorinţei Celui Care în Bethleem S-a născut, pe Golgota S-a jertfit, din Ghetsemani a înviat, la Ceruri S-a înălţat şi pe Spiritul Sfânt L-a  pogorât peste întreg „Poporul lui Dumnezeu”; popor din care  fac parte nu numai primitorii Legii Legii Vechi – evreii, şi creştinii Tesatmentului Nou – catolici, ortodocşi, reformaţi, neoprotestani, ci şi toţi oamenii care, în diferite feluri, se află în legătură cu Dumnezeu, pentru că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu. Poarta e deschisă, poftiţi! Sine ira et studio (Fără mânie şi părtinire – Tacitus „Annales” I,1).

Baia-Mare, în ziua serbării Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile,

 Grigorie şi Ioan, 30 ianuarie 2006.                                           

                                                                     Autorul

                                                                  

Partea întâia: VATRA NOASTRĂ

  1. Vatra noastră

Poporul român s-a născut pe o vatră, pe care a ţinut-o caldă – prin locuire statornică, şi luminoasă – prin spiritualitate milenară. Viaţa ce a pulsat în aceste ţinuturi a fost viguroasă şi perenă, ocrotită şi întreţinută de ozonul Carpaţilor, de briza Pontului Euxin şi de undele cristaline sau vijelioase ale râurilor transilvane, ce se îngemănează cu apele bătrânului Danubiu.

Glasul stră-strămoşilor îl reînvie muza Clio. Lutul şi pietrele vorbesc: ceramica pictată în Transilvania, aidoma aceleia de la Cucuteni sau din Frumuşica Moldovei, sunt mărturii ale unei civilizaţii ce purcede din neolitic; toporul de cupru aflat, în octombrie 1968 de echipa de arheologi clujeni condusă de Nicolae Vlasa, în peşterile (acele 52 de „locuinţe suspendate”) săpate în stâncile de la Cheile Turzii, – atestă prezenţa prototracilor pe aceste meleaguri în jurul anului 1800 a. Chr. ; de 19 veacuri, columna dăltuită de Apollodorus stă înfiptă în inima Cetăţii Eterne şi emite pe 124 de lungimi de undă simfonia eroică a epopeii despre Decebal şi Traian, vestind de la înălţimea celor aproape 40 de metri ai săi despre vitejia dacilor şi a romanilor – mândrii noştri strămoşi; donariul cu inscripţie latină şi monogramă creştină de la Biertan, „Eu, Zenovie, am adus acest dar” (Ego Zenovius votum posui), nu este numai un dar al lui Zenovie, ci şi un glas care spune: noi, creştinii stră-români eram, în secolul IV aici; dar nu făceam numai umbră pământului, ci sfinţeam glia străbună cu sângele martirilor: Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos – de la Niculăţel, Dobrogea -, tot din secolul IV, sunt doar patru nume din pleiada anonimilor luceferi, ce strălucesc pe firmamentul spiritualităţii româneşti, chiar dacă meteoriţii lor nu sunt – încă – înscrişi în calendar şi nu au candelă aprinsă la altar ; lutul ars al prescurnicerelor dezgropate din mormântul de la Palatca judeţul Cluj (sec.IV), sau din aşezarea daco-romană Jabăr judeţul Timiş – ne spune şi de care fel de creştini erau strămoşii noştri: din aceea care aduceau pentru Jertfa Euharistică – prescura, cinstitele daruri de pâine şi vin. 

Aşa grăieşte muza Clio: în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic există mărturii despre un popor romanic şi creştin; există mărturii despre unitate spirituală, despre statornicie, despre răbdare.

Suntem aici şi în mileniul III, pentru că suntem de aici, suntem neamul înfrăţiţi cu glia şi cu cerul. Vieţuim, prin milenii, în leagănul ce ne-a ocrotit copilăria, la şcoala ce ne-a făurit neamul, cu farmecul ce ne-a susţinut viaţa (N. Titulescu).

Liantul unităţii fiinţei ne-a fost şi ne va fi credinţa. Aşa psalmodiază şi Poetul (Ioan Alexandru), parafrazându-l pe Tribunul (Simion Bărnuţiu), care zice că :

 „Naţiunea se-ntinde până unde o duce 

 Limba credinţei,

 Până unde pământu-i stropit cu sângele 

 Suferinţei”.

Aceasta este VATRA noastră !

(Rev. „Legea românească”, Oradea, nr.4/l990)

  1. Două tezaure sălăjene

Multimilenara continuitate de civilizaţie şi creativitate artistică a strămoşilor noştri din vatra carpato-danubiano-pontică o atestă grăitor şi cele peste 800 de tezaure de bijuterii şi vase din aur şi argint descoperite până acum pe cuprinsul patriei noastre (apud L. Mărghitan, „Zece tezaure carpatine”, p. 10).

Remarcăm, prin aceste câteva fraze, două tezaure, (păstrate sub mantia ocrotitoare a gliei sălăjene), care se bucură de atenţie deosebită în rândul specialiştilor, pentru valoarea lor de unicat în „arhiva arheologică”:

  1. În Muzeul de Istorie al României se păstrează „cel mai vechi tezaur de obiecte din aur… (din ţara noastră) şi unul din cele mai vechi  de  acest gen  din lume,  confecţionat din numeroase foiţe de aur nativ suprapuse prin baterea lor cu un ciocan din piatră (datat: prima jumătate a mileniului IV ante Christus!), reprezentînd-o pe Marea  Zeiţă-Mamă,  divinitate a fertilităţii solului, două Zeiţe-Păsâri şi un Om-Pasăre, a căror semnificaţie de cult încă nu se cunoaşte, dar ea „atestă adoptarea, pe fondul vechilor credinţe legate de adoraţia pământului dătător de hrană, a
    unor  noi  concepţii…  bazate pe divinizarea  forţelor cereşti urano-solare” (ibid.,14-15). Acest extraordinar tezaur a dăinuit prin milenii pe dealul Măgurii, la circa o jumătate de kilometru  în estul satului Moigrad, comuna Mirşid, judeţul Sălaj, până în primăvara anului 1912, când un gospodar de acolo a prins boii în jug şi apucând voiniceşte de coarnele plugului a împlântat brăzdarul, ceva mai adânc decât de obicei, în solul primăvăratic, din care… a strălucit comoara stră-strămoşilor. Pagină de aur în istoria poporului, prezent aici din preistorie şi până astăzi!    
  1. În 3 august 1797 şi în 20 aprilie 1889 (v. Vasile Vetişanu, Cartea  Şimleului, pg. 31—45), doi  copilaşi  români  şi,  respectiv, un plugar, au descoperit pe Măgura Şimleului două loturi de obiecte din aur (păstrate, încă!, la Muzeul de Istorie al Artei din Viena şi – o parte – la Muzeul Naţional Maghiar din Budapesta), datat cu certitudine: secolul IV al erei creştine (numeroasele medalioane ce-l compun purtând efigiile unor împăraţi ce au stăpînit lumea romană între anii 286 şi 383 d. Chr.- Maximilian, Constantin cel Mare, Constantin al II-lea, Valentinian, Valens şi Graţian). Uneltele miniaturale ce împodobesc lanţul cu pandantive de  Ia Şimleu – „plug, seceară, teslă, lopată,  foarfece, ciocan, scară, daltă, nicovală,  custură de cismar, cheie şi cârlig de rotar, compas şi daltă de rudar, daltă şi măciucă de pietrar, cuţit de vier, o mână votivă, fierăstrău şi pilă, o barcă cu un personaj în interior – sugerează ocupaţii specifice unui popor aşezat temeinic pe un anumit teritoriu. Agricultura practicată cui plugul, prelucrarea lemnului, mineritul, pescuitul ş.a.erau ocupaţii specifice masei daco-romanilor de pe cuprinsul fostei Dacii” (L. M., o.c, p. 62), numită de Vasile Pârvan „regiune clasică a agriculturii încă din neolitic” (Dacia, p. 155).

„Acest lucru al pământului a format la daci un sistem de viaţă materială bine organizat, cu unelte şi obiecte specifice de muncă, pe care le întâlnim până şi în creaţiile lor spirituale, în colinde, de pildă, sau în cântece. Într-un colind din zona Şimleului se spune: „Pe feţăle munţilor / Munţilor, cărunţilor, / În lucrul oamenilor / La-nturnatul brazdelor / Cu fierul hârleţelor, / Cu fierul plugurilor, / La tăietul crengilor, / La tăietul viţelor / Cu vîrfu-foarfecelor, / Pe culme măgurilor / La crescutul viilor” (V.Vetişan, o.c, p. 43).     

Cele trei vase ornamentale cu perle de aur aşezate în formă de triunghi, fibula mare cu piatră, de onix şi încrustaţii de granat roşu – trădează ,,genul de împodobire propriu gustului artistic din lumea greco-romană” (L.M., ibid.), care exclude categoric ipoteza atribuirii bijuteriilor de pe dealul Măgura grupurilor de populaţie germanică migratoare –  vizigoţi, ostrogoţi sau gepizi. De altfel, pe baza unor recente cercetări arheologice, specialiştii identifică importanta aşezare dacică bimilenară de la Şimleu-Silvaniei cu Dokidava (Dakidava), înscrisă pe harta anticului Ptolemeu şi deci „nu ar fi exclus ca în acest centru al dacilor liberi… să-şi fi avut reşedinţa unul dintre conducătorii masei daco-romane, iar tezaurul să fi fost o bogăţie a comunităţii autohtone din acest ţinut” (id. ibid.).

Nu intrăm în aprecierea valorii lor artistice sau intrinsece. Scopul nostru este doar acesta: să semnalăm că tezaurele „aur nativ din neolitic” şi „podoabe made in Dakidava” sunt, pe lîngă multe   alte dovezi – etnografice, lingvistive, religioase etc  – certe şi incontestabile mărturii ale civilizaţiei superioare şi neîntrerupte, pe acest mândru plai şi gură de rai, care este strămoşescul pământ românesc al Sălajului. 

(Rev. „Legea românească”, Oradea, nr.5/l990)

  1. Rogerius despre bihoreni

Opera lui Rogerius (magister, membru al curţii papale, viitor arhiepiscop de Spalato, trimis de cardinalul Ioan Toletanus într-o misiune oficială la Episcopia catolică din Oradea, surprins aici de năvălirea tătarilor din anii 1241-1242) este o sursă  istorică de prim rang pentru  cercetătorii obiectivi ai realităţilor derulate prin secole pe străbuna vatră românească. Ceea ce însuşi  a văzut şi a trăit, cărturarul-prelat  a înscris  într-un Cântec de jale – Carmen Miserabile – „unanim recunoscut ca cel  mai de valoare document asupra invaziei, nu numai pentru că ne dă o descriere a ei, cât se poate de completă, dar şi pentru judecata  de o deosebită obiectivitate, cu care priveşte faptele” (I.Teoran, Cnezatele şi  scaunele de judecată româneşti  menţionate de Rogerius în Carmen Miserabile”, 1241-1242, Beiuş, 1941, p.5).  

Căzut în  captivitate între Oradea şi Cenad, trăind în această regiune pînă la retragerea tătarilor, Rogerius are „privilegiul” de a fi nu numai martor ocular al evenimentelor din timpul năvălirii, ci şi de a cunoaşte – mai bine decât cu ocazia altor misiuni – unele realităţi locale:

  1. Cetatea Oradea este distrusă de  tătari sub ochii lui Rogerius; asemenea satul întărit cu ziduri, podul lui Toma (Tămaşda).
  2. „Cetăţenii nobili, soldaţii şi canonicii au fost ucişi  cu toţii fără milă” (cap.XXXIV).
  3. Tătarii întâlnesc în ţinuturile bihorene belşugul râvnit (totdeauna, de toţi cotropitorii), de aceea nu incendiază „nici semănăturile, nici fânaţele, nici casele”. Hrană suficientă  pentru cotropitori. Dar recolta trebuie culeasă. De către cine ?
  4. Populaţia  sătească era numeroasă. Cităm: „După ce au prins câţiva inşi care se ascunseseră prin păduri, (tătarii) le-au dat drumul spunându-le că oricine ar voi să li se supună, li se va da libertatea  de a veni acasă, însă  într-un anumit timp. Oamenii au dat crezare acestor vorbe ale lor, fiindcă din cauza lipsei de hrană mureau de foame. Astfel, toţi câţi mai rămăseseră în viaţă s-au întors pe la casele lor. Şi cum pădurile erau mari, popor nenumărat (subl.ns.) stătea ascuns în ele; aşa că ţara s-a populat la cale de trei zile…(Oamenii întorşi la vetre ) au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o în hambare, împreună cu paiele şi fînul” (cap.XXXV).

             5.Rogerius nu menţionează pentru posteritate  naţionalitatea acestei  numeroase populaţii (pentru contemporani precizarea era de prisos), dar scrie răspicat  despre  cneji şi scaune de judecată, iar sumedenie de documente  „ieşite din cancelariile regale, episcopeşti şi ale capitlului romano-catolic… atestă nu numai existenţa voivodatelor, cnezatelor  şi scaunelor de judecată, în acest Bihor, (ci) dovedesc şi faptul că aceste instituţii sunt ataşate numai, şi exclusiv numai, unei populaţii româneşti” (I.T.,o.c.,18). 

             Iată de ce este importantă, pentru istoria românilor, precizarea clară a lui Rogerius că, după exterminarea claselor privilegiate, tătarii reorganizează lumea muncitoare  a satelor: „fiece sat şi-a ales dintre tătari un rege (chan), pe cine a dorit”; „şi-au ales cneji… care să facă dreptate, să le procure (tătarilor) cai, animale, arme, daruri şi veşmintele trebuincioase”; “cnejii se adunau aproape în fiecare săptămână” (cap.XXXV). Deci, Rogerius ne vorbeşte de: 

  1. a) regi aleşi de fiecare sat dintre tătari; 
  2. b) cneji împărţitori de dreptate şi administratori de sate;

    c)câte o adunare în fiecare săptămână a cnejilor (I.Teoran,28), iar unul dintre cercetătorii moderni ai acestor texte (Dr. Marki Sandor, în “Aradvarmegye es Arad szabad kiraly varos tortenete” v. II, p.500) nu se sfieşte a arăta, că „instituţia cnezatelor…îşi găseşte  o primă menţiune în lucrarea lui Rogerius; (şi că această) instituţie  este românească şi (este) numită cu un cuvânt slav , drept rezultat al simbiozei româno-slave” (apud I.T.,ibid.).

Se ştie că dincolo de Tisa, la ei acasă, în Panonia , ungurii aveau, în sec.XIII (la ale cărui  evenimente se referă Rogerius), un stat organizat  după modelul feudal apusean şi cu amprentă ecleziastică papală. De asemenea, se ştie că, în expansiunea lor spre răsărit, au întâlnit aici şi un cler „schismatic” (I.B.R., 1957,v. I, p.137), iar „clasele privilegiate ale statului opresor s-au  suprapus organizaţiilor băştinaşilor, mulţumindu-se cu un tribut  primit fără truda  administraţiei directe (vezi şi A.D.Xenopol, I.R. II, 151-177). Astfel băştinaşii au rămas cu o  autonomie păstrată  până târziu de tot, în unele  locuri. Ei se administrau singuri în  cadrul instituţiilor proprii. Aveau, cu drept cuvânt, o constituţie a lor, nescrisă, dar vie în puterea  unui drept consuetudinar” (I.Teoran, ibid).

Descriind  în „Cântecul de jale” realităţi bihorene din anul 1241-1242,”Rogerius ne demonstrează atât de convingător că toate clasele privilegiate, adică elementele constituţionale ale statului feudal, au fost exterminate, în timp ce populaţia muncitoare a statelor a fost cruţată, în bună parte” (ibid.31-32). Făcând, apoi, o distincţie clară între  regii satelor (hanii impuşi de tătari) şi instituţia tradiţională a cnejilor, pe regi îi pomeneşte fără nici o altă observaţie, în timp ce „instituţia cnejilor este comentată şi descrisă în amănunte” (id.ibid.).

Cneazul Geroth, pomenit de Rogerius că s-a refugiat pe insula dinspre Podul lui Toma, unde magistrul era captiv, trebuie că făcea aceeaşi administraţie şi aceeaşi instanţă  de judecată  ca ceilalţi. Doar faptul că  conducea aproape o mie de sate, ne-ar îndreptăţi să presupunem că el avea, de fapt, o situaţie mai înaltă: aceea de voievod.

 Şi cnejii erau numeroşi, aproape o sută…fiecare cneaz (având) mai multe  sate. E important acest fapt pentru că  arată un teritoriu întins, guvernat de cneji. Rogerius n-a putut să vadă tot teritoriul (străbătut de el „cale de trei zile”), dar important  este că în acest teritoriu este documentar dovedită existenţa voievodatelor, cnezatelor şi scaunelor de judecată. 

În orice caz este dovedit că voievodatele, cnezatele şi scaunele de judecată sunt de „datină românească” şi unde sunt aceste instituţii sunt şi români („popor nenumărat”). 

Este dovedit şi aceea că …”în Bihor, aceste instituţii sunt legate numai de români şi (că) ele sunt atestate până la vecinătatea  teritoriului vizat de Rogerius” (ibid 34-35).

Pentru încrestătura  adâncă şi clar reliefată pe răbojul istoriei româneşti a veacului al XIII-lea, numele magistrului Rogerius onorează denumirea cartierului dinspre poarta de vest a modernului municipiu Oradea.

 (Rev. „Legea românească”, Oradea, nr.6/l990)

  1. Particiaprea Maramureşului la evenimentele anului 1877

„Ţara Maramureşului”, acest minunat nordic plai al Patriei noastre, şi-a încrestat pe răbojul vremii istoria sa, crâmpei din istoria patriei, cu tăieturi adânci şi clare, ca cele tăiate azi de barda lui Gheorghe Borodi în stejarul vestitelor „porţi maramureşene”; ca undele limpezişi zglobii ale Marei, Izei şi Vişeului în drum spre Tisa, ale Lăpuşului şi Săsarului grăbitespre  someş, aşa acurs fluviul vieţii aici, de pe vremea când cei ce stăpâneau înălţimile  Gutâiului, Ţibleşului sau Rodnei se numeau «daci liberi» şi până astăzi.

Pentru timpurile îndepărtate stau mărturii ale vremurilor valuri prin urma lor lăsată în străbun pămînt, începând din neolitic (cultura Oarta de Jos, Ilba, Lăpuş, Săpânţa) şi epoca bronzului (cultura Suciu de Sus) – drepte mărturii despre «originalitatea civilizaţiei nord-tracice» – urcând , apoi, pe firul istoriei prin vremea lui Burebista şi Decebal (tezaurele Mireşu-Mare, Sighetu Marmaţiei, Rozavlea, ceramica de la Onceşti sau Oarţa de Sus), până la dovezile simbiozei celor două culturi –romană şi geto-dacă – prezente neîntrerupt în aşezări din secolele IV—X, studiate de arheologi la Sarasău şi Crăciuneşti .

Fără această «prezenţă neîntreruptă» învolburata istorie a plaiurilor maramureşene nu ar fi zămislit, neîntrerupt, luminoase prezenţe – oameni, fapte, documente – ce se impun în fiecare epocă prin personalitate, originalitate şi identitate specifice. Bogdan I Întemeietorul a pornit spre Moldova de pe locuri pe care documentele le numesc «Terra Maramorosiensis» încă din secolul al XlV-lea ; la anul 1391 centrul de cultură de La Peri primeşte confirmare bizantină, mânăstirea «dră-goşeştilor» fiind înălţată la rang de stavropighie constantinopolitană, iar în zorii secolului al XVII-lea, pe câmpurile de glorie, între căpitanii Viteazului Mihai – fulgerul care a unit pentru o clipă sub sceptrul său pe toţi românii – răspunde la apel şi Aga Lecca din Chioar».

Nu este, deci, decât un fapt firesc că atunci când se încearcă dăltuirea unei epopei a marilor evenimente ale anului 1877, istoria impune pomenirea .prezenţei maramureşene.

În anul gloriosului Centenar al Independenţei, apelăm din nou Ia Clio, pen a ne lumina  trecutul, lăsînd să vorbească documentele :

1.Scrisoarea preotului  Ioane Georgiu din Târgu Lăpuş, trimisă la 27 iunie 1877 st. v. lui Diamandi I. Manole în Braşov, stă mărturie că «românii din acest cerc şi-au ţinut sfântă datorie a sucurqe (dona) fraţilor de un sânge de  preste Carpaţi» nu numai cei 101 florini vechi austrieci, colectaţi pentru ajutorarea ostaşilor răniţi pe redutele Plevnei, ci şi  înflăcărata lor iubire pentru «brava oştire română».

  1. Scrisoarea învăţătorului Teodor Mărgineanu din Văleni (Sighet) din 26 octombrie 1877 st. v., adresată lui Iacob Mureşanu, pomeneşte numele alor 20 maramureşeni, ce au donat 4 fl. 47 cr. v.a. «în favoarea ostaşilor răniţi, care pentru Lenea  românească şi  creştinească, pentru viitorul României şi al naţiunii române îşi varsă sângele pe câmpul de luptă».
  2. Rezultatul colectei tânărului «studinte în a 3-a cl. normale» Victor Colceriu din Somcuta –Mare, 108 fl. 20 cr., îl confirmă lista publicată de Iudita Măcelariu în «Gazeta Transilvaniei», datată: Sibiu, în 8 noiembrie 1877.
  3. În noiembrie 1877 maramureşanul Filip Mihalca, ajutor farmacist în Vişeu de Sus, se oferă – printr-o scrisoare adresată «Crucii Roşii» din Iaşi – ca voluntar, pentru a se îngriji de «starea bravilor ostaşi răniţi», el «fiind gata în oricare ora a ocupa locul » între ceilalţi luptători.

Gestul lui este atât de impresionant, încât reclamă aureolă!

Printre baionetele ce separau pe fraţi de fraţi se va strecura cum ştie el, cum a învăţat de la strămoşi, dar – continuă scrisoarea – «mă rog barem de la Suceava până la Iaşi biletul de cale ferată să mi se dea fără taxă» .

  1. Populaţia din Baia-Mare şi jur, cuprinsă de «compătimire pentru fraţii noştri români care sângerează pe câmpul de luptă», îşi arată solidaritatea cu idealul eroilor de pe baricadele Independenţei donând pentru «uşurarea durerilor» celor răniţi suma de 140 fl. 18 cr. v.a. şi 13,290 kg. bandaje, cum glăsuieşte scrisoarea Ghizelei Cresta Drumariu, din 5 decembrie 1877 st. v. şi lista publicată în «Gazeta Transilvaniei». Lista acestor oferte ne permite să apreciem larga participare la colectă, caracterul de masă al solidarităţii cu cei de pe front, precum şi comunitatea de ideal patriotic naţional al tuturor românilor. 

În listă sunt înscrişi, pe lângă modeşti anonimi («un român», «egyi valaqi» = cineva), preoţi din 10 localităţi: Baia-Mare, Ferneziu, Şişeşti, Remetea Chioarului, Săcălăşeni, Chechiş, Săsar, Baia-Sprie, Groşi, Buşag), avocaţi şi notari din Baia-Mare şi Şomcuta, precum şi nume ale unor cetăţeni ce aparţin naţionalităţilor conlocuitoare, solidari cu nobila cauză a Patriei comune :economul Moritz Herkovics, neguţătorul Frenkel Volf, Koszka Arpad, Teleki Sandor jr., canonicul ramano-catolic Bohm din Baia-Sprie, Binder, Schmidt ş.a.

  1. Nelăsându-se mai prejos decât marii tribuni, ce lansau apeluri mobilizatoare în «Gazeta Transilvaniei»  (prin Comitetul format din Diamandi Manole, I. A. Lapedatu, G. Bariţ, Iacob Mureşanu ş.a.) sau în «Familia» de la Oradea (care, în nr. 32/1877 publică şi vestitul «cântec»  al lui Iosif Vulcan: «Scame (bandaje) pentru cei răniţi»), inimosul învăţător Elia Pod din Şomcuţa Mare lansează un înflăcărat apel, la 25 decembrie 1877, publicat în «Gazeta Transilvaniei», către confraţii de dăscălie, arătându-le că, dacă starea pauperă a învăţătorilor români de sub stăpânirea străină nu le permite să facă donaţii băneşti («încât cei mai mulţi nici cu «dinarul văduvei» nu putem concurge – contribui –, nici în cazul cel de lipsă»), ei pot, în schimb, organiza – după pilda ce el însuşi le-o dă: şezători populare «adunând junimea» şi învăţând-o să confecţioneze bandaje pentru răniţi.

Pentru ilustrarea stării de spirit ce o exprimă, reproducem prima frază din scrisoarea vrednicului  dascăl şomcutean: «Numele de român, ce-1 port cu fală şi care atrage asupra-şi atenţiunea Europei întregi, datoria ce-mi este impusă prin legătura de sânge, simţul uman şi filantropic, împrejurarea, că rarul eroism al bravilor descendenţi al lui Traian, Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu a reîmprospătat la Griviţa gloria străbună, toate acestea m-au obligat la împlinirea uneia din cele mai sfinte datorinţe, de a contribui după putinţă la alinarea durerilor scumpilor noştri confraţi din România liberă, care sângerează în lupta contra despotismului asupritor, contra semilunii, «ce n-au nici lege, nici chiar Dumnezeu».

  1. Alături de confraţii săi, scriitorul Petru Dulfu din Tohat exprimă în poeziile «Dimineaţa» şi «Cununa de laur» încrederea în victoria Ostaşilor eroi, care va aduce «unire, sârguinţă şi frăţească conlucrare» :

Iar tu, o Românie, o ! mama cărei soarte
A fost atâţia secoli a plânge neîncetat,
Nu plânge azi cu jele a fiilor moarte
Că-n luptă pentru tine viaţa lor şi-au dat.

Cici sus colo prin stele trăi-vor dânşii iară

Cu-a gloriei cunună. eternă încoronaţi

Iar din a lor cenuşă acuşi va să. răsară

Cereasca libertate – unind pe fraţi cu fraţi.

  1. La terminarea războiului, autorităţile române au conferit persoanelor, care s-au distins prin colecte, medalii comemorative. Una din aceste medalii a fost acordată distinsei maramureşene Elena Hossu – Longin, fiica marelui luptător pentru emanciparea romanilor transilvăneni, Gheorghe Pop de Băseşti.

Ne oprim aici cu răsfoirea grăitoarelor documente, socotindu-le pe acestea suficiente pentru ceea ce doream să ilustrăm, că: Maramureşul, acest minunat plai românesc s-a dovedit şi în anul de răscruce 1877 parte integrantă activă, prezentă, pilduitoare.

Şi aşa a rămas şi peste vremi.

(Referat susţinut  la Muzeul Naţional de Istorie, Sesiunea de comunicări ştiiţifice, Bucureşti, 26-27 aprilie l977; cuprins în volumul omagial, preluat de rev. The  Ressurection, revistă de teologie şi cultură, Ierusalim,nr.1-4/1977 p. 4)

5 .  Familia Românească – în pericol ?

În pragul aderării României la Uniunea Europeană autorităţile comunitare impun ca probleme ce trebuie rezolvate de către societatea românească: eradicarea corupţiei, alinierea legislaţiei la standarde europene, reformarea şi restructurarea economiei, precum şi securizarea graniţelor în faţa pericolului terorist, a comerţului cu droguri şi carne vie.

Eu consider că există încă o problemă esenţială prioritară şi anume familia românească, instituţie căreia ar trebui să i se acorde o atenţie deosebită, altfel începe să fie în  pericol.  Justific această afirmaţie, prezentând câteva realităţi, mai ales din partea de nord a României, din Transilvania, unde cunosc mai bine situaţia. Şi spre edificare voi face o comparaţie între situaţia din trei perioade:

– interbelică (1918-1948)

– comunistă (1949-1989) şi

– tranziţia spre democraţie (1990-2003).

  1. Perioada interbelică (1918-1948).

 Fiind Transilvania o zonă preponderent agricolă, cu populaţie majoritară românească şi de religie greco-catolică – aici instituţia familiei era sfântă. Într-o casă, chiar modestă, locuiau împreună două-trei generaţii: bunici, părinţi şi copii, în armonie şi religiozitate. Viaţa era grea, ca după război, dar exista un cult pentru muncă şi o aversiune faţă de vicii. De aceea, în multe comunităţi săteşti nu exista nici un divorţ şi nici un avort.

Acestor români creştini poetul-rapsod le închină imn:

“ Trăiesc în casele lor de lemn cu pridvoare

   Trei generaţii la rând, înfrăţiţi,

   O vacă la iesle de lapte dătătoare,

   Doi cocostârci pe şură răstigniţi.

            Săraci, dar în uriaşă ospitalitate –

            Ştergar de jar celui mai şters venit.

            Şi când se frânge pâinea pe-nserate

            Ne ştim şi noi un neam nebiruit.”

 ( Ioan Alexandru, “Case”, în Imnele Maramureşului pg. 346).

La oraşe, majoritatea intelectualilor respectau tradiţia sănătoasă din mediul sătesc de unde proveneau. Între puţinii muncitori (meseriaşi) dacă vreunul divorţa şi voia să se recăsătorească , abandona religia Catolică şi adera la Biserica  Ortodoxă, unde era permisă a doua şi chiar a treia căsătorie. 

Acesta este motivul pentru care am considerat că din punct de vedere moral perioada istorică  interbelică – cucernică şi luminoasă – este cuprinsă între anul terminării primului război  (1918) şi până în anul desfiinţării brutale de  către  regimul comunist a Bisericii Greco-Catolice (1948).

  1. Perioada comunistă (1949-1989) este un mozaic ale cărui culori sumbre încerc să le identific din mai multe unghiuri.  Tancurile sovietice au adus în România o ideologie ateistă şi au pus la conducerea ţării Partidul Comunist, cu oameni fără Dumnezeu  şi fără morală. Aceştia au impus un alt mod de viaţă pentru români, atingând grav şi instituţia familiei. Astfel:
  2. Familia nu mai era o “imagine terestră  a Sfintei Treimi”, ci o “celulă a societăţii”, în care doi indivizi de sex opus trebuiau să procreeze “cadre noi” pentru societatea comunistă. 
  3. Pentru marea masă a membrilor Partidului Comunist Român cununia religioasă era în general, tolerată, dar pentru cei care aveau o funcţie de conducere cât de mică, sau erau militari, sau  cadre didactice, cununia era interzisă.  Astfel au început să se înmulţească mezalianţele, familiile nelegitime, adică fără cununie, cupluri cu acte de stare civilă. 
  4. Aşa au proliferat şi divorţurile, deoarece căsătoria nu mai era indisolubilă.
  5. Statul comunist a controlat mortalitatea infantilă, asigurând asistenţă sanitară gratuită gravidelor şi lehuzelor şi a interzis avorturile, dar totul numai pentru creşterea natalităţii, căci:
  6. a) creşterea şi educarea religios-morală a copiilor erau strict interzise; 
  7. b) copiii erau îndoctrinaţi cu ateism, în mod forţat şi organizat de către instituţiile statului, începând din perioada preşcolară şi până la cea universitară, fiind cuprinşi în organizaţii politice: şoimii patriei,  pionierii, tineretul comunist, apoi membri ai P.C.R.
  8. Partidul unic (comunist) a impus românilor şi o Biserică unică (Ortodoxă). Dar acesteia i-a interzis total catehizarea copiilor şi a tineretului, nu numai în şcoli, ci şi în unităţile de cult.  Singura Biserică, care mai făcea religie cu copiii în cadrul cultului, fiind cea romano-catolică, dar aceasta era minoritară şi credincioşii ei erau de etnie maghiară sau germană ( şi  puţini ca număr). 
  9. În familiile creştine, educaţia religios-morală a copiilor se făcea în condiţii de clandestinitate, cu frică şi sporadic.  Elevii deconspiraţi ca religioşi, la şcoală, erau ironizaţi sau chiar pedepsiţi  şi excluşi  din organizaţiile  tineretului comunist. Deci stigmatizaţi. 
  10. O categorie aparte erau familiile în care unul din părinţi era deţinut politic.  Aceştia erau câteva zeci de mii,  întemniţaţi cu sau fără condamnare: foşti demnitari, universitari, politicieni, intelectuali sau  preoţi greco-catolici care n-au acceptat să treacă la Biserica Ortodoxă. Copiii acestora erau proscrişi, daţi afară din liceu, neadmişi la universităţi sau chiar arestaţi pentru motive inventate.  Pentru a-şi putea şcolariza copiii, unele din soţiile întemniţaţilor au uzat de un subterfugiu: au divorţat şi, la starea civilă, şi-au reluat numele de fată, spre a-şi proteja  copiii, iar apoi, după aprilie 1964, când au fost eliberaţi “deţinuţii politici”,  ele s-au recăsătorit cu soţii lor, dacă aceştia au supravieţuit gulagului.  Caz concret cunoscut de mine: preoteasa fostului paroh greco-catolic din comuna Ardusat, de lângă Baia Mare –  doamna Maria Pop, născută Mărginean (+ 1993).
  11. Fac excepţie unele zone de munte, din Maramureşul istoric, din Munţii Făgăraş şi din Carpaţii Apuseni, în care, datorită condiţiilor de sol, regimul comunist nu a putut impune acolo nici desfiinţarea gospodăriilor particulare (cum făcuse în tot restul ţării, înfiinţând gospodării de stat şi cooperatiste, după modelul sovietic al sovhozurilor şi colhozurilor). În  acele sate de munte, păstrătoare a portului popular şi a tradiţiilor populare, s-a putut conserva şi o viaţă de familie după morala creştină, chiar şi în era comunistă. Spre exemplu, la una din celebrele serbări de la Ieud, Judeţul Maramureş, poetul Ioan Alexandru, în anii ‘ 70, elogia realitatea că în acel sat nu sunt oameni divorţaţi şi că o familie are câte 5-6 copii.  Apoi, în câteva comune de pe valea râurilor de munte Iza, Mara, Cosău şi Vişeu, chiar şi după peste 45 de ani de comunism, ţăranii se salută între ei cu formula creştinească implementată de Biserica Greco-Catolică dinainte de 1948: “Lăudat fie Iisus” –      “ În veci, amin”.

III. Perioada de tranziţie spre democraţie (1990-2003) suferă consecinţele şi  moştenirile perioadei anterioare. Aşa cum pe plan politic Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 a fost furată de comuniştii din eşantionul doi al conducerii de partid şi de stat, iar fosta Securitate s-a infiltrat, până  astăzi, în toate partidele politice postdecembriste, tot aşa nici instituţiile cele mai importante ale societăţii, ca familia şi biserica , nu şi-au  revenit la normal. Părinţi atei influenţează copiii spre partea materială a vieţii. Libertatea este rău înţeleasă. Parlamentari liber cugetători fac legi nedrepte, şi guvernanţi atei le aplică şi mai strâmb. După 13 ani de aşa-zisă democraţie originală, nici Bisericii Ortodoxe, zisă Naţională, nu i s-au restituit unele bunuri care să-i permită implicarea în acţiuni de educaţie, de asistenţă socială, şi de valorificare a patrimoniului cultural bisericesc. Cât despre Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, desfiinţată brutal (întregul ei Episcopat fiind arestat şi întemniţat, supus unui regim de tortură şi înfometare) acum, după 1989, această Biserică este sistematic lipsită de mijloacele necesare exprimării libere a propriei identităţi confesionale, întrucât nu i-au fost retrocedate 2000 de biserici, 22 mănăstiri, 28 case conventuale ale celor 9 ordine monahale, 10 biblioteci mari şi sute de biblioteci parohiale, 4 mari aziluri şi orfelinate şi peste 700 edificii şcolare (http: // www.greek-catholic.ro/memorandum).

Consecinţele în planul familiei de  văd astăzi cu ochiul liber:

  1. A divorţa în România nu este un fiasco şi nici o ruşine; libertatea importantă din democraţiile occidentale a devenit libertinaj.
  2. Firava acţiune moralizatoare dă rezultate modeste deoarece în timp ce Bisericile de toate confesiunile încearcă o nouă evanghelizare, cu accent deosebit  pe  încreştinarea familiilor, mass-media invadează tineretul cu erotism, violenţă şi pornografie.  Funcţionează multe discoteci cu program dubios şi chiar cluburi sexy cu programe de strip-tease. 

             3.Numărul avorturilor este alarmant: o cifră statistică recentă, reţinută din presă, ne spune un fapt îngrozitor: 75% din sarcini sunt avortate: deci trei din patru copii nu mai vin pe lume! La acest capitol  România este pe locul numărul unu în Europa. 

  1. Folosirea anticoncepţionalelor este o politică de stat.
  2. În high-life a apărut şi în România modelul francez al “căsătoriilor de probă”: apar frecvent pe micul ecran “cupluri”, nu “familii”, prieteni, nu soţi. Şi aceasta începe a deveni o modă. 
  3. La polul opus, marea majoritate a populaţiei, în stare generalizată de pauperitate, se luptă cu sărăcia, să nu moară de foame; iar mizeria are două feţe: materială şi spirituală. Desfrâul, violurile, crimele şi chiar incestul sunt o prezenţă cotidiană, la oraşe şi la sate, pe o stare omniprezentă de alcoolism.

Pe bună dreptate, atât patriarhii satelor de munte, cât şi venerabilii intelectuali de la oraşe, se întreabă cu nostalgie şi îngrijorare: “ou sont les nièges d’automne”- unde-s zăpezile de-altădată ? 

Iar clericii şi celelalte persoane cu viaţă consacrată se mobilizează pentru a face faţă situaţiei, spre a nu o scăpa de sub control:

  1. Şcolile teologice au pregătit deja câteva promoţii de profesori de religie şi asistenţi sociali.
  2. Aproape toţi copii sunt botezaţi creştini.
  3. În şcolile primare se fac ore de religie.
  4. Majoritatea mirilor se cunună şi la biserici, chiar dacă nu li se face tuturor o pregătire religioasă premergătoare.
  5. La unele parohii există preocupare pentru formarea unor grupe de tineret.
  6. Mai multe congregaţii, printre care şi “Fiicele mici ale Inimii lui Isus” activează în România pentru salvarea adolescentelor instituţionalizate în casele de copii orfani sau abandonaţi, preocupându-se şi după majorat de destinul lor.

Accentuând importanţa acestui domeniu, al pastoraţiei familiei, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în discursul adresat Conferinţei Episcopilor Catolici din România, la încheierea vizitei “Ad Limina Apostolorum”, sâmbătă, 1 martie 2003, la Roma, a spus: “În marea  majoritate a cazurilor familiile voastre se menţin fidele tradiţiile creştine sănătoase. Cu toate acestea, trebuie să se ţină  seama de primejdiile ce pot apărea în societatea de astăzi. 

Fragilitatea cuplurilor; emigraţia constantă a familiilor tinere spre ţările occidentale, având adesea drept consecinţă încredinţarea grijii copiilor în mâinile bunicilor, separarea forţată a soţilor, mai ales când mama este cea care pleacă în căutare de lucru;  practicarea tot mai răspândită  a avortului; controlul naşterilor prin metode contrare demnităţii persoanei umane, sunt unele din problemele care vă solicită atenţia asiduu şi impun o acţiune pastorală adecvată.  Niciodată  nu va fi îndeajuns să subliniem importanţa unui primat sănătos al familiei în  tot ceea ce se întreprinde pentru educaţia noilor generaţii”. 

Crezând într-o activizare substanţială a acestei preocupări pastorale, închei şi eu într-o notă optimistă: Cu puterea Spiritului Sfânt şi mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, Patroana României, ţara numită cândva  grădina Maicii Domnului , sperăm că tânăra generaţie, neintoxicată de comunism, va redescoperi valorile morale ale creştinismului şi că familia  românească va redeveni “o imagine terestră a  Sfintei Treimi”. O, Mater Virgo Maria, ora pro nobis.

(Referat rostit la „Conferinţa Internaţională -TRANS- comunicare  şi receptare, România, Baia-Mare, Universitatea de Nord, secţiunea de Teologie Greco-Catolică, 8-9 mai 2003; publicat apoi de UNB în „Buletin ştiiţific” seria A, vol.XIII, 2003; şi preluat în „Flori de crin” nr.8/martie 2005).

                              

  1. Vocaţia ratărilor istorice

Cu sintagma „adamism românesc”, Emil Cioran a denumit vocaţia eşuării la începuturi, constatând că noi românii suntem mereu-mereu la început de drum, un „popor al începuturilor”: de dezvoltare culturală, de refacere economică, de maturizare politică, de, de, de… De parcă există un blestem al neîmplinirilor, care însoţeşte cu negura limitelor sale şirul înfăptuirilor noastre istorice. Adamisme, adică ratări din start în competiţiile cu istoria, în toate epocile. 

Vorbeşte Clio: 

„Pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), de exemplu, românii moldoveni ratează accesul la cultura occidentală, deoarece ieromonahul bulgar Grigore Ţamblac, sosit aici din Constantinopol îI determină pe domnitor să interzică scrierea cu litere latine ce se practica din timpul descălecătorului Bogdan I (1359-1364), cel care, la venirea din Maramureş adusese cu sine cărţi şi notari ştiutori de latinească, introducând în locul acesteia la curte şi în cancelaria domnească, nefireasca şi greoaia limbă slavonă: e momentul repudierii de către bunul domnitor moldovean a catolicei sale soţii, poloneza Ringala, pentru care nu demult adusese în Moldova cărţi latineşti şi construise biserici catolice…. Unificarea cea mare din 1918, „imperfectă” şi ea, cel puţin prin neînglobarea întreagă a Maramureşului Istoric, din a cărui suprafaţă două treimi au rămas în extra-murosul statului român, – nu este în fond nici ea decât o sublimă „ratare”. Treaba cu Maramureşul, a fost o gravă eroare a politicienilor din Vechiul Regat, puţin cunoscători ai realităţilor ardeleneşti. Ei se călăuzeau după lozinca unirii românilor din teritoriu „de la Nistru pân’ la Tisa…”, uitând vorba istoricului Al. Filipaşcu, că „în Maramureşul de peste Tisa avem români şi moşie istorică românească” (Blaga Mihoc,Istorie şi politică, Oradea, 1993,p.27).

După revoluţiile anticomuniste din 1989, în timp ce popoarele vecine au promovat conducători democraţi, poporul român teoctistizat 1-a ales în fruntea sa pe liber cugetătorul declarat Ion Iliescu, dovedind cu majoritate de voturi că este un popor ortodox-ateu, în anul mântuirii 1992! Start ratat în cursa pentru democraţie şi prosperitate.

Vizita Papei în România se anunţă tot ca o ratare istorică din start. După ce de aproape 10 ani Biserica Greco-Catolică o doreşte, iar de peste doi ani şi Statul Român apreciază prezenţa Sfântului Părinte ca oportună şi benefică (şi „analfabeţii” ştiu ce s-a întâmplat în Polonia, Filipine, Cuba, etc), iată că vipurile ortodoxiei româneşti doresc să-l aştepte pe Papa la aeroport, să-1 conducă la Cotroceni şi la Patriarhie, unde va cina şi va dormi, iar a doua zi va vedea o slujbă frumoasă oficiată de Teoctist, după care hai la aeroport. Arrivederci! Good Bye! Ce vizită pastorală!, ce Moldovă!, ce Ardeal?! 

Dacă la noi ardelenii nu vine Papa când vizitează Bucureştiul, s-aşteptăm până ce Sfântul Părinte va fi în vizită în la Budapesta sau la Kiev, să-1 chemăm şi la noi! Acum Papa vine doar la Teoctist, în Bucureşti, nu la românii de pretutindeni. Noi vom vedea la televizor cum se îmbrăţişează „fraţii” în Dealul Mitropoliei şi vom auzi nişte comentarii insipide. Când vom observa că Ocazia a fost ratată, vom fi, iarăşi!, post festum. Alo, alo, vine Papa şi la noi?

(“Observator”Baia-Mare, 16-22 martie 1999 sub prseudonimul Radu Petre) 7.  Stema eparhiei greco-catolice

Toate actele emise de Cancelaria Eparhială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş poartă stema proprie, blazonul ce o reprezintă, emblema aprobată, deodată cu înfiinţarea Episcopiei, prin Bula papală „Sollemni Conventione”, emisă de Papa Pius al XI-lea în 5 iunie 1930. 

În centrul stemei este reprezentată Preacurata Fecioară Maria – „Patroana Eparhiei”. Sub chipul Ei sunt înscrise cuvintele acatistului de preamărire rostite de credincioşii greco-catolici: „Bucură-Te, Maică Fecioară”. Împrejurul Maicii Domnului sunt reprezentaţi toţi cei pe care-i are sub aripile Sale ocrotitoare: oamenii, pământul, fauna şi flora (vezi: portul naţional, mina, capra neagră şi brazii). Asupra acestora planează purtarea de grijă şi binecuvântarea sacerdotală, ilustrată prin cele două semne arhiereşti: mitra şi toiagul episcopal. Şi destinul tuturor nu putea fi pus decât sub „semnul mântuirii” – sfânta Cruce, fixată în fruntea stemei eparhiale.

Eparhia Română Unită de Maramureş s-a înfiinţat ca sufragană a Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş, având 201 parohii româneşti şi toate parohiile rutene – adică 38 – existente în întregul Regat al României.

Intrarea în vigoare a acestei bule „Sollemni Conventione” a avut loc la 15 august 1930, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

În acea zi (de 15 august 1930) a luat fiinţă, deci, Eparhia de Maramureş, fiind pusă sub cârmuirea şi administrarea interimară a Excelenţei Sale Mons. Dr. Iuliu Hossu, Episcop de Cluj-Gherla, numit Administrator Apostolic interimar al acestei Eparhii, cu depline puteri de a se îngriji până la constituirea episcopului titular al Eparhiei şi al Vicariatului special al Rutenilor.

Întâiul episcop titular al Eparhiei de Maramureş numit de Sfântul Scaun, după agrementul dat de Guvernul Român, a fost Reverendisimul Dr. Alexandru Rusu la 16 octombrie 1930, consacrat ca episcop în Blaj la 30 ianuarie 1931. Instalarea solemnă în Catedrala din Baia Mare a avut loc la 2 februarie 1931 şi a funcţionat până în anul de tristă memorie 1948, când a fost arestat şi ţinut în detenţie până în 1963, când a murit în închisoarea din Gherla în ziua de 9 mai.

Al doilea episcop al Eparhiei de Maramureş – Administrator Apostolic – a fost Episcopul Dr. Ioan Dragomir. A fost consacrat clandestin ca episcop la 6 martie 1949, la Nunţiatura din Bucureşti, de către Nunţiul papal, Arhiepiscopul Gerald Patrik O’Harra. Arestat în 1951,  a suportat detenţia  până în anul 1964, când a fost eliberat. După ieşirea din închisoare a activat clandestin, hirotonind preoţi de toate vârstele, menţinând vie credinţa catolică în rândul clerului şi ocazional şi în rândul maselor de credincioşi. În unitate cu ceilalţi episcopi din Provincia Mitropolitană, a întocmit numeroase memorii la autorităţile de la Bucureşti, cerând repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite, dar fără nici un răspuns. A decedat la Bucureşti la 25 aprilie 1985 şi a fost înmormântat la 30 aprilie 1985, satul natal Ariniş.

La 9 august 1986, Capitlul Eparhial de Maramureş, în prezenţa Înalt Preasfinţitului Dr. Alexandru Todea, a ales în mod valid şi respectând (în condiţii de clandestiunitate) toate prevederile canonice, Ordinarul Eparhiei de Maramureş în persoana Preotului Lucian Mureşan. Consacrarea întru episcop a Pr. Lucian Mureşan a avut loc la Baia Mare la 27 mai 1990, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, de către Eminenţa Sa Arhiepiscopul Guido Del Mestri, I.P.S.S. Arhiepiscop şi Mitropolit Alexandru Todea şi P.S.S. Episcop Ioan Ploscaru.

La 31 decembrie 1989 „Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională”, prin Drecretul-Lege nr. 9, a abrogat Decretul nr. 358/1948, prin care a fost desfiinţată Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, şi astfel a fost recunoscută oficial. A fost anulat decretul 358/1948, dar nu i-au fost anulate consecinţele: nu i-a fost restituit patrimoniul confiscat. Astfel de bunuri ar fi: Catedrala din Baia Mare, bisericile, casele parohiale, şcolile, etc..

La 20 iulie 1994, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop titular al Eparhiei de Maramureş pe Preotul Ioan Şişeştean, funcţie devenită vacantă prin numirea Episcopului Lucian Mureşan ca mitropolit la Blaj. Pr. Ioan Şişeştean a fost consacrat şi instalat ca episcop la 11 septembrie 1994 în parcul oraşului Baia Mare.

(Referat acordat prof. Ciprian Codaţi, decembrie 2004 pentru revista şcolii).

Partea a doua:  PUNCT  PE  „i”

  1. Câteva repere ecologice în Biblie

Având ca scop să povestească istoria Creaţiei şi a Mântuirii oamenilor, planul lui Dumnezeu asupra omenirii şi iubirea Lui nemărginită faţă de om, Biblia este cartea care conţine şi transmite acest mesaj eminamente religios şi spiritual. Nefiind un tratat de ştiinţă („ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire”), Biblia nu se preocupă nici de „studiul interacţiunii dintre organisme şi mediu lor de viaţă”, ceea ce s-ar numi ecologie. Dar îndrăgostitul de frumuseţi poate savura, în grădina Sfintelor Scripturi, pâraie cristaline şi flori înmiresmate, podoabe arhetipale ale Edenului (Geneză cap.2).

Înainte de alcătuirea paradisului, Creatorul a realizat condiţiile primordiale fundamentale a tot ce urma să existe: Lumina şi Tăria – ca bariere întunericului ni haosului; apoi, în etape succesive şi evolutive, s-au despărţit apele de uscat şi a dat pământul din sine verdeaţă, iarbă cu sămânţă-ntr-însa şi pomi înfloriţi; şi pe tăria cerului, luminătorii zilei şi ai nopţii – să  cârmuiască zilele şi anotimpurile şi anii; şi-au început a mişuna vietăţi în ape, şi fiinţe vii pe pământ şi păsări înaripate, după felul lor. Şi, privindu-le, Creatorul le-a apreciat pentru că „a văzut că toate sunt bune” (Geneză 1,31). Frumuseţea universului creat decurge din Dumnezeu; cosmosul este imaginea Frumuseţii Absolute şi mărturisitorul Acesteia: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18,1). Omul, beneficiar şi stăpân al frumuseţii universului paradisiac, este numit „pom răsădit lângă izvoarele apelor”(Psalm 1,3).

Ruperea echilibrului şi armoniei edenice, prin liberul arbitru al protopărinţilor amăgiţi de Cel Viclean, s-a repercutat malefic asupra frumuseţii şi calităţii lumii şi vieţii; locul plăcutei îndeletniciri intelectuale din rai (unde „a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului, şi tuturor fiarelor sălbatice,.. pentru ca toate fiinţele vii să se numească cum le va numi Adam ” (Geneză 2,19-2o), îl va lua truda istovitoare şi osteneala zadarnică („întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea”, pentru că „pământul va rodi spini şi pălămidă”).

Dar Creatorul nu acceptă urâţirea lumii şi degradarea frumuseţii omului de către forţele malefice, de aceea intervine, salvator, în destinul omului şi al universului, trimiţându-L pe însuşi Fiul Său pe pământ pentru ca lumea din nou „să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”(Ioan 10,10). Lumea trebuie guvernată spre transfigurarea eshatologică, iar instrumentul acestei misiuni este omul cristic. Reamintindu-i „frumuseţea cea dintru început”, întruchipată plenar în Fiul Mariei din Nazaret, Iisus Fiul lui Dumnezeu readuce în om nostalgia şi dorul paradisului şi reînnobilează  omul şi firea cosmică prin sacralizare.  

Începând de la sfinţirea apelor Iordanului, prin prezenţa Treimii (Tatăl grăind din înaltul cerului, Spiritul Sfânt planând ca un porumbel, iar Fiul intrând în şuvoiul undelor), şi până la înălţarea la ceruri, de pe muntele Eleonului, întreaga misiune soteriologică a lui Iisus Cristos este operă de restabilire a echilibrului şi armoniei edenice în sufletul omului şi  pe marea înviforată a lumii. El însuşi Se oferă, prin Misterul Euharistic (instituit la Cina din seara de joi  13 Nissan anul 33 şi perpetuat pe sanctuarele creştine până la sfârşitul acestui mod de existenţă) sub forma elementelor vitale naturale, nepoluate : pâinea şi vinul cuminecăturii:

„Şi, iată, potirul la gură Te-aduce,

Iisuse Cristoase, Tu, jertfă pe cruce,

Hrăneşte – mă, mamă de sfânt Dumnezeu, :

Ca bobul în spice şi mustu -n ciorchine

Eşti totul în toate şi toate prin Tine,

Tu, pâinea de – apururi a neamului meu. 

 …Podgorii bogate şi lanuri mănoase, 

Pământul acesta, Iisuse Cristoase, 

E raiul în oare ne-a vrut Dumnezeu.

 Priveşte-Te-n vie şi vezi-Te-n  grâne

 Şi sângeră -n struguri şi frânge-T’e-n pâine,

 Tu, viaţă de-apururi a neamului meu”. 

(N.Crainic, Cântecul potirului).

Izvorul vieţii noi este Cristos. Pentru a se apropia de El şi a se împărtăşi de EL şi a vieţui în EL, sufletul omului şi vieţuirea lui cotidiană trebuiesc „ecologizate” prin asanarea mediului habitual de miasmele drogurilor spirituale, numite ademenitor: cugetări nobile, terapeutică yoga, sugestii teozofice, ritualuri magice, muzică ritmată, magia albă sau neagră, încântări spiritiste, reincarnare, channeling etc etc. 

Echilibrul şi armonia din omul îndumnezeit se răsfrâng, în grădinile pământului, peste crinii de pe câmpuri şi brazii de pe creste, la păstrăvii ce înoată în râurile limpezi şi la ciocârliile ce se avântă spre azurul imaculat. ‘

Şi…invers, omul maculat, drogat, satanizat, determină dezastre, în el şi în jurul lui, stigmatizând istoria lumii cu fumul înecăcios al jertfei lui Cain, sau poluându-l cu pucioasa şi focul Sodomei şi Gomorei, sau cu blestemul vieţii lui Belşaţar – mene, tekel, peres (numărat, cântărit, împărţit), sau dezumanizându-1 prin rasism, xenofobie şi terorism, sau riscând însăşi dispariţia formelor de viaţă terestră prin degradarea, demonizarea şi distrugerea naturii. 

Dar acestea nu se vor întâmpla! Pentru că omul şi cosmosul au un purtător de grijă, un Pronietor. Aşa grăieşte Biblia „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm23,1) şi „potrivit făgăduinţelor Lui, noi aşteptăm ceruri noi şi pământ nou” ( I Petru 3,13).

V-aţi convins că Sfânta Carte poate fi şi primul abecedar al ecologiştilor ? Cercetaţi-o cu stăruinţă.

(Rev. ”MILLENIUM – publicaţie lunară a transilvănenilor de pretutindeni”,  anul I nr.2, iunie 2oo1)

  1. Despre reincarnare

De când cu invazia în spaţiul românesc a conglomeratului de credinţe orientale, mai ales budhiste şi hinduiste, infiltrate atât direct, cât şi prin filiera occidentală, franceză şi americană, propagatoare a „Noii Ere” (New Age) prin channeling (experienţa comunicării cu morţii), reincarnarea a devenit un frecvent subiect de discuţie, propagat prin tot mai multe apariţii în presa scrisă, cu predilecţie în revistele preferate de tineret. De aceea cred că reincarnarea începe a se constitui într-o problemă şi că elucidarea ei este necesară.

Aceste credinţe, străine şi ostile creştinismului, afirmă ideea că după moarte sufletul omului se reîntrupează (reincarnează) intrând în alt trup, în care petrece o nouă viaţă terestră; omul moare, deci, de mai multe ori, retrăieşte în alte trupuri, putând avea alt sex, alte profesii, trăiri şi stări sufleteşti; tâlhar într-un trup, inocent în alt trup; sau chiar ajungând a vieţui şi în trupuri de animale, păsări, în pomi sau în plante…

Faţă de aceste elucubraţii, doctrina creştină despre destinul omului este cea revelată de însuşi Creatorul omului şi al universului. Din cuvântul sacru, izvorul curat al revelaţiei divine, putem lămuri şi această problemă a „reincarnării”:

  1. Omul are o singură viaţă pământească, nu mai multe. Sfânta Carte spune clar: „Oamenilor le este hotărât să nu moară decât o dată, – iar după aceea vine judecata” (Evrei 9, 27). Faptele vieţuirii în trup vor fi cenzurate atât la încetarea existenţei terestre, prin „judecata” pomenită în textul de mai sus, cât şi la „judecata de pe urmă” (Matei 25, 31-46), când actualul mod de existenţă al universului va înceta (Matei 24,29), pentru a începe, spre veşnicie, „un cer nou şi un pământ nou” (II Petru 3,13).
  2. După moartea biologică, sufletele merg într-un loc anume, nu se reincarnează. Căci urmarea morţii este „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” – zice Ecclesiastul (12,7), iar Fiul lui Dumnezeu, întrupat în Iisus Cristos, limpezeşte zările veşniciei printr-o imagine clară: „Şi a murit săracul, şi l-au dus îngerii în sânul lui Avraam. Şi a murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Şi în iad, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, văzut-a pe Avraam de departe, şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16,22-23). Deci, rai şi iad, nu reincarnare în alte vieţi.
  3. În faţa Dreptului Judecător, fiecare suflet se va prezenta cu trupul în care a vieţuit. Cum, altfel, ar exista responsabilitatea faptelor trăite în trup?! Cu care din multele trupuri, în care s-ar fi reincarnat, s-ar uni sufletul la Înviere, sau de care fapte ar fi responsabil? „Fiecare după faptele sale” – precizează Apocalipsa: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, fiecare după faptele sale” (20,12).
  4. În iconomia mântuirii omului, trupul este un dat important. Ca purtător temporar al sufletului, trupul creştinului este „templul Spiritului Sfânt” (I Corinteni 6,19), în care vieţuieşte întru Cristos, prin prezenţa darului divin, în convieţuirea mistică şi euharistică. Iar în perspectiva eshatologică, trupul va fi părtaş la destinul ultim al omului, întrucât aşa a fost creat ca fiinţă dihotomică (trup şi suflet): „Şi marea a dat pe morţii cei din ea, iar Moartea şi Hadesul dădură înapoi morţii din sânul lor, şi fură judecaţi fiecare după faptele lui” (Apocalipsă 20,13); „Nu vă miraţi de aceasta, căci vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi, care au făcut binele întru învierea vieţii, iar cei care au făptuit răul întru învierea judecăţii” (Ioan 5,28-29).

Pe lângă argumentele biblice, să apelăm şi la logica omului cu un pic de educaţie şi de bun simţ, care spune că:

  1. Propagatorii reicarnării atentează la demnitatea fiinţei umane. Văduvindu-l de sublimitatea faptelor în trup, prin care creştinul poate ajunge o fiinţă grandioasă prin desăvârşire morală (aureola ce încununează progresul sufletesc şi asceza lutului!), adepţii reincarnării batjocoresc demnitatea acestei fiinţe, care poate urca spre piscurile îndumnezeirii, coborându-o spre coabitarea în trupul unui câine sau în tulpina unei mătrăgune!
  2. Fiecare om este un ins. Nu sunt doi la fel. Fiecare este el însuşi. Şi, în manieră personală, poate deveni personalitate morală creştină unică: o notă distinctă în marea simfonie a vieţii. Ori, admiţând năstruşnica idee despre reincarnare, admitem desfiinţarea eului personal. Să devenim roboţi programaţi a cânta, un timp, la vioară, apoi, a orăcăi ca broaştele, apoi a ne reincarna în chiar lintiţa care acoperă apa bălţilor!

Nu!, domnilor propagandişti ai fantasmagoricei reincarnări a omului în trup de vulpe, viperă sau alun. Nu! De oriunde aţi veni voi. Căci noi, creştinii din Carpaţi, ştim că omul este o fiinţă minunată; că viaţa lui pe pământ este un dar de la Dumnezeu; că trupul lui, mai minunat alcătuit decât al tuturor creaturilor din univers, are un destin extraordinar: să fie sălaş scânteii divine, numită suflet, şi să fie co-părtaş destinului etern al acestuia. El şi eu – sufletul meu şi cu mine. Ce companie! Unică şi eternă.Noli me tangere…

(„Exerciţii de dezintoxicare”, supliment la rev.TINEREŢE CREŞTINĂ, Baia-Mare, mai 1997)

  1. Preasfântul Nume al Mântuitorului

Nu numai în stufoasa presă românească postdecembristă, cu orientare mai mult sau mai puţin creştină, şi în ediţiile „îmbătrânite” ale Textelor Sacre (ca cele de la Bălgrad-1648, Viena-1868, Lugoj-1938, Bucureşti-1914, etc.), ci şi în cele mai recente cărţi de cult şi reviste de specialitate, tipărite atât de Patriarhia Ortodoxă Română, cât şi de Mitropolia Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică), – numele Mântuitorului este scris în mai multe feluri: Isus Hristos, Isus Christos, Iisus Hristos sau Isus Cristos.

Care este grafia corectă, literară, argumentată etimologic şi istoric?

 Răspundem: Iisus Cristos.

 Pentru că:

  1. În textele biblice ebraice şi aramaice stă scris Iehosus (Isaia 62,11; Matei 1,21 ş.a.), care se traduce „Dumnezeu este mântuirea” sau „Mântuitorul”.

În textele greceşti (limba originală a majorităţii cărţilor Noului Testament) este grafiat Iisus, cuvânt care derivă din viitorul verbului iaome – ieno (= a vindeca) pronunţat şi scris în dialectul ionic iisome; de unde grafia cu doi i – Iisus.

Din cele două limbi, ebraică şi greacă (în care s-a rostit pentru prima dată), la romanii încreştinaţi (dintre iudei şi păgâni), numele Mântuitorului s-a vestit sub forma latinizată – Jesus; această formă s-a prelungit, peste secole, în limbile neolatine ale Apusului, cu grafia Jésus sau Jesús, sub influenţa pronunţiei erasmice, în care al doilea i (fiind scris cu vocala greacă eta) se rostea e.

La traco-ilirii sud-danubieni, în deceniul şase al primului secol, Apostolul Andrei probabil să fi folosit forma aramaică sau ebraică, cu care era familiarizat, Iehosus.

La străromânii (daco-latini) din Dacia Traiană, Evanghelia s-a vestit în limba latină (începând cu secolul al doilea, o dată cu trupele romane cuceritoare şi continuând, cu intensitate, prin misionarismul roman, care a culminat prin activitatea prodigioasă şi de durată a sfântului Niceta, eruditul episcop de Remesiana, „apostolul românilor” (340-424), pe vremea căruia se vorbeşte despre existenţa unui „rit daco-latin pe scheletul apostolic” al Liturghiei în care se rostea Crezul niceo-constantinopolitan cu articolul „Sanctam Ecclesiam Catholicam” şi se cânta imnul compus de Niceta „Te Deum laudamus”, cântec apreciat azi ca „o relicvă de limbă latină, care a răsunat mai întâi pe pământul Daciei, în proza ritmică).

Cum a ajuns, prin secole, latinescul Jesus la pronunţia românească cu doi i (uşor de remarcat şi azi în graiul ţăranilor maramureşeni, când rostesc salutul creştinesc „Lădămt pă  Iisus!”)?

Tot aşa cum, după legile evoluţiei limbii, din latinescul bene avem actualul bine, din strămoşescul plenus avem românescul plin, etc., în care e a devenit i; deci din Jesus – Iisus.

De remarcat (şi sancţionat) că filoruşii (ca, de pildă, Al. Rosetti, în „Istoria limbii române”, Bucureşti, 1986, pg. 286-290; ş.a.) militează pentru forma cu un singur i, afirmând că Isus ne-a venit din limba slavă, întrucât primele traduceri româneşti (chirilice) au fost din această limbă, în care se scria aşa. Chiar Editura Academiei Române impune (în „Ortografia pentru toţi”) această formă greşită: „Numele proprii Isac, Isus se scriu cu un singur i iniţial (nu Iisus)”.

Forma corectă, literară, este cu doi i; aceasta şi pentru că în limba română pronunţia este fonetică, deci se rosteşte Iisus şi se scrie Iisus.

  1. În invocarea numelui Mântuitorului, autorii biblici însoţesc numele propriu – Iisus, de titlul, care ilustrează şi evidenţiază demnitatea Sa divină şi misiunea soteriologică – Cristos (Romani 16,27; I Corinteni 16,23; Efeseni 6,24; I Petru 5,14; I Ioan 5,20; Iuda 1,25; ş.a.)

Grecescul Cristos este traducerea cuvântului ebraic Messiah (= Unsul lui Dumnezeu).

În textele latine nu s-a tradus conţinutul cuvântului grecesc Cristos, ci s-a transcris, cu aceeaşi semantică, sub forma Christus.

Limba română vorbită l-a preluat, fonetic, pe strămoşescul latin Christus – rostindu-l Cristos;  după aceeaşi lege după care latinescul charta este româneşte carte, character este caracter, chorus este cor, Charon este Caron  şi chorda – coardă.

În slava târzie s-a transcris după forma greacă Cristosú, cum îl găsim şi în textele româneşti ale tristei epoci slavo-fanariote. Dar, chiar dacă s-a perpetuat, sub influenţa grafiei greco-slave, în multe tipărituri forma Cristos, titlul corect, în româneşte, al lui Iisus este Cristos; şi pentru că noi nu ne numim hreştini, de la Cristos, ci creştini, de la Cristos, preasfântul Nume al Domnului Iisus.

Quod erat demonstrandum. 

(„Exerciţii de dezintoxicare”, supliment la rev.TINEREŢE CREŞTINĂ, Baia-Mare, mai 1997)

  1. Data serbării Sfintelor Paşti

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Ziua Învierii Domnului, nu este sărbătorită în aceeaşi zi de către toate Bisericile, umbrind multora bucuria praznicului, cu întrebări ca acestea: Nu o dată a înviat Cristos? Bisericile, care se numesc ale Lui, au fiecare alt înviat?

Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Fecioarei Maria din Nazaret-ul Iudeii, a înviat din morţi în ziua de Duminică, anul 33 de la naşterea Sa în Bethleem, luna ebraică Nissan, ziua 16, care în acel an a căzut în prima Duminică după luna plină, de după echinocţiul de primăvară.

Contemporanii evenimentului, unic în istoria mântuirii, au început să aniverseze această Zi în anii următori, atât în Biserica din Ierusalim (unde s-a întemeiat prima comunitate creştină, cu peste trei mii de persoane, la Rusalii, a cincizecea zi de la Paşti, în urma predicii apostolului Petru) cât şi în diferitele Biserici înfiripate prin misiunile Apostolilor.

Să ne amintim, însă, că asupra proaspăt-înfiripatei Biserici creştine se năpusteşte cu furie puterea dominantă, atât pe plan local, iudaic, cât şi universal, roman. La numai nouă ani de la învierea lui Iisus, Irod Agripa I, adept al principiului talmudic „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, dispune arestarea apostolilor Răstignitului; reuşeşte să-1 prindă doar pe bătrânul Iacob al lui Zevedei, pe care-1 decapitează în cetatea Ierusalim. În anii următori, când celor 12 discipoli li s-a adăugat, prin vrere de Sus, iluminatul din drumul Damascului, Pavel, misiunile apostolice ajung în principalele cetăţi ale Asiei-Minor şi împrejurul Mediteranei, până în inima imperiului – Roma. Reacţiunea păgânităţii se manifestă prin cezarul nebun – Nero, care în anul 61 inaugurează era catacombelor decretând: „Non licet esse christianos!” şi pornind sălbateca prigonire a adepţilor noii religii, al căror sânge va înroşi arenele circurilor şi crucile de la marginile drumurilor Imperiului – încă 252 de ani.

Când au serbat creştinii catacombelor Ziua învierii?

Când şi cum au putut! Unii ţineau prima Duminică după 14 Nissan (Vinerea răstignirii din anul 33), „în strânsă dependenţă de Pastile iudeilor, sărbătoare care amintea de fapt de ieşirea evreilor din robia egipteană sau săibătoarea azimelor. Alţii le serbau chiar în aceeaşi zi, indiferent când ar fi căzut. Alţii le-au ţinut cu stricteţe a treia zi după 14 Nissan, în Grecia şi Antiohia se ţineau Pastile în prima vineri de după lună plină (după 14 Nissan), în părţile Galileii se ţineau la dată fixă, de către unii la 25 Nissan, de către alţii la 28 Nis-san”.

În anul 313, la Milano, împăratul Constantin cel Mare decretează ieşirea din catacombe a creştinilor – „Edictul de toleranţă”. În aceste condiţii de libertate se poate organiza, peste 12 ani, primul „sinod ecumenic” – soborul sau conciliul tuturor episcopilor Bisericii creştine universale. Cei 318 Părinţi s-au întrunit în orăşelul Niceea de lângă noua capitală a Cezarilor – Constantinopole, promulgând primele articole de doctrină creştină („dogme”) şi primele reguli de disciplină („canoane”). În legătură cu data serbării Paştilor, Părinţii niceeni au pus capăt controverselor pascale, hotărând că: „Paştile creştine se serbează în prima Duminică după luna plină, de după echinoţiul de primăvară, iar dacă coincid cu Paştile evreilor, se amână o Duminică. Aceasta a rămas regula, valabilă şi azi, după care se stabileşte data ţinerii Sfintelor Paşti”.

Dacă regula este bună şi dacă a fost respectată, de unde, dar, provine deosebirea serbării?

 De la „unitatea de măsură a timpului” – de la calendar. Primul calendarolog creştin a fost unul de-al nostru, pe numele de călugăr Dionisie, la care el şi-a adăugat, din smerenie, cuvântul „Exiguus” = „cel mic”, „smeritul” (470 – 555); el este savantul care a fixat pe calendar „anul zero” la 25 decembrie 753 ab Urbe Condita, pentru ca omenirea creştină să nu mai însemneze curgerea anilor de la întemeierea Romei prin Romulus şi Remus, ci de la data naşterii Fiului lui Dumnezeu, Iisus, în Bethleemul Iudeii, punând piatră de începere erei creştine, calculând, apoi, şi data serbării Paştilor pentru următorii 94 de ani („tabela pascală” a anilor 532 – 626 p. Chr.). Numai că, Dionisie Exiguus a fixat data Paştilor pe calendarul din vremea sa, „calendarul iulian”, introdus în imperiu de Caius Iulius Caesar, după calculele filosofului Iulian Sosigene din Alexandria, la anul 44 a. Chr., care a socotit timpul necesar rotirii pământului în jurul soarelui („anul astronomic”) la 365 zile şi 6 ore, care 6 ore, din 4 în 4 ani formând o zi, aceasta se adăuga la luna februarie (în „anul bisect”). Dar anul astronomic real este de numai 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45 secunde. Diferenţa de 11 minute şi 15 secunde (neglijate de Sosistene, prin rotunjirea la 6 ore), după 128 de ani formează 1440 minute: 60 = 24 ore, o zi în minus, deci rămânerea în urmă a calendarului civil faţă de cel de pe cer.

După un mileniu, diferenţa ajunge la 10 zile.

De aceea, pe baza calculelor mai multor savanţi, „Papa Grigorie al XIII-lea (1572 -1585) a anunţat la 24 februarie 1582, prin bula Inter gravissimas, reforma calendarului iulian prin suprimarea a 10 zile (5-14 octombrie) şi readucerea echinocţiului de primăvară la data de 21 martie, cum era şi pe vremea sfinţilor părinţi de la Niceea”. Calendarul gregorian avea o diferenţă de numai 26,02 secunde faţă de cel astronomic, deci 24 de ore se vor cumula în 3.500 de ani. Dar bula papală s-a aplicat doar în lumea catolică, răsăritul ortodox rămânând la calendarul iulian, deci cu zece zile în urmă.

Acestor 10 zile li s-au adăugat încă trei până la începutul secolului XX. Multe personalităţi ale lumii ortodoxe sesizează problema pascaliei învechite, între care o lucrare de referinţă aparţine eminentului profesor de la Teologia din Cernăuţi, Dr. Vasile Gheorghiu. În calendarul propus „diferenţa dintre anul solar şi cel civil este redusă prin modul de bi-sectare până la un minim de 2,02 secunde, ceea ce face ca diferenţa de o zi şi o noapte să ajungă de abia după 42.772 ani”.

„În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe (…) (şi) au hotărât cu toţii să îndrepte calendarul iulian şi să aducă echinocţiul de la 8 martie la 21 martie, aşa cum îl aşezaseră cei 318 sfinţi şi dumnezeeşti părinţi de la Niceea, pe vremea sfântului şi marelui împărat Constantin. Hotărârea a fost primită de către toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod (…) urmând ca fiecare să facă îndreptarea calendarului când va găsi vreme potrivită. Astfel, în anul 1924, la 10 martie, a îndreptat calendarul Patriarhia ecumenică de Constantinopol şi Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Biserica Serbiei, Patriarhia Antiohiei şi în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul şi Biserica noastră Ortodoxă Română, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian.” Biserica Ortodoxă din Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice zice: „niet!”. Deci toată lumea: pe loc repaus.

Totuşi, suntem în secolul XX şi Rusia este membră în Liga Naţiunilor! Lumea ortodoxă se confruntă cu o problemă gravă: serbăm Pastile de două ori pe an, sau la două date diferite în cadrul Ortodoxiei?

Problema se soluţionează la Moscova, în anul 1948, în cadrul unui sinod Panortodox, aşa:

  1. Prăznuirea Paştilor trebuie săvârşită pretutindeni la aceeaşi dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu Paştile iudaic.
  1.  Consfătuirea consideră obligatoriu pentru toată lumea ortodoxă a sărbători praznicul Sfintelor Paşti numai după stilul vechi.
  2.  Pentru sărbătorile stabile, fiecare Biserică autocefală se poate folosi de calendarul întrebuinţat actualmente.
  3.  Este obligatoriu pentru clerici şi credincioşi să respecte stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se găsesc. 

„Iată deci cum reprezentanţii a toată Biserica Ortodoxă s-au înţeles la sinodul de la Moscova din anul 1948 şi au iscălit ca pentru unitatea (?!) şi pacea Bisericii să facem Pastile după stilul vechi, iar toate celelalte sărbători după stilul nou îndreptat până se va face un calendar desăvârşit”.

Concluzii:

  1. În Biserica creştină universală, în funcţie de concordanţa calendarelor şi de amestecul politicului (laic şi ecleziastic), serbarea Duminecii Învierii Domnului s-a ţinut:
  1.  La începutul primului mileniu creştin (33 – 325), sub prigoană iudaică şi păgână – când şi cum s-a putut într-o epocă dominată de religia oficială idolatră.
  2.  De la 325 până la începutul secolului VI – conform hotărârii Sinodului întâi ecumenic de la Niceea, fără a se putea vorbi de o generalizare imediată în toate Bisericile locale.
  3.  De la Dionisie Exiguus (532) până în 1582 „toată creştinătatea serbează Pastile în aceeaşi zi”.
  4.  De la corectarea calendarului prin Papa Gregorie XIII, până la începutul secolului XX, Apusul (catolic şi protestant) respectă calendarul gregorian, iar răsăritul ortodox „tradiţionalist” rămâne la calendarul necorectat (cu 10 zile în urmă faţă de calendarul astronomic).
  5.  La sfârşitul mileniului doi (din 1924 până azi), lumea creştină vest-europeană şi transoceanică serbează Pastile după calendarul corect, iar ruso-greco-româno-sârbo-creştinitatea rămâne la calendarul iulian (44 a. Chr.), deci cu 13 zile în urmă; care 13 zile pot fi mult mai multe: căci, dacă luna plină se arată chiar înaintea echinocţiului, trebuie să se aştepte până la ivirea pe cer a lunii pline de după echinocţiu şi – astfel – diferenţa între data Paştilor apusene şi a celor răsăritene poate fi de până la cinci săptămâni!   
  1. În România, corect, salutar şi creştineşte ar fi fost ca, după Decembrie 1989, să ne fi apropiat de surorile de gintă latină şi prin serbarea, de-odată cu ele, a celei mai mari Zile de praznic creştin – Sfintele Paşti. Dar n-a fost să fie aşa nici de data aceasta, căci:
  1. Biserica Ortodoxă Română nu vrea să fie acuzată că se desparte de tradiţia orientală (un as pe mânecă nu strică niciodată în partida cu… Apusul!) şi
  2. Biserica Română Unită, greco-catolică, nu poate avea curajul să serbeze Paştile decât de-odată cu toţi românii (căci sloganul „nu ne vindem… ungurilor” stă ca o sabie a lui Damocles peste gâtul ei firav). Este, certamente, o ironie a sorţii şi/sau un blestem balcanic că, deşi cele două mari îndreptări calendaristice universale au paternitate românească (Dionisie Exiguus – sec. VI şi Vasile Gheorghiu – sec. XX), românii nu serbează sfânta zi a Învierii Domnului după „calendarul românesc”, ci după cel… străin. Doi calendarologi români spun lumii întregi care-i calculul pascal corect, dar ambele Biserici româneşti (şi, după ele, toate cultele neoprotestante) îl scriu în calendarele lor… incorect; dând ocazie şi unui preacuvios şi învăţat călugăr ortodox, arhimandritul Ştefan Guşă, să scrie în foaia mitropolitană de la Sibiu: „Cei care ţin corect (Paştile), conform hotărârii sinodului I ecumenic sunt catolicii, nu noi, tocmai datorită îndărătniciei stiliştilor (pentru a nu se serba de două ori Pastile de către aceeaşi Biserică Ortodoxă)”.

Întrebarea retorică: Va trebui să se nască al III-lea „calendarolog român”, pentru a se fixa o zi în care toată creştinătatea să prăznuiască, împreună, Pastile? – nu ştim când va avea un răspuns. 

Propunerea fericitului mutat la ceruri Papa Ioan Paul al II-lea de a serba Sfintele Paşti, indiferent de calendar, în prima sau a doua Duminică din luna aprilie a rămas fără răspuns. Noi continuăm a cânta cu speranţă: „Ziua învierii, popoare, să ne luminăm…!”

Deocamdată s-a calculat că vom serba Paştile împreună în 8 aprilie 2007, 4 aprilie 2010, 24 aprilie 2011, 20 aprilie 2014 şi 16 aprilie 2017. 

(Rev.FAMILIA, Oradea, martie l995; prezentat, cu completări, în Sesiunea de comunicări  la Univ.de Nord Baia-Mare, mai 2oo6)

  1. Zis-a Eminescu despre Biserica Otodoxă Română că este ” mama neamului românesc” ?

Să cercetăm documentele :

Tomul M. Eminescu, Opere, IX, Publicistică 1870-1877 , Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, cuprinde între paginile 251-265 un amplu articol eminescian publicat de „Curierul de Iaşi” în nr. 17, 19, 21, 26 şi 28 noiembrie 1876, în care  „  Se vorbeşte că în Consiliul…” de Miniştri se va dezbate permisiunea trecerii armatelor ruseşti prin ţară.

Eminescu ia atitudine. Şi, analizând „starea românilor din Bucovina”, face această remarcă referitoare la Mitropolia românilor bucovineni: 

„Şi dacă se va întreba cetitorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi /româneşti/, căci atât mitropolitul transdanubian şi al ţărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât şi cel al Ungro-Valahiei (din Târgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân-în munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, stătea în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (o.c., p.258; subl. mea, R.P.).

Iată, deci, adevărul: Eminescu a spus, de fapt, că spre deosebire de mitropoliţii ortodocşi din Muntenia, Dobrogea şi Transilvania, care erau supuşi greco-bulgărimii (în putere şi limbă), singură Biserica Ortodoxă din Mitropolia Moldovei şi Sucevei (numai B.O. din această provincie supusă austriecilor) „este mama poporului românesc”, pentru motivele arătate; subînţelegându-se că, în contrast, Mitropoliile ortodoxe din celelalte trei Provincii româneşti erau vitrege, maştere, întrucât acestora le lipsea limba maternă, instinctul matern, genele strămoşilor – minime atribute ale maternităţii.

Sintagma, în sine, este splendidă! Folosirea ei – binevenită în orice loc potrivit.

Dar trâmbiţarea ei, tetam-nesam, cu aroganţă de păun şi obstinaţie de catâr, de pe amvoane ortodoxe, are un vădit scop discriminatoriu şi de minimalizare şi persiflare a Bisericii Române Unite cu Roma.

Este acţiune de intoxicare, atitudine păguboasă şi falsificatoare, la care credem că Domnul Eminescu nu ar fi subscris. Pentru că el nu numai că atribuia obscurantismului de sorginte slavo-fanariotă „starea nenorocită” a românilor (câtă încărcătură de dezgust conţin numai expresiile peiorative „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”, din Scrisoarea a III-a, sau concluzia ironică „toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!”), ci şi-a exprimat, clar şi răspicat, regretul că neamul său (cel ce în întregul său, deci din toate provinciile, de la Râm se trage!) – s-a rupt de mama Romă; şi că, de aceea a rămas la remorca balcanică, înapoia popoarelor catolice civilizate. Căci (zice tot Domnul Eminescu), „toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice” (ziarul „Timpul”, 14 martie 1880). Iar despre Unirea religioasă de la 1700 Domnul Eminescu vorbeşte ca despre „mama deşteptării noastre naţionale”  (v. mai pe larg vol. M. Eminescu, Pagini despre catolicism, Ed. Familia Luminii, Cluj, 1992).

Dobândirea statutului (şi prestigiului) moral de Mamă a neamului nu se poate realiza prin minciună. Ori, zgomotoasa afirmaţie ortodoxă română despre „mama neamului românesc” este o …găselniţă.

(„Exerciţii de dezintoxicare”, supliment la rev.TINEREŢE CREŞTINĂ, Baia-Mare, mai 1997)

  1. Sunt românii „ortodocşi” pentru că i-a 

    încreştinat Sfântul Apostolul Andrei ?

Să recitim cartea de istorie.

Sfăntul Apostol Andrei, fratele corifeului apostolilor Mântuitorului – Sf. Petru, a vestit cuvântul Evangheliei şi prin cetăţile greceşti de pe litoralul dobrogean, la scurt timp după Înălţarea Domnului din anul 33. Ştim că Dobrogea intrase sub stăpânire romană, începând cu anul 46 d. Cr. Printre soldaţii şi coloniştii romani puteau fi şi creştini. La trecerea sa prin Sciţia Mică, nu-i exclus ca Sf. Andrei să fi întemeiat, acolo, comunităţi creştine. Biserica Greco-catolică nu neagă acest fapt, căci a înscris în calendar, pe 30 noiembrie, sărbătoarea: „Sf. Andrei «primul chemat»; a predicat în Scytia Minor (Dobrogea) în sec. I”, admiţând, deci, în mod oficial, că Apostol Andrei a făcut începutul încreştinării strămoşilor noştri, în micul teritoriu de la Marea Neagră. Doar trebuie să ne amintim că atunci era „o singură Biserică creştină, catolică, pentru că era universală şi sub ascultarea Sfântului Apostol Petru, temelia lăsată de Cristos Bisericii; deci, începutul încreştinării strămoşilor noştri în Dobrogea, la predica Sfântului Apostol Andrei, a fost un început de creştinism catolic, în legătură eclezială cu primul Papă, Sf. Apostol Petru” (Anton Moisin, „O gravă lovitură dată neamului românesc…” Sibiu, 1996, p.122).  Trebuie să reamintim că : 

– Petru era « verhovnicul apostolilor » (în terminologia orientală) sau « vicarul lui Cristos » (în terminologia occidentală). 

– Andrei era fratele lui Petru, nu duşmanul lui ; era unul din Apostolii lui Cristos, nu ortodox fundamentalist. 

– Legătura Apostolului Andrei cu „încreştinarea românilor” se rezumă la cea amintită mai sus.

Cât despre începutul încreştinării pe marele teritoriu al fostei Dacii Regale se poate vorbi doar în perioada 106-271 (nu pe timpul Sf. Andrei!), când „creştinismul a fost adus în chip firesc de cei dintâi colonişti romani” (N. Iorga, „Istoria României”, Bucureşti, 1919, p. 31), care s-au aşezat în Banat, Oltenia, Transilvania Centrală şi Vestul Munteniei. Ştim că această încreştinare s-a făcut în limba latină, căci „în majoritatea lor, trupele auxiliare din Dacia erau originare din provinciile de limbă latină ale imperiului” (M. Macrea, „Organizarea Militară a Provinciei Dacia”, p. 372).

Iar despre încreştinarea în masă se poate vorbi numai după Edictul de la Milan (313), în secolele IV şi V, prin misionarismul organizat de episcopiile sud-dunărene, marele misionar al strămoşilor noştri fiind Sf. Niceta, episcop latin de origine dacică, „doctor al Bisericii”, sărbătorit de greco-catolici la 7 ianuarie sub titulatura: Sf. Nicetas de Remesiana, apostolul daco-romanilor (†cca 420).

 De-abia acum se poate vorbi de încreştinarea decisivă, în masă, a locuitorilor din Dacia Regală, deci până în Moldova carpilor, în Maramureşul costobocilor şi în Crişana dacilor liberi. Despre Sf. Niceta ştim că : 

– a săvârşit serviciile divine în limba latină (fapt recunoscut şi de istoricii ortodocşi Gh. Moisescu, Şt. Lupşa, Alex. Filipescu, în I.B.R., Bucureşti, 1957, p.73), 

-a scris şi a cântat imne latine (din care „Pe tine te lăudăm…” se cântă şi azi!),  

-a liturghisit în varianta daco-latină a ritului latin, cu elemente din vechile scheme liturgice apostolice, penetrate în scheletul primar al tuturor riturilor, care s-au îmbogăţit, cu timpul, prin adaosuri de lecturi biblice, rugăciuni şi cântări compuse în Bisericile locale (vezi Al. L. Tăutu, Opere, I, Ritul Sf. Niceta Episcop al Remesianei) ;

 -prietenul său, Sf. Paulin, cu care s-a întâlnit în Italia, la Nola şi la Sf. Părinte în Roma, îl omagiază, în Carmen XVII şi Carmen XXVII, din care spicuim această închinare: 

 „Prin tine toţi barbarii din acele regiuni tăcute

 Învaţă să laude pe Cristos

 Cu inimi Romane şi să trăiască în curăţie

 Şi plăcută pace.

 Laudă ţie, Niceta, bună slugă a lui Cristos

 Care ţi-a dat darul ca pietrele să le transformi în stele 

 Şi din jgheaburi să edifici Temple vii”. (A nu se confunda cu Sf. Nichita Gotul, pomenit în sinaxarul constantinopolitan la 15 septembrie; Sf. Niceta este trecut numai în sinaxarele apusene).

Aşadar, aşa s-a născut creştin poporul român. Aşa latinitatea catolică, etnolingvistică şi spirituală, a dat fiinţei lui acea identitate viguroasă, pe care nu au putut-o frânge, chiar dacă au îndoit-o sau au tăvălit-o, prin vremuri, slavii (sec. VII), bulgarii (sec. IX-XI) şi alţii…, care au impus limba şi ritul slav până în secolul al XVII-lea, căci „aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei”, (D. Onciul, Orig. Princip., p. 140).

 Revenirea la credinţa strămoşilor, catolică, în anul 1700, nu a fost decât corolarul istoric al peregrinajului românilor care, chiar dacă după Schisma grecească de la 1054 au fost alipiţi Constantinopolului, nu au contenit, prin secole, eforturile de revenire la Roma, acasă:

  • la 1204 sub Ioniţă Assan, 
  • în 1274 la Lyon,
  •  la 1370 sub Laţcu,
  •  la 1369 în Ţara Oaşului,
  •  la Ferrara-Florenţa în 1439 prin mitropolitul Damian, 

–     la 1588 prin Petru Şchiopul etc.

 (v. „Cele 12 Uniri cu Roma din istoria neamului românesc”, la A. Moisin, o.c., p. 172-178).

Faţă de aceste realităţi istorice, afirmaţiile „român = ortodox” sau „suntem ortodocşi din leagăn, pentru că ne-a încreştinat Sf. Andrei” (ortodoxul?!) – sunt năzbâtii, emise (mai ales după anularea, în Decembrie 1989, a Decretului 358/1948), de la vârfurile Ortodoxiei româneşti, până la ultimul călugăr pravoslavnic.

Or, a propaga „ex catedra” asemenea bazaconii este egal cu a afirma prezumţia de imbecilitate naţională, a ne considera nu numai (precum zice « cucuveaua din Dămăroaia », Silviu Brucan) – stupid people, ci o adunătură de analfabeţi creaţi în eprubetă, fără părinţi şi strămoşi cărturari; gata-gata să fim înscrişi în catalogul… unei Şcoli Naţionale pentru Deficienţi în Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

Cui prodest? Românilor – nu!

(„Exerciţii de dezintoxicare”, supliment la rev.TINEREŢE CREŞTINĂ, Baia-Mare, mai 1997)

  1. Distrus-a Bucow 150 mânăstiri ortodoxe?

   Nu. De trei ori nu: 1) Cu referire la obiectul distrugerii – mănăstiri ;  2) Cu privire la acţiunea în sine şi   3) Cu referire la cifra 150.

  1. Când omul de azi aude cuvântul mănăstire, se gândeşte imediat la pictura de la Agapia şi tiparniţa de la Neamţu, la albastrul de Voroneţ şi la mărul de aur al Moldoviţei; şi le asociază mintal cu sutele de călugăriţe ale Văratecului şi cu marii duhovnici ai Sihăstriei. Deci, mutatis-mutandis, în 1761, Buccow, distrugând mănăstiri, ar fi dărâmat cu tunurile „catolice” irecuperabile şi inestimabile valori culturale ortodoxe şi ar fi măcelărit nenumărate fiinţe liliale…

            Tocmai pentru puterea de sugestionare a acestei imagini apocaliptice, acest clip mincinos este folosit ca o piesă forte în arsenalul ortodoxiei româneşti post-decembriste, cu tirul reglat spre grădinile greco-catolice în care, de sub pojghiţa gulagului ateo-pravoslavnic, răsar ghiocei.

Dar imaginile de pe clişeul mincinos se volatilizează imediat ce-l scoatem la lumina adevărului istoric :

 Conscripţia oficială din anul 1748 inventariază:

  • În Comana de Sus, pe pământul boierului Maniu Ioan se afla o mănăstire cu şase călugări şi o călugăriţă, unul dintre călugări era cerşetor, un altul nebun, averea lor fiind doi cai, doi stupi şi un fânaţ de două căruţe;
  • în Dejani, pe loc fiscal, era o mănăstire cu un călugăr şi două călugăriţe, iar preotul Ioan avea un cal;
  •  în Recea Inferioară pe loc sătesc era o mănăstire cu un călugăr şi două călugăriţe, din care una cerşetoare; 
  •  în Lissa pe proprietatea familiei Paller erau doi călugări, unul bătrân pe care-l îngrijeau fiii săi, altul cerşetor… 

          Exemplele pot continua, dar nu vom găsi nici un document despre vreo activitate cărturărească sau vreun act de cultură. Istoricii oneşti cunosc cauza acestei pauperităţi; este bine ştiut că principii calvini ai Ardealului au fost împotriva vieţii monastice şi au dat legi contra călugărilor români; iar episcopii ortodocşi ai românilor erau de neam străin, sârbi, (tocmai pentru că clerul ortodox era atât de ignorant încât nu se găsea nici un român episcopabil), şi supuşi superintendentului calvin maghiar din Aiud.

           Nici vorbă de ceea ce înţelegem astăzi prin mănăstire şi călugări (căci temelia vieţii monastice şi cărturăreşti o vor pune călugării bazilitani ai Blajului, ctitorii, filologii, istoricii, oratorii, spiritualii, profesorii şi academicienii!), ci de nişte biete sălaşuri sărace, adăpostind nişte sărmani inculţi.

  1. Pe astfel de ignoranţi în ale credinţei, trăitori din mila stăpânilor de moşii şi supuşi superintendentului calvin, uşor i-a putut fanatiza, sili sau corupe agentul sârbesc – dezaxatul călugăr Sofronie. 

Cum a apărut el în istorie? În urma ajutorului militar acordat de Rusia Austriei, Maria Tereza dispune, în 13 octombrie 1758, mitropolitului de Karlovitz să nu se mai amestece în problemele românilor ortodocşi din Ardeal, cărora, după dorinţa pravoslavnicei Ecaterina a II-a, le va numi un episcop al lor (căci, de 58 de ani nu mai exista episcop ortodox din lipsă de credincioşi). Ignorând ordinul împărătesei, sârbii trimit în Ardeal pe cel ce s-a prezentat aici ca „vicar al Sf. Sobor din Karlovitz”, Stan Popovici din Cioara (HD), alias „călugărul Sofronie”, personaj satanic, om voinic, bine îmbrăcat, cu păr lung şi negru ca un ţigan, care va predica Ortodoxia „nu numai cu gura, ci şi cu bâta” (Petru Maior, I.B.R., p. 110). Acesta, însoţit de o ceată de „revoluţionari”, porneşte un război „sfânt” împotriva celor uniţi cu Roma, dărâmă case, incendiază, maltratează preoţi şi credincioşi uniţi. Pe 25 februarie 1761 convoacă sobor la Alba-Iulia, unde percepe câte trei galbeni din fiecare sat (A. Bunea. Epp. P. P. Aron şi D. Novacovici, Blaj, 1902, p. 192). În oraşul Zlatna îşi stabileşte „cartierul general”, ocupă  chiar temniţele statului, în care-i aruncă şi-i schingiuieşte pe uniţii capturaţi. Ajunge până acolo încât adresează ameninţări guvernului şi comandantului militar din Sibiu. Atunci, Curtea de la Viena dispune distrugerea cuiburilor călugărilor ortodocşi, mulţi vagabonzi sosiţi din Serbia şi de la ruşi, conduşi de Sofronie.

 La 30 martie 1761, generalul Adolf Buccow ajunge la Sibiu în fruntea câtorva companii de infanterie şi cavalerie, dotate cu tunuri. La porţile oraşului este întâmpinat de 40 de români „neuniţi”, care-i cer să le dea episcop ortodox sârb. Pe 15 aprilie le şi soseşte, direct de la Buda la Sibiu, Dionisie Novacovici, pe care, apoi, în 4 septembrie 1761, generalul Buccow îl va instala episcop în Braşov, reînfiinţând (catolicul Buccow!) Episcopia ortodoxă a românilor transilvăneni, cu episcopi sârbi care se vor perinda la Sibiu până în anul 1809 (în timp ce uniţii aveau episcopi români, providenţiali, ca Inochentie Micu Klein, care vor lupta în permanenţă pentru drepturile sociale şi politice ale românilor, indiferent de confesiune).

Sofronie fuge în Muntenia, cu galbenii şi florinii adunaţi în Ardeal, dar însoţitorii, hoţi ca şi el, îl jefuiesc; iar muscalii (care se băteau acolo cu turcii, 1769-1774), „cu rea moarte l-au pierdut”, pentru crimele sale ajungând, ca Iuda, în ştreang – Sofronius qui in Valachia propter scelera strangulatur est (Bunea, o.c., p. 223). 

Deci, vina pentru distrugerile morale şi materiale de la 1761 „o poartă exclusiv Sofronie şi ceilalţi agenţi ai sârbilor şi ai ruşilor care, tulburând poporul şi nerespectând legile imperiale, au pus în pericol însuşi statul austriac, acesta recurgând la forţă şi distrugere pentru a-şi salva existenţa. Numai datorită intervenţiei, uneori umilitoare a episcopului Petru Pavel Aron şi a celui ortodox Dionisie Novacovici, trataţi brutal şi ei de către acest general austriac, A. Buccow, s-a reuşit apoi să fie salvate un număr considerabil de mănăstiri, care au revenit apoi Bisericii Unite, de la care au fost răpite de agenţii străini” (Dr. Ioan M. Bota, I.B.U. şi a B.R., Cluj, 1994, p.189).

Pe acest Sofronie de la Cioara (de ce nu şi pe Adolf Buccow?), Sfântul Sinod al B.O.R. l-a înscris între sfinţii din calendar, pe 21 octombrie, ca sfidare!, tocmai în ziua înjunghierii, în anul 1948, a Bisericii Române Unite cu Roma…

  1. În timp ce istoricii din B.O.R. mai vorbesc de „peste 150” de mănăstiri distruse la 1761, iar doamna senatorului liberal Câmpeanu, pe canalul I al Televiziunii Naţionale, la oră de maximă audienţă, 18, Duminică, 20 aprilie 1997 (într-o sală arhiplină, având în fotoliile din rândul întâi pe liderul PNL, soţul, flancat de înalţi prelaţi ortodocşi) a rostit cu profund patriotism cifra de „192 schituri” ortodoxe dărâmate de tunurile lui Buccow, – arhivele vremii spun doar despre 23 de „mănăstiri” în districtul Făgăraşului şi încă „alte 30 de mănăstiri în părţile Ardealului şi Maramureşului” (Ioan M. Bota, o.c., p. 188).

Trist şi condamnabil că s-au dărâmat mănăstiri, chiar dacă ar fi vorba şi de una singură, nu de 53! Dar şi mai crunt este adevărul că, la 1948, cu „peste 150” de… „tunuri” au tras – cei care au aruncat în puşcării de exterminare pe toţi episcopii greco-catolici, le-au devastat sediile şi bibliotecile, au răvăşit satele, bisericile şi şcolile, şi atât de mult au intoxicat cu minciuni generaţiile de români, încât unii şi astăzi mai cred că Nicolae Adolf baron de Buccow, la 1761, a dărâmat cu tunurile peste 150 de mănăstiri ortodoxe.

Bătrânii ziceau că minciuna are picioare scurte. Proverb valabil şi la vecini. Deşteaptă-te, române! Cei de la 1948 n-au fost generali austrieci, ci fraţi pravoslavnici şi episcopi români ortodocşi… O, tempora, o, mores! Şi astăzi – tot ei acuză; călăii – victima…Oare ei nu cred că Dumnezeu îi vede? Poate că nu…(„Exerciţii de dezintoxicare”, supliment la rev.TINEREŢE CREŞTINĂ, Baia-Mare, mai 1997)

  1. „Catedrală ortodoxă?” – NU !

Primii români ortodocşi, oficilalităţi administrative şi militare, au venit în Baia Mare după fericita zi de 1 Decembrie 1918. Aceştia, după obiceiul vremii, participau duminical la Liturghia solemnă din singura biserică românească, pe strada Vasile Lucaciu nr. 61. Aceasta a fost zidită, în anul 1911, de către preotul greco-catolic Alexandru Breban, în bună parte din averea sa proprie (pe locul unei modeste bisericuţe construită în secolul XVIII „extra muros”, conform aprobării autorităţiilor aulice  dată „valahilor  băimăreni”).  Tot   greco-catolicul Alexandru Breban a fost acela care, cunoscându-i şi respectându-i pe „regăţeni”, 1-a rugat pe plebanul romano-catolic ungur să le cedeze acestora sala de gimnastică a şcolii de lângă Turnul Ştefan, ajutându-i şi material s-o amenajeze ca o capelă, în care a venit şi primul preot ortodox băimărean.

 Cu mici transformări, aceasta a fost biserica ortodocşilor până în anii ’80 când vrednicul moldovean preot Gheorghe Bălan a zidit peste ea minunata biserică românescă de pe strada Crişan. 

Biserica părintelui Breban de pe strada Vasile Lucaciu, din data de 2 februarie 1931, zi în care a fost instalat ca episcop titular al Episcopiei Maramureşului viitorul martir Dr. Alexandru Rusu, a devenit CATEDRALA episcopului greco-catolic, iar palatul de alături Sediul Eparhiei Maramureşului. 

La sfârşitul funestului an 1948, episcopul a luat calea martiriului : Dragoslavele, Sighet, Gherla, iar Biserica Română Unită cu Roma a fost oficial interzisă prin odiosul decret 358/1948. 

Peste 50 de ani, după abolirea acestui decret, prin Legea nr.9/31 decembrie 1989, stăpânii uzurpatori refuză să restituie catedrala episcopului greco-catolic, urmaş legitim al martirului Alexandru Rusu. Ba, mai mult : Se înfiinţează o Episcopie Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului, iar titularul ei PS Iustinian Chira, deşi avea deja în Baia Mare o frumoasă biserică ortodoxă, cea din strada Crişan, doreşte şi reuşeşte să fie instalat, prin forţa băieţilor cu ochi albaştri de la Unitatea Militară din Şomcuta-Mare (spectacolul sinistru fiind regizat de bărbosul Gelu Voican călăul Ceauşeştilor) în scaunul vlădicesc al martirizatului Alexandru Rusu. După încă nouă ani, în noiembrie 1998, parohul ortodox al Catedralei Greco-Catolice, Andrei Costinaş, intervine brutal şi inestetic în frumoasa arhitectură originală a Catedralei, adăugându-i un pridvor din beton-armat. 

Doar pridvoru-i ortodox, Catedrala nu!

(Observator”, 12-18 ianuarie 1999 sub prseudonimul Radu Petre)

Notă:Această opinie am exprimat-o  şi cu trei decenii în urmă, Duminică 4 noiembrie 1973 (într-o manieră posibilă în vremurile comuniste). Dovadă este actul prezentat în fotocopie. Adică:

În timpul sfintei Liturghii de resfinţire a Catedralei (pe la vremea cântării Heruvicului), consilierul Augustin Stanciu îi spune protopopului dr.Carol Pop că nu a adus de la Cluj „hrisovul” , considerând că la Baia-Mare este cine să-l compună (autorităţile de stat impuneau Arhiepiscopiei să întocmească acest act, la sfinţiri sau resfinţiri de biserici, pentru ca nu cumva „localnicii” să strecoare vreun cuvânt interzis !). Protopopul, evident supărat pentru acest incident, îmi zice: „Părinte, dă fuga în birou şi dactilografiază un hrisov. Dar … repede, că trebuie citit poporului la sfârşitul slujbei”.

Am revenit cu pagina scrisă, semnată în colţul dreapta jos de mine (asumându-mi răspunderea) şi împreună cu stiloul meu am dat-o I.P.S. Teofil Herineanu să semneze.  Acesta citeşte prima frază, se uită furios la mine şi aruncă hârtia pe altar, în faţa protopopului: „Eu nu semnez asemenea act!” (Liturghia era deja la Axion). Dr.Carol Pop se uită la hrisov, ia stiloul din mâna Arhiepiscopului, taie cuvintele interzise: „fiind sfinţită de P.S.Sa Episcopul Dr.Alexandru Rusu”, semnează actul, apoi restituie lui Teofil stiloul:”Acum puteţi semna Înalt Preasinţite!”.

Actul l-au semnat toţi preoţii din sobor: (primul – indescifrabil, după 32 ani şters din memoria mea), Aurel Gliga, Alexandru Benea, Gavril Mociran, Gheorghe Costin, Alexa Berinde, dr.Vasile Câmpeanu, Emil Filipan, Gheoghe Lupşe, Gheorghe Balan, Romul Pop şi diaconii de la Cluj – Simion Felecan şi Justin Tira.

Nu era timp să se rescrie actul, şi astfel a rămas  mărturie că, la resfinţirea de către episcopul ortodox al Clujului a Catedralei  episcopului martir greco-catolic Dr. Alexandru Rusu, numele acestuia a fost înscris de mine într-un act semnat de 17 persoane. 

  1. „Să i se taie limba”

În istoria popoarelor cuvintele, expresiile, sintagmele îşi au şi ele istoria lor… Din cronica bulgărească „Ţarstvenica” tipărită la Buda în 1844 şi cuprinzând biografiile domnitorilor bulgari, istoricul A.D. Xenopol traduce şi citează (cuvintele din paranteze ne aparţin, R.P.): „Teofilact venind de la Ohrida a ajuns patriarh (ortodox) la Târnov şi a curăţit Bulgaria de eresuri (alte credinţe decât cea ortodoxă).

 După aceea a invitat (1-a îndemnat) pe împăratul Asan (întemeietorul Imperiului româno-bulgar 1187-1396) de a trecut în Vlahia (Ţara Românească) să o cucerească şi să o cureţe (fără comentarii) de erezul roman (credinţa catolică a băştinaşilor, „strămoşii noştri”, care erau catolici şi aparţineau administrativ-eclezial de arhiepiscopul de Tesalonic, care era „vicar al Papei de la Roma în episcopiile din Peninsula Balcanică şi Dacia Aureliană”). Şi Asan s-a dus (cu forţa armată) a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa şi a silit pe vlahi care, până atunci, citeau în limba latină (română), să lase mărturisirea romană (de la Roma, catolică) şi să nu citească în limba latină ci pe bulgară. Şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie (popii) limba (subl. R.P.). Şi de atunci vlahii (românii) au început a citi („a boscorodi”) bulgăreşte” (citat reprodus şi de Episcopul Melchisedec în „Uricariu”, III, pag. 107). Apoi, savantul A.D.Xenopol (ortodox cinstit) comentează: „Înrâurirea Bisericii bulgăreşti asupra minţii şi dezvoltării poporului român, care ţinu aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare . Limba slavă şi formele ei apăsau ca un munte asupra minţii poporului român… Poporul român moştenise de la romani elementul de căpetenie din care se zămislise limba sa neolatină şi religia creştină (catolică).. Introducerea limbii slavone în Biserica şi Statul român împiedică pentru secoli îndelungaţi reînnoirea firului cultural, rupt prin violenţa năvălirii” (Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1889; pentru detalii consultaţi ediţia a III-a, ed.Cartea Românească, Bucureşti, vol.II pg.119-124). 

(N. B : Arc peste timp, în l698, la Târgovişte, patriarhul Dositei al Ierusalimului, consecvent cu predecesorii, va ordona nou-hirotonitului episcop român Atanasie ca, reîntors în Ardeal, „sfintele slujbe să fie citite numai în slavoneşte sau elilneşte , iar nu pe româneşte sau în alt chip”. Numai că Atanasie va purcede la realizarea salvatorului act de la 1700 -revenirea la Unirea cu Roma!). 

Cu multă cruzime şi frecvent trebuie să se fi aplicat ordinul patriarhului ortodox de Târnovo şi al împăratului Asan, din moment ce amintirea acestei crunte pedepse dăinuie până azi, în ameninţarea părinţilor pentru copii: „taie popa limba”!

(„Observator”, 23-29 martie 1999 sub prseudonimul Radu Petre)

  1. Urmările Unirii de la 1700

Bogate şi perene sunt roadele Unirii cu Roma de la 1700, atât pentru Biserică, cât şi pentru întreg Neamul românesc.Iată doar câteva: 

–  reîntoarcerea la credinţa catolică a strămoşilor;

– reînsufleţirea şi luminarea vieţii spirituale;

-înfiinţarea primelor şcoli cu predare în limba română; 

-întroducerea alfabetului latin în locul celui slavon;

-acces la cultura europeană; 

-deşteptarea conştiinţei naţionale prin demonstrarea latinităţii; 

-Blajul devine „Mica Romă” (M.Eminescu); în 1755, la numai un an de la deschiderea şcolilor, se aflau aici trei sute de elevi, mulţi fii de ţărani, cărora li se dădea zilnic pâine gratuită („ţipăi”), iar în dumineci şi sărbători episcopul Petru Pavel Aron „le dădea şi fiertură”. (Aşa făceau vlădicii greco-catolici ardeleni, în timp ce în Moldova şi Muntenia folosirea literelor latine era socotită o trădare a Ortodoxiei. „Literatura română nu putea porni de la aceştia, care cântau pe bulgăreşti până şi isprăvile lui Ştefan Cel Mare”, scria Nicolae Iorga. Iar mitropolitul ortodox Andrei Şaguna de la Sibiu rupea cererile studenţilor care-i cereau bursă (stipendiu) dacă acestea erau scrise cu litere latine: „Ce, pe astfel de scrisori să-ţi dau eu ţie stipendiul? Ţie, care vreai să bagi literele latineşti în Biserica mea?” (apud I.Ploscaru)).

-De la greco-catolicii Blajului „a răsărit soarele românilor „(Ion Heliade Rădulescu). „Trebuie să ştiţi că descoperirea noastră naţională ne-a venit de dincolo, de peste Carpaţi, prin acei români care au fost trimişi la Roma, unde au învăţat să fie români! (I.C.Brătianu,  4 dec.1881).

– Corifeii Şcolii Ardelene, „cavaleri ai idealului naţional” (N.Iorga), „au săvârşit minunea resurecţiei poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se dezvolte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare” (Sextil Puşcariu). 

-Gheorghe Lazăr întemeiază prima şcoală românească în  Bucureşti (Sf.Sava, 1818). 

– Aron Pumnul, şcolit la Blaj şi la Viena, este primul profesor de limba română în Cernăuţi.

 -Gheorghe Asachi (1788-1869), cu studii  în Polonia,Viena şi Italia, deschide prima şcoală românească în Iaşi. 

„Fie numele lor în veci binecuvântate…, pentru tot ce s-a înfăptuit între zidurile venerabile ale acestei cetăţi (Blajul), de unde ne-a venit şi arde încă lumina conştiinţei noastre” (Victor Eftimiu, 1923).

Aşadar, prin Unirea de 1700 s-a reînnodat firul istoriei, a cărei fatalitate ne-a rupt de popoarele Europei catolice, fiind obligaţi să practicăm o limbă străină de sufletul românilor şi să rămânem în ruptura orientală ortodoxă aproape o mie de ani…Prin Unire am revenit la credinţa cu adevărat ortodoxă pe care au avut-o şi marii sfinţi orientali nedespărţiţi de Roma.

(„Observator”, 26 ianuarie-1 februarie 1999, sub prseudonimul Radu Petre).

  1. Papi sfinţi în Calendarul Ortodox

 De la Simon, numit Petru, până la Karol Woytila, numit Ioan Paul II, în galeriile de la Vatican sunt 264 de papi. Acest „nor de mărturii” (Evrei 12,1), ilustrat prin chipurile celor 264 de papi ai Romei, confirmă şi aduce în planul actualităţii doctrina Bisericii Catolice (CBC 882): „Papa, episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât al episcopilor, cât şi al credincioşilor. Pontiful roman, în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber”.

Parcurgând lista numelor celor 264 de papi, constatăm că peste o treime din urmaşii Sfântului Petru au fost înscrişi în sinaxare ca sfinţi, martiri sau fericiţi, atât în mileniul prim, cât şi în cel de-al doilea.

Astăzi, dacă lecturăm „SINAXARUL PESTE TOT ANUL” de la sfârşitul diferitelor cărţi de cult ortodoxe (lista sfinţilor, care se pomenesc la slujbe, în fiecare zi a anului liturgic) sau calendarul anual al Bisericii Ortodoxe, vom găsi şi următoarele nume: în 24 noiembrie – „Sf. Mucenici Clement, papa Romei şi Petru al Alexandriei”, în 2 ianuarie –ucei între sfinţi Părintele nostru Silvestru, papa Romei, şi Serghei”; în 18 februarie – „Sfântul Părintele nostru Leon, papa Romei”; în 13 aprilie –„Cel între sfinţi Părintele nostru Martin Mărturisitorul, papa Romei”.

Câteva cuvinte despre aceştia:

  1. Sfântul CLEMENT I, de origine romană, a fost ales în anul 88, ca al treilea urmaş al Sf. Petru(+67), după Linus (+76) şi Anacletus (+88).  În anul 97 a fost exilat de către împăratul Traian, în Pont, unde a fost aruncat în Marea Neagră, după ce în prealabil i-a fost atârnată de gât o greutate. În anul 896 corpul Sf. Clement a fost adus la Roma de către sfinţii Chiril şi Metodiu, prin grija papei Nicolae I, şi depus în biserica sa. Scrisoarea lui către Biserica din Corint (în anul 96) este primul document care transpune în practică superioritatea papei de la Roma asupra tuturor Bisericilor din lume.

Istoricii consemnează şi comentează: 

„Primatul lui Petru a fost transmis urmaşilor săi, episcopilor Romei, deoarece Petru a rămas Păstorul Bisericii când s-a dus la Roma şi deoarece aceste funcţiuni ale sale (Matei 16, 13-19; Luca 22,31s;Ioan 21,15s) urmau să asigure statornicia Bisericii „până la sfârşitul veacurilor”.

 Faptul că Petru a părăsit Ierusalimul şi s-a dus la Roma se datorează atât propriei sale hotărâri, cât şi imboldului Spiritului Sfânt. Creştinismul trebuia să-şi facă intrarea în lume nu ca o sectă iudaică, ci ca o religie universală, de sine stătătoare. Desprinderea de Ierusalim, începută încă de la Conciliul Apostolic şi ajunsă definitivă odată cu dărâmarea completă a acestui oraş în anul 70, a fost necesară pentru a asigura universalitatea mântuirii. Pasul în ecumenism pe care l-a făcut întreaga lume culturală de atunci ducea în mod necesar la Roma, la centrul Imperiului Roman universal. A fost un act ingenios şi totodată de mare importanţă în istoria mântuirii faptul că Petru s-a dus la Roma şi a preluat conducerea comunităţii creştine de acolo. 

Celelalte Biserici au acceptat fără obiecţiuni pasul acesta. Poziţia deosebită a comunităţii romane iese de la bun început în plină lumină. Încă din cel mai vechi document ce ne-a parvenit din perioada postapostolică, din Scrisoarea lui Clement I, scrisă cam prin anul 96, ni se dezvăluie această poziţie cu totul aparte. Scrisoarea se vrea o rugăminte, un îndemn al comunităţii romane către comunitatea din Corint, de a renunţa la conflictele izbucnite în sânul ei şi de a restaura buna înţelegere. Tonul este fratern, rugător. Dar Epistola vrea totuşi să fie mai mult decât o obişnuită correctio fraterna. „Discursul ia câteodată un ton hotărât, aproape ameninţător, care acordă importanţă faptului de a fi ascultat” (K. Baus). Şi astfel, ” putem găsi aici deja proclamate spiritul, puterea şi pretenţia Romei asupra unei poziţii deosebite printre comunităţi” (J. A. Fischer). 

Corintenii şi-au însuşit cu veneraţie această Scrisoare venită de la Roma, deşi ei nu o ceruseră nicidecum. În curând Scrisoarea s-a bucurat şi în alte comunităţi de o asemenea veneraţie încât a ajuns să fie considerată aproape ca o scriere inspirată, fiind citită în timpul serviciilor divine.

În Siria şi în Egipt ea a fost numărată în repetate rânduri printre scrierile canonice ale Noului Testament. „Aici se arată – după cum conchide K.Baus – în conştiinţa creştinilor din afara Romei, o deosebită preţuire a comunităţii romane, o preţuire care îi acordă acesteia o poziţie privilegiată”. Autorul acestei Scrisori a fost Clement, pe care cea mai veche tradiţie romană îl arată ca al treilea urmaş al lui Petru (August Franzen – Remigius Baumer, Istoria Papilor, Ed. A.R.C., Bucureşti, 1996, pg. 26-28), care a păstorit Biserica între anii 88-97, după Sfântul Linus (67-76) şi Sfântul Anacletus (76-88).

2.Sântul SILVESTRU I. născut la Roma, ales papă la 31 ianuarie 314, mort la 31 decembrie 335. A fost primul pontif care a purtat tiara (mitra papală cu trei coroane), podoabă capilară inspirată din ornamentul regilor. Din cauza vârstei înaintate nu a putut merge la Niceea, lângă Constantinopol, în anul 325, dar a delegat doi presbiteri romani la primul Conciliu ecumenic, organizat de împăratul Constantin cel Mare, conciliu la care s-a formulat „Credeul” şi a fost condamnată erezia episcopului Arie. Papa Silvestru a stabilit ca în toată Biserica să fie comemorată învierea lui Iisus în ziua de Duminică, nu a treia zi după 14 Nissan, cum se ţinea în Grecia şi Antiohia, sau la dată fixă (25 sau 28 Nissan), cum ţineau cei din Galileea, indiferent de ziua săptămânii. 

Conciliul I ecumenic de la Niceea a întărit hotărârea Papei Silvestru, fixând şi următoarele repere:

  • Sf. Paşti se vor ţine numai în zi de Duminică;
  • în prima Duminică de după lună plină, de după echinocţiu de primăvară (care în acel an cădea în 21 martie);
  • dacă ar coincide cu Pastile evreilor, se amână cu o săptămână.   
  1. Sfântul LEON cel Mare a fost pontif roman peste două decenii (440-461). El a formulat limpede sintagma „locţiitor al lui Petru”, din care deduce responsabilitatea   sa   pentru   întreaga   Biserică.

„După cum Iisus i-a transmis lui Petru plena potestas, la fel şi Papa trebuie sâ se bucure de o astfel de plenitudo potestatis”. Leon vedea în aceasta o responsabilitate supraregională totală pentru Biserica universală, pe care nu intenţiona nicidecum să o dezlege de puterea locală a episcopilor diecezani sau de mitropoliţii şi patriarhii regionali, ci pe care avea a o conduce ca pe una singură. Era un fel de conducere superioară: „După cum, în întreaga lume, numai Petru a fost ales să fie capul tuturor Apostolilor şi al părinţilor (episcopilor) Bisericii, tot aşa în pofida faptului că există atâţia preoţi şi atâţia păstori în poporul lui Dumnezeu, Petru este acela care este conducătorul propriu-zis al tuturor acelor peste care în primul rând (principaliter) domneşte Iisus”. De aici el a ajuns la concluzia că „nu fără motiv, ceea ce urmau să împărtăşească toţi i-a fost încredinţat unuia singur. Această deplină putere i-a fost încredinţată celui dintâi dintre Apostoli, tocmai pentru că persoana lui Petru se află deasupra tuturor conducătorilor Bisericii”. „Primatul Sfântului Petru e valabil şi pentru urmaşii săi, ori de câte ori aceştia, plini de spiritul dreptăţii sale (a lui Petru) rostesc o sentinţă” (Sermo 4,3; 83, 2). 

O hotărâtoare însemnătate pentru evoluţia ulterioară a avut-o faptul că Leon a reuşit în mare măsură să transpună în practică teoria sa asupra primatului.

Atenţia sa specială se îndrepta înspre combaterea ereziei… El l-a îndrumat pe Ioan Cassian să redacteze o scriere împotriva lui Nestorie. De asemenea, el a reuşit să împiedice reaşezarea în episcopat a pelagianului Iulian din Eclanum… O luptă aprigă a dus şi împotriva maniheenilor. El vedea o strânsă legătură între maniheism şi priscialinismul spaniol, pe care, într-o scrisoare de răspuns către episcopul Turibius de Astorga (cca 447), l-a osândit categoric. El a orânduit sinoadele pentru combaterea învăţăturilor greşite (Ep. 15; PL 54, 367)… 

La al IV-lea Conciliu Ecumenic (451, Calcedon), Părinţii conciliari au aderat pe deplin la scrisoarea dogmatică a lui Leon, care, după ce a fost citită, a fost acceptată şi aclamată cu entuziasm de cei peste 600 de episcopi care erau de faţă: „Aceasta este credinţa Părinţilor; Apostolul Petru a vorbit prin Leon; aşa este învăţătura Apostolilor!”… 

Când, în 451, în nordul Italiei au năvălit hunii, jefuind şi omorând, neputinciosul împărat Valentin al II-lea (425-455) n-a fost în stare să li se opună. Roma s-a văzut abandonată unei sorţi înfricoşătoare. Atunci Papa Leon I s-a hotărât să-l înfrunte cu curaj pe regele hunilor, Attila. În anul 452, numai cu puterea personalităţii sale, a reuşit să-l determine pe Attila să renunţe la pustiirea Italiei şi să promită a încheia pace cu Imperiul. Roma era salvată…

 Câţiva ani mai târziu se află în faţa Romei vandalii conduşi de regele Genscrich şi nici o armată romană nu venea într-ajutor. Din nou toate privirile se îndreaptă spre papă, iar Leon se duce iarăşi cu curaj în tabăra vrăjmaşilor. Chiar dacă de data aceasta el nu a putut împiedica total jefuirea oraşului, totuşi a obţinut ca vieţile cetăţenilor să fie cruţate, iar oraşul să nu fie făcut cenuşă. Nu este de mirare că populaţia Romei a atribuit mântuirea ei de la moarte intervenţiei directe a lui Dumnezeu, prin marele Său pontif, Leon, salvatorul Italiei… Posteritatea l-a cinstit cu epitetul „cel Mare”.

 Scrisorile semnate de el, atâtea câte s-au păstrat, precum şi cele aproximativ o sută de predici, ni-l prezintă ca o puternică personalitate religioasă, care poseda o privire deschisă spre realităţile vieţii, (A. Franzen – R. Baumer, o.c, p.70). Efortul lui pentru menţinerea unităţii Bisericii şi a credinţei a rămas un reper până astăzi, la fel ca şi curajul lui de a se prezenta singur şi dezarmat în faţa înfricoşătorului Attila, supranumit „Biciul lui Dumnezeu”.  

  1. Sfântul MARTIN I (papă între 5 iulie 649 şi 16 septembrie 655), i-a condamnat pe episcopii eretici din Orient, protejaţi de împăratul bizantin Constans al Il-lea. Acesta, prin exarhul său din Italia, Theodorus Kalliopas, l-a arestat pe Papă în Bazilica laterană (în 17 iunie 653), l-au târât la Constantinopol, unde l-au condamnat la moarte, apoi surghiunit pe viaţă în insula Kerson din Crimeea; acolo a murit înfometat. A fost victima despotismului imperial bizantin, un „martir al libertăţii Bisericii apusene” (K. Rahner).Sub pontificatul său a intrat în tradiţia bisericească sărbătoarea Preacuratei Fecioare Maria – Bunavestire – la 25 martie a fiecărui an. 

Evocarea acestor patru sfinţi Părinţi ai Bisericii, papi înscrişi şi în calendarele ortodoxe, dorim să fie o motivaţie în plus celor angajaţi într-un sincer dialog ecumenic.

(rev.FLORI DE CRIN, Şimleu-Silvaniei, nr.8/septembrie 2003).

  1. “Puterea cheilor”

Puterea este capacitatea, însuşirea, posibilitatea (fizică, morală, intelectuală) de a acţiona, de a realiza ceva.

Într-un Stat, societate sau familie, raţiunea de a fi şi rolul puterii este de a asigura, în numele şi din dreptul lui Dumnezeu, ordinea şi armonia în schimburile de energii ce condiţionează comunitatea, solidaritatea şi interdependenţa fraternă. Multiplicitatea intereselor şi acţiunilor materiale trebuie ordonată de logica spiritului, prin ascultarea faţă de un şef, care să fie inspirat de iubire şi de conştiinţa datoriei.

În Biserică, puterea eclezială nu are numai rolul de a evidenţia ordinea în scara de valori, ci şi rolul de a favoriza înţelegerea condiţiilor necesare dezvoltării credinţei.

Puterea cheilor este o sintagmă străveche folosită pentru a semnifica autoritatea deplină: stăpânul unei cetăţi era cel care deţinea cheile cetăţii. Această expresie a folosit-o şi Iisus Cristos când, în Cezareea lui Filip, i-a încredinţat Apostolului Petru autoritatea supremă, fapt consemnat de un martor direct al evenimentului – evanghelistul Matei, unul din cei 12. Din relatările biblice (Matei 18, 18; loan 20, 22 – 23) rezultă că Iisus a dat tuturor Apostolilor puterea de „a lega şi a dezlega”, dar şi că autoritatea supremă a dat-o numai lui Petru, pentru că numai lui i-a spus Domnul: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. (Matei 16,18-19).

Distincţia dintre puterea de a reconcilia şi puterea unică a autorităţii a făcut-o, deci, însuşi Mântuitorul Cristos, atunci când tuturor Apostolilor le-a conferit puterea legării şi a dezlegării, dar numai lui Petru i-a conferit cheile autorităţii.

Statutul excepţional al Sfântului Apostol Petru rezultă din mai multe texte evanghelice, în care este consemnat că: 

-Iisus îl alege pe Simon Petru să fie în fruntea Apostolilor,  

-îi promite că îl va pune de temelie Bisericii Sale,

-îi cere să întărească pe fraţii săi, căci Iisus se roagă pentru el; 

-apoi îi încredinţează turma şi îi dă cheile.

 Astfel de cuvinte Iisus nu adresează nici unuia dintre Apostoli, nici chiar lui Ioan, „ucenicul pe care îl iubea” (Ioan 21,2o).

 Iată de ce putea spune papa Gelasius (382) în decretul său: „Glasul Evangheliei face ca Biserica Romei să prezideze asupra celorlalte Biserici”. 

Primatul lui Petru s-a afirmat din primele zile ale Bisericii creştine (Faptele Apostolilor 2,14.38; 3,6; 4, 8; 5,15; 12,3; etc.) iar cele două Bisericii primare: din Antiohia, unde „întâia oară ucenicii s-au numit creştini” (– F.A. 11, 26) şi din Roma, întemeiate de Petru, precum şi cea din Alexandria întemeiată de colaboratorul său, Marcu – au avut un rol specific, perpetuat şi în perioada post-apostolică, fapt ilustrat de intervenţiile Romei în numeroase dispute dintre Bisericile locale (papa Clement, în conflictul din Corint; papa Victor în problema serbării Paştilor).

Această tradiţie care îl îndreptăţeşte pe Sf. Irineu (130-200) să declare: „Având în vedere vechimea Bisericii Romei şi autoritatea ei mai mare, după ea trebuie să se conformeze în mod necesar toate Bisericile, adică toţi credincioşii din întreaga lume”.

        De la Simon, numit Petru, până la Karol Wojtyla, numit Ioan Paul II, în galeriile de la Vatican sunt 264 de papi. Acest „nor de mărturii” (Evrei 12,1), ilustrat prin chipurile celor 264 de episcopi ai Romei, confirmă şi aduce în planul actualităţii doctrina Bisericii Catolice (CBC 882): „Papa, episcopul Romei şi urmaşul sfântului Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât al episcopilor, cât şi al credincioşilor. Pontiful roman, în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber” – puterea cheilor.

(în vol.”DE LA SIMON PETRU LA IOAN-PAUL II”, ED.Caritas Diecezan, Baia-Mare, noiembrie 2002). 

  1. Dreptul la opţiune

Înţeleptul Petre Ţuţea, după propria-i confesare din anul 1991, „român prin vocaţie”, fiu de preot ortodox din Boteni – Muscel, afirmă că, în conştiinţă este catolic. Justificarea lapidară „eu nu pot fi de aceeaşi religie cu bulgarii, sârbii şi ruşii”, dezvăluie doar o parte a motivaţiei, a opţiunii sale pentru catolicism. 

Reperele de neclintit ale credinţei sale – „Dumnezeu şi neamul meu”, l-au făcut să opteze pentru luminile civilizaţiei europene catolice şi să reflecteze cu amar asupra tenebrelor ce ne-au apăsat, secole, prin dominaţia bulgară şi sârbească, dar mai ales asupra pericolului panslavist al Moscovei care, prin Biserica Ortodoxă, nu este nici astăzi mai puţin nevătămător (spre pildă, din cauza ruşilor, noi nici astăzi nu putem serba Paştile la data corectă, deodată cu toate popoarele latine). Aceste „neamuri” slave, cotropitoare, ne-au rupt brutal de Roma, după secole de creştinism catolic; căci, până în 860 încă aparţineam bisericeşte de arhiepiscopul de Tesalonic, care era vicar al Papei în diecezele din Peninsula Balcanică şi Dacia Aureliană. De-abia când Asan (precizează A. D. Xenopol) „a supus amândouă Vlahiile sub stăpânirea sa, a silit pe vlahii care, până atunci citeau în limba latină, să lase mărturisirea romană/ catolică/ şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgărească. Şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba”. („Ist. Românilor”, ed. IV, Bucureşti, 1985, v. I, p. 298-299, citând din „Ţarstwenika ili istoriia bolgarskaia”, Buda, 1844).

Deci trecerea de la catolicism la ortodoxism a fost un act silnic, prin violenţa năvălirii şi cu urmări dezastruoase pentru opt secole de istorie românească „subdezvoltată” (îl cităm tot pe A. D. Xenopol): „Limba slavă şi formele culturale legate de ea apăsau ca un munte asupra minţii poporului român… această înăbuşire a gândirii româneşti ţinu timpul uriaş de aproape opt veacuri (900-1650)…poporul român moştenise de la romani elementul de căpetenie din care se zămislise limba sa neolatină şi religia creştină … introducerea limbii slave în Biserica şi Statul Român, au împiedicat pentru secole reînnoirea firului cultural, rupt prin violenţa năvălirii” (id. ibid.). 

Reînnoirea a fost apoi oprită, în Ţara Românească şi Moldova, de grecizarea cultului prin hulpavii ierarhi pribegi ai Bizanţului ocupat de turci, călugări greci care, la un moment dat deţineau o treime din suprafaţa agricolă a ţării; meteahnă fanariotă prelungită de pe la 1698 (când lui Atanasie, la Bucureşti, grecul, care deţinea în Ţara Românească 177 moşii „închinate”, patriarhul Dositei al Ierusalimului, la hirotonire îi dă ordin scris: „Sfintele slujbe să fie citite numai în slavoneşte sau elineşte (greceşte), iar nu pe româneşte sau în alt chip, deoarece limba română e puţină şi îngustă…” (id. ibid., p. 63), până astăzi, în 1997, când bunurile „închinate” de Stalin şi Gheorghiu-Dej patriarhului Justinian Marina continuă să le deţină teoctistizata Biserică Ortodoxă Română.

Şi oricare alt român cu minte, nu numai Petre Ţuţea, „se teme de greci şi când vin cu daruri”(Timeo danaos et dona ferentes), căci toţi cei care aud trâmbiţele deşteptării neamului românesc nu pot gândi altfel; pentru că din glia sfinţită cu sânge de martiri, răsar, vrând-nevrând, şi vin spre judecata istoriei – faptele trădării lui Dumnezeu şi a neamului meu, de către ierarhia ortodoxă, de ieri şi de azi. Iată doar câteva:

  1. În Transilvania secolului XVII, ierarhia ortodoxă, servilă statului, după modelul celei bizantine, a fost coautoarea calvinizării şi maghiarizării sutelor de mii de suflete româneşti (Al. Grama, Instituţiile calvineşti în B.R. …, Blaj, 1885, p. 387); încât la 1700 revenirea la Biserica Romei s-a făcut „de la o Biserică calvină şi nu ortodoxă” (academicianul D. Prodan, Unirea cu Biserica Romei în 1700, T.R. nr.15/aug. 1991).
  1. În Ţările Române, ierarhia ortodoxă nu fusese nici mai patriotă, nici mai creştină: după anul 1453, când Constantinopolul cade sub turci (împlinindu-se dorinţa prinţului „ortodox” care prefera turbanul turcesc tiarei papale!), o mulţime de călugări şi arhierei greci pripăşiţi la noi au primit peste „75 de mănăstiri cu 561 moşii, care constituiau a cincea parte din Ţara Românească… La aceste pagube materiale se adăugau mai rău cele morale, pricinuite poporului nostru. Călugării greci petreceau în destrăbălări, aduceau femei la mănăstire, făceau beţii şi de multe ori, prin acte false, încercau să câştige noi averi. S-au văzut călugări, chiar jefuind lăcaşuri sfinte… Ah, călugării, înalţi prelaţi ai Constantinopolului, şi din celelalte patriarhii, veneau în ţară pentru câte o săptămână şi şedeau câte doi ani. Au furat ţara luându-i moşiile, făcând liturghii, niciodată mai jos (mai ieftin) de zece galbeni… Datorită lor, aveau grecii la Iaşi şi Bucureşti cele mai falnice şcoli de limbă şi cultură greacă, pe când românii tânjeau ca vai de ei…” (G. M. Ionescu, Influenţa culturii greceşti, Bucureşti, 1900, cit. apud. I. Ploscaru, o.c., p. 33).
  1. Andrei Şaguna, „românul”, marele prototip sibian, cu însuşi mâna sa sfinţită a înşfăcat-o pe Doamna Moţilor, Ecaterina Varga, şi a predat-o autorităţilor străine, de ocupaţie… Fără comentarii.
  1. Miron Romanul, mitropolit al Sibiului, a înfiinţat primul P.C.R. din istoria României (Partidul Constituţional Român, alături de Partidul Liberal Maghiar), al cărui program recunoştea dualismul austro-ungar şi unirea Transilvaniei cu Ungaria, împotriva programului fraţilor de sânge din Partidul Naţional, condus de greco-catolicii Gheorghe Pop de Băseşti şi Dr. Vasile Lucaciu „Leul de la Şişeşti” (v. Blaga Mihoc, Un P.C.R. din anul 1884, rev. Familia, nr. 2-3/1996, p. 108-111).Trădare, trădare, dar s-o ştim şi noi…
  1. În 8 septembrie 1916 (ca să întineze praznicul Naşterii Preacuratei Fecioare şi imnul ostaşilor români „Treceţi batalioane române, Carpaţii!” pentru eliberarea fraţilor de sub ocupaţia ungurească?!), în chiar acea sfântă zi, întregul episcopat ortodox din Ardeal (Vasile Mangra, mitropolit de Sibiu; Ioan Papp, episcopul Aradului şi Dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, care, culmea batjocurii, va fi uns patriarh al României Mari…), au semnat şi au dat publicităţii odioasa „Circulară” nr. 2602/1916 către toate parohiile ortodoxe:

„România, căreia i-a dat fiinţă Patria noastră Maghiară, căci Radu-Negru de la Făgăraş a întemeiat Principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat Principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei Habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România liberă şi independentă…

 România, spre marea noastră durere, a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile tratatului în chip perfid, a ridicat armele asupra Patriei noastre (Ungaria) şi a înălţatului nostru Împărat şi Rege…

 Da, fraţii de ieri (românii din Principate) astăzi, prin voinţa şi faptele lor păcătoase şi nelegitime (trecerea Carpaţilor) s-au făcut, pentru noi, (în) cei mai urgisiţi duşmani, asupra cărora glasul sângelui şi legea firii porunceşte să-ţi ridici braţul fără milă… Faţă de noul duşman (România), care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor Patriei noastre, veţi şti să luptaţi, cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă cu care eroii noştri au sfărâmat cetăţile de granit de la Ivangorod…

 Fiţi cu încredere că în ziua judecăţii şi răsplătirii Majestatea Sa Înălţatul Împărat şi Rege, împreună cu luminatul Guvern Ungar, nu vor întârzia a vă răsplăti după merit credinţa şi vitejia cu care aţi apărat Tronul şi Patria” (Blaga Mihoc, „Insinuarea falsului istoriografic”, Oradea, 1996, p. 41-43).

Deşi au asemenea precursori, episcopii ortodocşi de azi emit „pastorale”, în care spun că greco-catolicii sunt cei ce ne vând ungurilor. Gros obraz mai au unele bărbi!

  1. În vara anului 1948 la sinodul panortodox de la Moscova, noul patriarh al României, Justinian, („popa Ionică”, complicele evadării din lagăr al tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, răsplătit de acesta, pentru acest lucru, cu jilţul de şef al B.O.R.) şi-a luat angajamentul în faţa mitropoliţilor ruşi cu „bărbi lipite”, ca „unirea cu Roma să nu mai existe în toamna acestui an…”.
  1. În toamna aceluiaşi an, ierarhii B.O.R. (v. Ion Mureşan, „Orgoliul de a participa la Marea Schismă” , rev. Vatra, nr. 10/1996, p. 60), au spus episcopilor şi preoţilor greco-catolici: „ieşiţi din bisericile voastre, căci vă vom adăposti în închisorile noastre”, amenajate special pentru exterminarea voastră, la mănăstirea Dragoslavele şi la Cheia, apoi la Gherla, Canal, Aiud, Sighet şi în … cimitirul fără cruci…

Unii din cei mai zeloşi „paznici” de la aşezămintele ortodoxe de încarcerare urmând a fi copios răsplătiţi: călugăraşul Gherasim a primit toiagul episcopal al Râmnicului, iar arhimandritul Teoctist Arăpaş cârja de mitropolit al Moldovei… „Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi/ Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri” (M. Eminescu, „Scrisoarea a III-a”).

Asemănare între 1948 şi 1700 nu există. Pentru că : 

 Actul de la 1700 a fost canonic (d.p.d.v. bisericesc) şi legal (d.p.d.v. juridic); pentru că timp de peste patru ani, din 1697 până în 1701, sub păstorirea a doi episcopi, Teofil şi Atanasie, prin cinci Acte sinodale, din 1697, 1698, 1699, 1700, 1701, protopopii şi preoţii de atunci au hotărât reîntoarcerea în sânul Bisericii Romei (părăsită silnic, după ce am fost aserviţi de bulgari), iar autoritatea de stat, prin două Decrete imperiale (14 aprilie 1698 şi 28 august 1699) a oferit românilor posibilitatea de a se uni cu oricare din Bisericile „recepte”, ori de a rămâne ortodocşi. Opţiune liberă. Deci, generaţia de la 1700, canonic şi legal a salvat ortodoxia transilvană de la pieirea prin calvinizare (şi poporul român de la deznaţionalizare) şi a replantat-o  în ortodoxia catolică a Romei (aliniindu-i pe români între neamurile latine).

În schimb, actul de la 1948 este ilegal, pentru că a fost un act samavolnic, de suprimare a unei Biserici naţionale, şi necanonic, pentru că nici un singur episcop greco-catolic nu a trecut (nici de bunăvoie, nici silit) la Ortodoxie, iar listele cu mirenii „reveniţi” sunt falsuri notorii.

Şi au trecut aproape 50 de ani. Greco-catolicii… pe Golgota, călăii… în pretoriu.

  1. După 1989 aceeaşi ierarhie ortodoxă a grăit: „Ieşiţi afară din închisorile noastre, dar în bisericile voastre nu aveţi ce căuta”, (Ion Mureşan, ibid.). După opt ani de la Revoluţie, episcopi şi preoţi greco-catolici oficiază Misterul Euharistic duminical în pieţe, parcuri, cimitire, garaje, etc., în timp ce biserici greco-catolice (a doua biserică din sat), barate cu drugi de fier şi închise cu lacăte, sunt populate de şoareci şi păianjeni, pripăşiţi şi prăsiţi în anii ortodoxiei biruitoare. „Nu le vindem ungurilor!”, adică greco-catolicilor, pe care, pentru că au fost români neortodocşi, i-am închis în ’48, iar acum îi ţinem… afară!
  1. Cârdăşia B.O.R. cu Dej şi Ceauşescu a continuat „firesc” cu Ion Iliescu. Ieşit din gaura în care s-a ascuns, ca şobolanii la cutremur (pentru înfierarea publică a huliganilor de la Timişoara, în ton cu Geniul Carpaţilor din Scorniceşti!), imediat ce şi-a dat seama că la vârf nu s-au schimbat stăpânii, ci doar titulatura, din PCR în FSN, preafericitul Teoctist se reaşează comod în jilţ şi dispune tuturor ortodocşilor de pe cuprinsul României (în februarie 1991) :

 „Să se constituie în fiecare parohie un comitet de susţinere a Frontului Salvării Naţionale, sub conducerea preoţilor, care sunt chemaţi ca prin predici, conferinţe şi sfaturi să susţină noul program de guvernare.

 Să se constituie un fond de solidaritate creştină a Bisericii Ortodoxe Române, în scopul sprijinirii acţiunilor FSN. 

 Binecuvântăm şi felicităm pe credincioşii care sunt de pe acum angajaţi în asemenea acţiuni…” (cit. apud. Adrian Hamzea, „Coborând în colbul istoriei…”, rev. Vatra nr. 10/1996, p. 61-63).

 În acelaşi friguros februarie 1991, şi cel mai mare teolog al Ortodoxiei, Dumitru Stăniloaie, în loc să-şi asume jalnica stare a B.O.R., „cobora la nivelul unei pledoarii sprijinită pe miopie, suficienţă şi dezarticularea oricărei perspective istorice, încredinţând eterului (la Radio România) mesaje asezonate după… călugărul Sofronie:

 «În lumea creştinismului mărginit şi uscat al Occidentului catolic, ieşit din barbaria (?) peste care s-a suprapus raţionalismul şi tehnologia, Papa face, desface şi învârte tainele… Numai lumina ortodoxiei răsăritene poate oferi Occidentului şansa mântuirii». Mântuire pe care i-ar garanta-o şi slujbaşul de odinioară al patriarhiei – pe nume Teoctist Arăpaşu – care superviza pe vremuri grupul de anchetatori ai securităţii ce se „ocupa” de episcopii greco-catolici arestaţi” (id. ibid.).

Nu degeaba l-a onorat, cu citirea discursului de recepţie la Academia Română, pe marele dogmatist ortodox român Dumitru Stăniloaie, chiar marele ortodox ateu român C. Ionescu-Gulian, apropiatul colaborator al fostului ideolog şef al CC al PCR, Leonte Răutu. Eiusdem farinae?

Istoria a consemnat că poporul român teoctistizat l-a ales în fruntea sa pe liber-cugetătorul declarat Ion Iliescu, dovedind că este aproape în unanimitate un popor ortodox-ateu, în anul mântuirii 1992.

  1. Deşi în campania electorală din 1996 Adrian Năstase, adjunctul Iliescului, pedala pe aceeaşi lozincă: „Nu poate fi bun român, decât un pedeserist ortodox”, iar emisiunile diversioniste ale TVR îl secondau cu slogane: „Ostaşii noştri şi-au dat viaţa pentru ca acest pământ să rămână românesc şi ortodox” (de parcă, în 1940-1945, marea majoritate a românilor din Transilvania nu ar fi fost greco-catolici, apud id. ibid.), la alegerile din noiembrie, Ardealul şi-a impus crezul moştenit de la Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, determinând, prin vot, înlăturarea regimului ateo-ortodoxo-iliescian.

Dar… nu „s-au dus” nici unul din vârfurile teoctiste, care cu şi mai mult tupeu afirmă tezele fundamentalismului compromisei Ortodoxii româneşti.

 În aprilie 1997, unul din aceştia i-a pus pe nişte amărâţi de protopopi clujeni – ţârcovnici, profitori şi ţambalagii ai puterii comuniste – să transmită, prin fax, opt pagini de neruşinate „propuneri concrete de reconciliere”… venerabililor Episcopi greco-catolici, pe frunţile cărora se văd clar urmele temniţelor, sau catacombelor,sau batjocurii postdecembriste…

Obrăznicie fanariotă! 

 Iar în martie 1998, acelaşi înalt ierarh a mobilizat peste 2.500 de preoţi ortodocşi, cu care a mărşăluit încrâncenat pe străzile Clujului împotriva unui act justiţiar; exerciţiu preliminar militantismului politic.Erare humanum est, perseverare diabolicum!

Acestea sunt doar câteva din motivele pentru care credem că nu numai lui Petre Ţuţea îi era… penibil să spună că s-a născut ortodox. Sunt mulţi, foarte mulţi intelectuali români, care dezavuează fundamentalismul vârfurilor Ortodoxiei, afirmându-şi răspicat opiniile pro-catolice, inclusiv în revistele de cultură Familia, Vatra, Echinocţiu, Tribuna, etc.

 Este din zi în zi tot mai evident că în spaţiul transilvan au loc… mutaţii spre azur, în constelaţia sufletelor, putându-se distinge un tip uman greco-catolic, şlefuit în existenţa triseculară a uniţilor; tip în care se îngemănează cele specific eclesiale (convingerile sfinte şi practicarea virtuţilor creştine, sub cupola de har a Bisericii), cu cele definitorii ale fenomenului greco-catolicismului (de la emanciparea socială, până la promovarea valorilor umanismului).

De aceea, sperăm că, pe măsura înaintării în cunoaştere şi a trăirii în adevăr, tot românul cuminte poate ajunge la opţiunea ortodoxului Petre Ţuţea: „În spirit sunt catolic!” (Catolic înseamnă universal; catolicismul este forma creştinismului de mâine, paradigma tare a credinţei viitorului, Biserica sub cupola căreia toţi intră în simfonie, fără a renunţa la identitatea de rit şi de neam; deşi catolici, francezii sunt francezi, italienii – italieni, spaniolii –spanioli, nu francezi, etc. maghiarizaţi!) Dar, pentru aceasta, tot românul iubitor de Dumnezeu şi de Neamul său, trebuie să spună: „Retro Satana!”. Iar Satana – să lepede sutana poleită, să ia sacul şi cenuşa… Căci, zice Scriptura: „mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte”. Şi bucuria îngerilor din cer s-ar revărsa peste „sate şi oameni din Ardeal”, reinstaurându-se pacea şi armonia de odinioară, care l-au impresionat pe Nicolae Iorga în peregrinările sale transilvane. Armonie şi pace. Spre slava lui Dumnezeu şi binele Neamului meu, cum ar zice Petre Ţuţea înţeleptul.

Românii din toate provinciile s-au situat pe graniţa dintre Est şi Vest şi au existat între Bizanţul (mai mult moscovit decât constantinopolitan) şi Roma papală. Astăzi, şi în viitor, Estul rămâne „acea parte a creştinătăţii pe care s-a placat comunismul” (o spune ortodoxul Gheorghe Iova, v. nr. 3/97 din rev. Vatra, p. 55), iar Vestul înseamnă Europa avansată, deci papalitatea. Astăzi, opţiunea românilor pentru Est sau Vest este examenul cel mai greu din istoria României. Iar România este acea patrie care, având graniţele etnice până acolo unde se întinde rostirea graiului şi zămislirea faptelor culturale şi religioase, îi cuprinde pe toţi românii, nu numai pe etnicii teoctistizaţi. Această Românie este un fenomen plural, aşa cum Transilvania este un element plural; şi această „românitate este un element plural /…/ exemplu perfect pentru ceea ce vrea să ajungă Europa” (id. ibid.).

Dar pentru ca şi românii „să ajungă în Europa”, Ortodoxia românească trebuie să renunţe şi să depăşească hegemonia şi hărţuiala confesionalistă, ca să poată aprinde focuri vii, de pace, în toţi cei care vor înţelege „că pacea sufletească vine/ atunci când accepţi  lumea /…/ cu toate polarităţile ei opuse/ ce o ţin în echilibru” (Flaviu Cristian, Iluminare). Aceste lumini se pot aprinde numai în sufletele netraumatizate de toiagul ortodox, care-l excomunică pe preotul ce optează pentru Biserica părinţilor lui greco-catolici, şi care-i blestemă pe creştinii ce-l urmează pe acesta (cazul Ardud nefiind singular).

Viitorul va fi al acelora care vor respecta creştinilor dreptul la opţiune.    

(„Exerciţii de dezintoxicare”, supliment la rev.TINEREŢE CREŞTINĂ, Baia-Mare, mai 1997)

  1. „Poporul lui Dumnezeu”

Proiectul legii cultelor din România vrea să asocieze, în textul legii şi în realitatea contemporană, doi termeni care, ontologic, nu pot forma o sintagmă, nu se pot asocia: „confesiune” şi „naţională”.

Apartenenţa unei persoane la o anumită naţiune, cetăţenia, naţionalitatea este un atribut care nu reclamă şi apartenenţa la un anumit cult religios, confesiunea.

 Român, grec, italian sau polonez te naşti. Ţara în care te naşti este patria ta, fiii patriei sunt conaţionalii tăi. 

Cetăţean al altei ţări poţi deveni, prin adopţiune, dar noua ţară nu este patria ta, fiii acesteia îţi sunt doar concetăţeni, nu conaţionali. Iar acelora trebuie să le respecţi, ca noţiuni sacrosancte: ţara, naţiunea şi limba de stat.

Însuşirea acestor adevăruri omeneşti nu împiedică adeziunea la adevărurile eterne – credinţa, religia, confesiunea. Fără a renunţa la patrie, la naţionalitate, fără a impieta identitatea de neam, cetăţeanul unei ţări poate opta pentru o anume confesiune religioasă.

 În pragul mileniului trei, este timpul să nu acceptăm că a fost normală impunerea cu forţa armelor a crezului religios, indiferent că ne amintim de conchistadori, de ieniceri, de fraţii Asan sau de Henric al VIII-lea. Normal este ca fiecare om să poată opta liber pentru confesiunea în care crede că îşi poate realiza idealul său religios.

 Rămâi la fel de patriot, indiferent sub care cupolă te rogi. Căci în religie, fără a subestima apartenenţa la patria pământească, importanţă are aspiraţia către Patria cerească. Asumarea apartenenţei etnice conduce la patriotism, la iubirea gliei strămoşeşti, la părinţii părinţilor, la valorile perene ale etniei; aspiraţia către Patria eternă, fără a leza „naţionalul”, conduce la Părintele tuturor, la conştiinţa frăţiei dintre toţi fiii lui Dumnezeu, la soteriologic, la eshaton. 

Pluralitatea naţiunilor (cărora Providenţa divină le asigură, fiecăruia, „paza îngerilor” – Cf. Daniel 10, 13-21) este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute prin păcătuire (Geneză 11,4-9), până în Ziua când „vremile neamurilor se vor plini” (Luca 21, 24).

Raportul dintre „naţionalitate” şi „confesiune”, tema dezbatrii inteligent provocată de revista „Vatra”, consider că poate fi luminat prin sintagma teologică POPORUL LUI DUMNEZEU, pe care aş dori s-o reamintesc celor dornici de adevăr:

Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Dumnezeu a binevoit, prin Iisus Cristos, să facă din oameni un popor care să-L cunoască în adevăr şi să-L slujească în sfinţenie. Acest popor se află în starea demnităţii şi libertăţii fiilor lui Dumnezeu. 

Se devine membru al acestui Popor nu prin naştere fizică, ci prin „naşterea de sus”, din apă şi din Spirit (Ioan, 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. Acest Popor are drept Cap pe Isus Cristos, Cel Uns, Mesia: întrucât aceeaşi ungere, prin Spiritul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic.

 Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Spiritul Sfânt.

Legea acestui Popor este de a iubi, aşa cum Cristos Însuşi ne-a iubit (cf. Ioan, 13,34). Aceasta este legea „nouă”, a Spiritului Sfânt (cf. Romani, 8,2; Galateni 5,25).

 Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii (cf. Matei 5, 13-16). Acest popor mesianic este pentru întreg neamul omenesc un germen puternic de unitate, speranţă şi mântuire, Biserica fiind, pentru fiecare ins, sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare. In toate neamurile pământului există un singur Popor al lui Dumnezeu, pentru că el îşi ia cetăţeni din toate neamurile. La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu, unitate care prefigurează şi promovează pacea universală, sunt chemaţi toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu, pentru ca orice sămânţă bună aflată în mintea şi inima oamenilor sau în religiile şi culturile popoarelor să nu piară, ci, dimpotrivă, să fie împrospătată, înălţată şi desăvârşită, spre gloria lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi fericirea omului. 

Destinul Poporului lui Dumnezeu este împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de El însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi (apud Lumen Gentium c.II)

A introduce în realitatea contemporană şi a legifera sintagma (ontologic imposibilă) – „confesiune naţională” însemnează:

  1.  A nesocoti aspiraţia la Patria cerească a celor denumiţi prin noţiunea sacră de „Popor al lui Dumnezeu” şi
  2.  A-i umili pe fiii buni, patrioţi, ai unei naţiuni care nu aparţin „confesiunii naţionale”, majoritară sau minoritară.

(Rev. VATRA, nr.11, Târgu-Mureş,  noiembrie 1999)

  1. Despre exorcisme

Cuvintui biblic „exorkizo” însemnează: a conjura, a lega prin jurământ. Prin exorcism se înţelege o conjurare a forţelor malefice, demofiice, pentru a părăsi o persoană, un loc sau un lucru şi pentru a le lăsa pe acestea libere din influenţa nefastă.

 Învăţătura despre exorcism stă în legătură cu doctrina despre urmările păcatului strămoşesc precum şi cu influenţa şi stăpânirea pe care Cel Rău a avut-o şi o are asupra oamenilor şi lucrurilor în urma căderii omului în păcat.

Forţele malefice, demonice, exercită asupra omului şi a naturii o anumită influienţă, creând stări de obsesie, de chinuire şi chiar de posedare. De aceea, oamenii din toate timpurile au căutat eliberarea de sub această stăpânire. Practicile magice din religiile păgâne pre-creştine nu căutau, în esenţă, altceva decât eliberarea omului din ghearele forţei malefice. Aceste practici, însă, nu aveau un izvor real al puterii de alungare a spiritului rău, de aceea erau iluzorii şi înşelătoare. Doar prin întruparea Logosului divin, prin venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, Creatorul omului şi al universului, lupta cu Satana a devenit reală, efectivă şi cu sorţi de izbândă. lisus Cristos a biruit ispitirile Satanei în pustia   Carantaniei (Matei 4,1-11) şi a eliberat suflete damnate; sfintele evanghelii consemnează câteva cazuri concrete: demonizatul din Capernaum (Marcu 1,21-28), un posedat orb şi mut (Matei 12, 22-23), demonizatul din Gadara (Matei 8,28-34), posedatul mut (Matei 9,32-34), fiica unei cananience (Matei 15,21-28), tânărul lunatec (Luca 9,37-44) şi femeea gârbovă (Luca 13,10-17). 

Iisus Cristos a dat şi celor 12 Apostoli, puterea de a alunga spiritele rele din oameni: „Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma ” (Luca 10,19). Constatând această putere în lucrarea lor, la întoarcerea dintr-o misiune, apostolii îi spun cu bucurie: „Doamne, şi dracii ni se supun în numele Tău”. Puterea exorcizării dată de Iisus apostolilor aceştia au exercitat-o şi după înălţarea Domnului la Ceruri, în comunităţile întemeiate în Ierusalim (Fap.5,12.16), în Samaria (Fap. 8,7), în Efes (Fap.19,12) etc.

În perioada post-apostolică, exorcizarea se practica, la început, public, atât de către clerici, cât şi de către laici sub formă de harismă sau dar al Spiritului Sfânt. Despre existenţa acestei efuziuni excepţionale a Spiritului Sfânt – o adevărată ploaie cerească a darurilor supranaturale, care se făceau prin apostoli, profeţi, dascăli, taumaturgi, vorbitori în limbi şi exorcişti- şi despre lucrarea ce se săvârşea prin persoanele harismatice aflăm mărturii atât în Sfânta Scriptură cât şi în scrierile creştine din primele veacuri. Cel mai de seamă apologet creştin al secolului II, Iustin Martirul, zice, în Dialogul cu Trifon cap.XXX, că exorcismele „se întemeiază pe puterea Numelui lui Iisus, de care şi demonii tremură, ei care sunt blestemaţi cu Numele lui Iisus Cristos, Cel răstignit sub Pilat din Pont… iar din aceasta tuturor le este vădit că Părintele I-a dat Lui o putere atât de mare încât şi demonii să se supună numelui Lui”. Despre puterea numelui lui Iisus şi despre invocarea acestui Nume în acţiunea de alungare a spiritelor necurate din oameni, au lăsat mărturii, în secolele următoare: Origen (Contra Celsus 1,6), Ioan Gură-deaur (De laudibus Pauli, horn. 4), Ciril al Ierusalimului (P.G. XXIII, 773-776), Ipolit (Canon arab, 10, 19) şi Augustin (cf..Van-Espen, Jus EccI.Univ., 11,14) care confirmă că, paralel cu dezvoltarea catehumenatului, exorcismele se       rosteau tuturor celor ce veneau spre botez, nu numai celor posedaţi de spiritele rele. 

De la ei avem şi consemnarea părţilor componente ale exorcismelor: rugăciunea, invocarea Numelui lui Iisus, suflarea, conjurarea demonului şi însemnarea cu semnul sfintei cruci. 

De asemenea, găsim consemnate şi rugăciuni pentru sfinţirea lucrurilor din natură, ca: apa, sarea şi untdelemnul, pentru scoaterea lor de sub stăpânirea duhurilor rele, înainte de a se da oamenilor spre folosinţă.

Perpetuându-se până  în  zilele noastre, în Biserică, exorcizarea se practică: 

  1. Asupra tuturor celor ce vin la Botez, adulţi sau copii,  pentru alungarea  din sufletul celui nebotezat (născut cu povara păcatului strămoşesc), a ” tot spiritul rău şi necurat, care se ascunde şi se încuibează în inima lui: spiritul înşelăciunii şi al răutăţii, spiritul slujirii  ido/eşti şi a toată lăcomia, spiritul minciunii şi a toată necurăţia, ce se lucrează după îndemnurile diavolului…”
  2. Asupra lucrurilor şi locurilor infestate de forţe malefice. După rânduielile consemnate în cărţile de ritual. 
  3. Asupra bolnavilor stăpâniţi de duhuri necurate, practic, se procedează aşa:

După ce medicul opinează că este vorba de caz ce iese de sub competenţa ştiinţei medicale, sau manifestările bolnavului sunt evident specifice, toţi cei care vreau să ajute la salvarea acelui suflet, după zile de post, rugăciune şi milostenii, spovedanie şi cuminecare, participă, cu el, la Liturghie şi la Maslu, apoi, episcopul sau preotul citeşte, cu crucea în mână, rugăciunile de exorcizare pe care le avem în Biserică din zorii creştinismului, numite în cărţile noastre vechi „molitvele, adică exorcisimii marelui Vasile la toată neputinţa şi pentru cei ce pătimesc de la diavol”.

În Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, „preoţii numai cu permisiunea specială obţinută în scris de la Episcopul diecezan sunt îndreptăţiţi a citi exorcismele asupra persoanelor infestate de diavolul… ca nu cumva preoţi neprevăzători ori neexperţi citind exorcisme asupra persoanelor ori lucrurilor neinfestate de spiritul necurat, ori în timp, loc şi alte împrejurări nepotrivite, să dea prilej la scandal şi să întreţină superstiţii între credincioşi” (dr. Izidor Marcu, Teologia pastorală, II, 539).

În Biserica Romano-Catolică sunt exorcişti numiţi (actualmente în dieceza de Roma funcţionând şase exorcişti numiţi de cardinalul vicar), aceştia formând „Asociaţia Internaţională a Exorciştilor”. Preşedintele onorific al A.I.E., părintele Gabrielle Amorth, se destăinuie:” Eu vorbesc cu diavolul în fiecare zi. Îi vorbesc în latină, iar el răspunde în italiană. Mă lupt cu el, zi de zi, de 14 ani. Eu am făcut numeroase exorcisme. Uneori acestea durează câteva minute, alteori mai multe ore. Este o muncă foarte dură. Există numeroase forme de posesie. Diavolului nu-i place să fie descoperit; astfel că există oameni posedaţi care reuşesc să ascundă asta. 

Esenţialul este să nu se confunde posesia diabolică cu o boală obişnuită. Ceea ce manifestă posesia este aversiunea faţă de Sfântul Sacrament şi de toate lucrurile sfinte. Când sunt binecuvântaţi, posedaţii devin furioşi. În faţa crucifixului, sunt supuşi

. Părerea mea este că trebuie să-i primim şi să-i exorcizăm pe toţi cei care ne solicită, căci pot spune din experienţa mea, că cei care erau posedaţi se vindecau, iar cei care erau bolnavi, rămâneau bolnavi, deci se adresau în continuare doctorilor”.(Feu et Lumiere” nr. 219; cf. Regina Pacis, 60/2003, p. 4).

Raţiunea existenţei exorcismului şi a săvârşitorilor lor stă, pe de o parte, în necesitatea eliberării sufletelor de sub stăpânirea duhului rău, care a primit putere asupra lumii prin neascultarea protopărinţilor şi, pe de altă parte, în darul şi puterea pe care Mântuitorul Iisus Cristos a dat-o Apostolilor şi celor ce cred în El, exorcismul fiind o metodă terapeutică supranaturală. 

(Rev.FLORI DE CRIN nr.9/ decembrie 2003)

  1. Despre brad şi Moş Crăciun
  1. Bradul, această săgeată a pământului către cer, cu verticalitatea sa impecabilă şi cu perenitatea frunzelor sale veşnic verzi, ocupă un loc aparte, important, în arta românească şi în obiceiurile populare şi religioase.

 Culoarea lui verde este simbolul permanent al vieţii. De aceea este prezent în toate ceremoniile şi ritualurile care ţin de ciclul vieţii, de la naştere (Brăduţul nou-născutului), căsătorie (stâlpul de nuntă) şi până după moarte (monumentele stiliforme şi coroanele de cetină); prezenţă atestată şi în toate productele literaturii populare: legende, balade, basme şi colinde, în care bradul este axa cosmică în jurul căreia se constituie universul.

Frecvenţa lui ca leit-motiv decorativ în teritoriul carpato-danubian, din neolitic, în epoca bronzului şi apoi la daci, pentru a fi regăsit în epoca feudală şi a deveni una din   temele   favorite   ale   artei   populare româneşti, relevă posibilitatea ca bradul să fi  stat în centrul culturii  arborilor  (N. Petrescu identificându-1 ca „tipar tracogetic al Arborelui Vieţii”) şi poate explica atât vechimea, cât şi marele număr al reprezentărilor sale geografice.

 În monumentala carte „Dacia   preistorică”,   eruditul   Nicolae Densuşianu, la pagina 73 – „specimene de ornamentică preistorică în Dacia, Troia şi ţinuturile Greciei”, figura nr. 106 –  redă chiar un  veritabil    Axis  Mundi;   iar  Romulus Vulcănescu adăuga că „bradul mirific ca arbore comunicaţional între cer şi pământ în   concepţia   dacilor   se   aseamănă   cu ygdrasil-ul în concepţia vechilor germani; ambele reprezentări arboritico-mitice ţin de substratul   indo-europen   şi   simbolizează mişcarea   ascendentă   a   imanentului biospiritual în cosmos. Bradul mirific leagă pământul de cosmos. Cu rădăcinile înfipte în pământ, trunchiul înfipt în ceruri, în cosmos, bradul devine „o ideogramă mitologică a doctrinei exoterice europene, care exprimă simbolul cosmologic al mişcării ascendente a vieţii de pe pământ în cosmos”. 

Prin ultima lui poezie, scrisă în spital, Ion Iuga ne transmite această percepţie a bradului:

„ Creşte pinu-n clopotul albastru

 furtună de cristale frunzele lui

 vibrează verticala lui bărbăţie

 singur pe coama de piatră

 îmbrăţişează vîntul tăcută mantie ploii

 când vulturi obosiţi

 ori păsări săgetând creasta de cremene

 îşi strâng aripile în coroana lui majetuoasă

 piramidă verde scară către cer

 mândrie din care pleacă văile   lumii

 se-ndoaie   sub   viscol

  de trăznete   şi ploi

  cu   crengi  îngheţate loveşte

  pahare de argint

 şi povârnişul lumii un universal concert

 dirijat cu mii de baghete

 de eul lui învingătorul

 iată clopotul unui amurg ca un pojar 

învă/uindu-i coroana

 umbra lui singuratică o punte care leagă

 munţii de rugăciune de cer

 glorie lui înălţare creştină

 din propria lui osândă învingător

 cine  se-ncumetă pe fruntea lui verde

 să aşeze flamura de mătase a serii şi în oglinzile lui

 să-şi asculte rădăcinile   vibrând”. 

 „Şi oamenii nordului latin se înalţă în forma pinului,

 în forma pinului stăruie verticala lor demnitate”

  1.   Moş   Crăciun.    Cuvântul   Crăciun derivă din latinescul creatio (apud Ovid Densuşianu, Alex. Graur, Aron Densuşianu, Alex. Rosetti, P. Caraman), care înseamnă naştere: naşterea naturii, transfigurată mai apoi în naşterea lui Crăciun. Dar originea cuvântului putea fi anterioară: „În limba dacă putea să fi însemnat tot creatio sau ceva asemănător (zice Romulus Vulcănescu şi argumentează că vecinii l-au împrumutat de la români:) „Crăciun în afara graniţelor etnice româneşti nu se găseşte decât la slavii din imediata vecinătate cu românii: la o parte din bulgari Kracun (cu sensul românesc), la ucrainenii carpatici,Kerecuny, atestat în expresiaKerecuny vecery (ajunul Crăciunului); la cehi, Kracun, la slovaci tot Kracun, rar şi numai la cei din Est; la unguri Karâcsony (forma cu „n” final palatalizat Karâcsony), cu acelaşi sens ca şi la români” (Mitologie română, p. 330). 

Deci locul de baştină este „domeniul etnic românesc, care îl recunoaşte ca termen comun pentru toate dialectele şi singurul existent pentru a designa Naşterea lui Christ” (Petru Caraman).

„Mitul arhaic al unui cioban zeu-moş apare transfigurat în mitul unui cioban demonic, care refuză să primească pe Fecioara Maria să nască în staulul lui. Soţia lui Crăciun, Crăciuneasa, o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun… De bucurie că nevastă-sa a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug din cioate de brad în curtea lui şi joacă hora cu toate slugile lui. După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstoreşti (lapte, caş, urdă, smântână) pentru Ea şi Copil.

 De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt care aduce de ziua Naşterii lui Iisus, după Evanghelii, pe regii-magi în staulul din Bethleem. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun cu prilejul minunii lipirii manilor bunei lor stăpâne, Crăciuneasa, s-au transformat în colinde ce glorifică Naşterea lui Iisus” (R. Vulcănescu, ibid.).

De observat că sărbătorile de iarnă la români au numeroase elemente de cult solar; pentru că în epoca daco-romană, peste cultul solstiţiului de iarnă al lui Crăciun, personaj mitic dac, s-au suprapus şi datini latine referitoare la Soles invictis şi Saturnalii, în care coniferele jucau un rol primordial. Solstiţiul de iarnă este o încrengătură între puterea soarelui ce scade şi forţa nouă care se naşte, ilustrată şi prin ritul străvechi al arderii unui butuc în noaptea Crăciunului, continuat în modernitate prin iluminarea feerică a bradului.Iar   imaginea Crăciunului înveşmântat în mantia de ceremonial purtătoare a principalelor simboluri astrale este, în exprimarea mitologică, o imagine a bolţii cereşti, care determină mersul lucrurilor în univers.

Ca întruchipare a Timpului, Moş Ajun şi Moş Crăciun reprezintă nu numai anul consumat („Moş Crăciun cel bătrân / Cu-a lui barbă peste sân” sau „Eu sunt moşul cel bătrân / Şi de-un an de zile vin”), ci şi Pruncul care prefigurează anul cel nou: „Dar pe pat cine-i culcat? / Moş Ajun cu Moş Crăciun / Moş Crăciun cel mititel / Cu scutec de bumbăcel” (Germina Comanici).

Trecut din legendă în colindă, moşul cel crâncen şi dur, care a tăiat mâinile Crăciunesei devine idilicul şi bunul aducător de daruri – Moş Crăciun cu plete dalbe, care străbate timpul purtând prin mărturii contemporane dovada vechimii şi originalităţii sale… „Te-am văzut… trecând pe stradă -alb, ca fulgul de zăpadă / Şi-am ieşit în drum să-ţi spun: / Moş Crăciune, Moş Crăciun, / Dacă-n casa cea pustie / Unde-i frig şi sărăcie / N-ai să dai o jucărie, / Atunci să nu-mi dai nici mie.”

(Rev.”ARCHEUS” Baia-Mare nr.3/ decembrie 1997)

  1. Itinerarii ioaneice

În corpusul Noului Testament scripturile ioaneice introduc câteva particularităţi, care-i sunt proprii, atât în ţesătura naraţiei, cât şi în vocabular, realizând o dimensiune teologică net superioară celorlalte piese biblice, fapt pentru care Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedei, este numit şi „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu”. 

Printr-o terminologie, mereu filosofică, Ioan înfăţişează misterul cristologic în toată amploarea şi profunzimea lui: „misterul prin care Logosul (Cuvântul) întrupat, El însuşi Dumnezeu, le descoperă oamenilor pe Dumnezeul Cel Nevăzut, le aduce Lumina şi Viaţa, le asigură cunoaşterea şi comuniunea lui Dumnezeu prin cunoaşterea şi comuniunea intimă cu Iisus Cristos”. In prezentul studiu nu vom cataloga conţinutul celor cinci piese biblice cu paternitate ioaneică, ci ne vom rezuma la evidenţierea acelei tematici care îl singularizează şi îl înalţă la concepte deosebite.

Folosindu-ne de o simplă comparaţie, am putea spune că dacă toate piesele scripturistice ale Noului Testament, adunate laolaltă, constituie edificiul măreţ al doctrinei creştine, opera ioaneică este cupola care completează şi definitivează acest edificiu. „Sfântul Apostol Ioan, cel din urmă scriitor al Testamentului Nou, străbătând tot câmpul teologiei creştine, aplică pecetea desăvârşirii pe toată învăţătura anterioară. Şi tocmai aceasta trebuia să şi aşteptăm noi de la ultimele cărţi ale revelaţiei de Dumnezeu inspirate. Şi ca una din cele mai remarcabile particularităţi ale acestei metode serveşte faptul că Apostolul ne indică cele mai adânci adevăruri referitoare chiar la acele puncte de învăţătură asupra cărora el nu insistă în mod deosebit. 

Aşa, el nu insistă asupra lămuririi răscumpărării prin Cristos, nu oferă nici o teorie referitoare la argumentarea necesităţii morţii lui Cristos, cu toate acestea el subînţelege toată învăţătura Apostolului Pavel în cuvintele: „Cristos este ispăşirea pentru păcatele noastre şi pentru păcatele a toată lumea”. 

El nu întrebuinţează cuvintele „Mijlocitor între om şi Dumnezeu” dar, cu o claritate care niciodată nu a fost atinsă mai înainte, el declară că Mijlocitorul nostru este „Dumnezeu şi Om”. 

El nu pune iubirea dumnezeiască în contrast cu dreptatea Lui, dar arată că iubirea şi ispăşirea erau împreunate în voinţa premergătoare a lui Dumnezeu.

 El nu elaborează detaliile cristologiei, dar îmbibă atât de mult Evanghelia şi Epistolele sale cu ideea că „Cuvântul era la Dumnezeu” şi că „fără de El nimic n-a început să fie, din cele ce au început să fie”, încât produce o impresie cristologică mai puternică şi mai înaltă decât aceea pe care o extragem din Epistolele către Efeseni şi Corinteni.

 El nu insistă asupra Sacramentelor, şi, totuşi, în puţinele sale cuvinte despre mărturia apei şi despre Pâinea vieţii, arată profunda lor însemnătate.

         El nu dezvoltă cauzele lepădării poporului celui ales[…], dar explică acest fapt nu mai puţin decât este cel explicat în Epistolele către Romani şi Evrei, când, în Evanghelia sa, pas cu pas, pune în comparaţie necredinţa iudeilor cu credinţa Ucenicilor şi, în acelaşi timp, copiază cuvintele de lauda ale lui Cristos adresate „adevăratului israelitean”. 

El copiază cuvântarea lui Cristos către femeia samarineancă, cum că mântuirea (despre care au vorbit toţi proorocii) era de la iudei (Ioan 4,22), şi prin propriile sale cuvinte vorbeşte şi scrie despre venirea lui Cristos la iudei, ca despre venirea „la ai Săi”, la propriul Său popor (1,11).

După aceea, Apotolul Ioan nicăieri nu intră în expunerea formală a învăţăturii despre Dumnezeu Cel Unul îm Treime, şi, totuşi, în ale cui scripturi, dacă nu în ale lui, vedem noi mai deplină lămurirea cuvintelor Sfântului Augustin „Ubi amor, ibi Trinitas”, că „Dumnezeu este Iubirea” şi că „Dumnezeu este Lumina”: că „în Cristos era Lumina,  şi Lumina era viaţa oamenilor”; că „toţi creştinii au sfinţire de la Cel Sfânt” şi că „Sfântul Spirit este Spiritul lui Cristos”?.

Această pecete a definitivării, care formează cupola edificiului doctrinei Testamentului Nou, are trei meridiane, dacă le putem numi aşa: pe cele două părţi, emisfera cupolei este străbătută de  ideea de eternitate şi de precizarea unor însuşiri ale lui Dumnezeu, iar prin punctul cel mai înalt trece concepţia despre Logos.

  1. Ideea de eternitate.

Sfântul Apostol Ioan revarsă asupra acestei idei o lumină nouă şi minunată. „Întrebuinţarea cuvântului grecesc aiόnios şi a echivalentului evreesc olám, pe toată întinderea Sfintei Scripturi, poate servi ca dovadă suficientă pentru orice cercetător şi cugetător scutit de prejudecăţi, că el întrece covârşitor concepţia vulgară şi lipsită de orice însemnătate despre infinit. Luat în sensul său cel mai adânc, cuvântul veşnic nu-i nicidecum echivalent după sens cu continuitate neîntreruptă şi niciodată nu este identică cu expresia din urmă, decât sub înrâurirea sensului acelor substantive cu care el se pune în legătură; şi a i se da înţeles de continuitate nesfârşită înseamnă a-1 lipsi de orice idee înaltă, ce conţine el însuşi în sine. Dacă Apostolul Ioan vorbind de viaţa veşnică ar fi înţeles prin cuvântul aiónios viaţă fără sfârşit, apoi pentru aceasta el ar fi putut găsi un cuvânt mai potrivit, care să nu stârnească nici o nedumerire, şi anume cuvântul akatálitos, întrebuinţat în Evrei 5, 6; şi apoi înafară de acesta, s-ar fi găsit încă cel puţin cinci sau şase expresii pe care să le întrebuinţeze cu uşurinţă.

Dar viaţa care s-a arătat pe pământ, pe care el a văzut-o, de care mărturiseşte, care s-a pus în anumit raport cu Tatăl ceresc şi ne-a fost descoperită nouă (Ioan 1, 2), înfăţişa ceva infinit mai înalt decât pur şi simplu o viaţă fără de sfârşit. Viaţa (dacă o simplă existenţă este viaţă) celui mai vădit apostat din neamul omenesc, chiar viaţa diavolului şi a ingerilor lui este existenţă fără de sfârşit, de îndată ce noi credem că omul şi Spiriturile rele sunt nemuritoare. Dar, caracterizând viaţa dumnezeiască cu epitetul de veşnic, aiόnios, Apostolul Ioan înţelege nu o viaţă fără de sfârşit (deşi ea este, de asemenea, fără de sfârşit), ci o viaţă duhovnicească, o viaţă care este în Dumnezeu, şi care ni s-a arătat nouă de Cristos. Numind-o aiόnios, , el vrea să ne dea a înţelege nu continuitatea ei neîntreruptă (ceea ce ar alcătui o parte foarte mică şi întâmplătoare a ei), ci însuşirile ei morale. Viaţa aceasta este fără de sfârşit nu pentru că ea acoperă cursul nesfârşit al timpului, ci pentru ca ea alcătuieşte contrastul absolut al timpului; şi aiόnios exprimă însuşirile ei lăuntrice nu ca ceva care poate să fie măsurat prin tic-tacurile nesfârşite ale ceasornicului, ci ca ceva nemăsurabil, prin nici un fel de ceasuri, chiar dacă tic-tacurile lor ar continua veşnic. Ceasornicele pământeşti nu pot servi drept măsură pentru veacurile cerului.

Apostolul Ioan, cel din urmă dintre scriitorii Sfintei Scripturi, întrebuinţează cuvântul veşnic anume în acest sens; numai el singur, dintre toţi sfinţii scriitori, îl defineşte şi îi dă înţeles nu de continuitate deşartă, ci de ştiinţă mereu crescândă. Definindu-1, zice, că el este darul lui Cristos: „Şi aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe Tine, Unul şi Adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Cristos, Cel trimis de Tine” (Ioan 17, 3).

 Astfel vedem numaidecât că în mintea Apostolului Ioan viaţa veşnică este contrastul nu al vremelnicului, ci al văzutului (Ioan 4, 14. 36; 6, 27; 12, 35); că aceasta nu-i acea viaţă care are să fie, ci aceea care, pentru credincios, este acum; că „tot cel ce crede în Fiul are (iară nu: va avea) viaţă veşnică” (3, 36; 5, 24; 6, 40; 4, 7. 54); că „cel ce are pe Fiul, are viaţa” aici şi acum, şi că unul din scopurile cu care Evanghelistul a scris, în genere, a fost ca ei să ştie că o au (I Ioan 5, 13—14)„.

  1. Precizarea unor însuşiri ale lui Dumnezeu.

„Dumnezeu este drept şi de aceea El urăşte orice nedreptate la alţii; iar în El nu poate să fie nedreptate. Nedreptatea, care se maschează şi apare sub chipul dreptăţii; nedreptatea, care se acoperă cu armura mincinoasă a râvnei religioase; nedreptatea, sub formă când de prigonire, când de silnicie, când de scolastică, când de raporturi trufaşe, ne-conştiincioase şi hulitoare către aproapele, – adesea s-a prezentat în calitate de slujitoare a lui Dumnezeu. Dar deoarece El este drept, El urăşte această nedreptate. Orice împilare, fie că are forma cruzimii inchizitoriale, fie că ia forma de minciună anonimă, îi este urâtă Lui. 

Minciuna este urâciune înaintea lui Dumnezeu, chiar când ea se înfăţişează ca specific al celor ce se socot pe sine aleşii Lui. Lipsa de sinceritate, lipsa de caritate, lipsa de cumpănire – alcătuiesc tămâiere nebinecuvântată, care nu face altceva decât să profaneze jertfelnicul lui Dumnezeu. 

Părerea care-L înfăţişează pe Dumnezeu ca distribuitor arbitrar al soartei oamenilor, şi ca referindu-se la ei ca la nişte lut neînsufleţit; părerea, care înfăţişează dreptatea lui Dumnezeu într-o astfel de lumină care să le permită oamenilor să-şi închipuie că, pentru lucrurile Lui, ei pot să facă rău, ca din rău să rezulte binele, – toţi aceşti idoli se prăbuşesc, când se ciocnesc de stânca adevărului că Dumnezeu este dreptate.”.

Dumnezeu este lumină. Chiar în prologul Evangheliei, Sfântul Apostol Ioan ne spune că „Lumina cea adevărată” (to fos to alitinón; lux vera) este însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel din veci, care trup de om luând S-a sălăşluit între noi.

 El însuşi se prezintă pe Sine astfel: „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12). „Lumina care nu e asemenea nici luminii solare, nici luminii minţii, ci deosebită şi mai presus de ele. Dacă lumina soarelui învăluie în razele ei pământul, lumina divină învăluie întreg universul. Dacă lumina minţii învăluie întreg cosmosul, ca să-i descopere înţelesul, lumina divină este însăşi izvorul existenţei şi a sensurilor ei, este plăsmuitoarea a tot ce există.

 În lumina aceasta îşi găsesc odihna orice existenţă şi orice fiinţă. Tot în această lumină îşi găseşte odihna şi mintea şi inima şi sufletul omului: ea este setea neînfrântă a făpturii Sale. Şi ea singură are putere plăsmuitoare: lumina divină creează lumea şi omul; prin ea omul se împlineşte, se pârguieşte, se transfigurează. Fără ea, omul e un şubred opaiţ care, ca o scânteie palidă, se pierde în imensitatea luminilor; prin ea, omul devine un soare duhovnicesc, la lumina căruia tresaltă toate. 

O, cât de grandioasă e priveliştea unui sfânt, care stă transfigurat sub revărsarea luminii divine! Ea ni s-a descoperit odată pe Tabor şi a inundat lumea prin înviere. Şi de-atunci mii şi mii de suflete au fost create din nou, au fost străluminate, au fost transfigurate prin puterile luminii divine. De atunci inima omenirii a devenit un permanent Tabor, istoria ei o permanentă înviere”. 

Prin cuvinte omeneşti, este imposibil ca Dumnezeu să poată fi descris. Dar vestea anunţată de Evanghelistul Ioan că Dumnezeu este lumină „a fost cea mai clară descriere şi cea mai decisivă definiţie. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata candelă a paşilor noştri, El ne luminează ziua şi noaptea, cruţându-ne de groaza întunericului”.

 Dumnezeul nostru este Lumina. Noi suntem sau putem deveni „fii ai luminii” (In. 12, 36), căci „dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soarele” (Ecclesiast 11, 7).

Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8. 16). Cuvintele acestea alcătuiesc esenţa Evangheliei, esenţa întregii Sfinte Scripturi şi esenţa întregii istorii a omenirii. Ele alcătuiesc protestul permanent contra a tot ce este rău şi întunecat în multe din schemele universale ale speculaţiei scolastice. 

Dumnezeu este iubire, nu simplu ca având iubire, ci este însăşi Iubirea. Iubirea este o entitate cu Dumnezeu. Iisus Cristos este întruchiparea desăvârşită a iubirii Tatălui. Prin jertfa supremă de pe Cruce, El a instituit împărăţia cârmuită de legea iubirii – Biserica Creştină, pe altarele căreia El se oferă euharistic până la sfârşitul acestui mod de existenţă terestră, pentru ca „tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).

  1. Concepţia despre Logos.

Cuvântul lógos a făcut parte şi din limbajul utilizat de filosofia alexandrină, de aceea unii raţionalişti au încercat să facă o apropiere intre iudeo-elinul Filon şi între teologia Apostolului Ioan. Dar Ioan nu este un colector de idei împrumutate de la Filon sau de aiurea, nici un meşteşugar care strânge, cârpeşte sau combină. El este un fluviu, care a cuprins în sine şi – prin predica şi scripturile sale – lasă să se reverse în lume „Izvorul apelor vieţii”, pentru ca Acesta să o inunde, să o spele, să o purifice. 

Filon este truditorul care încearcă să dăltuiască o statuie, care să reprezinte divinitatea, iar Sfântul Ioan dă vălul la o parte, pentru ca pe scenă să apară însăşi dumnezeirea! „La Filon, Logosul este o fiinţă care mijloceşte între Dumnezeu şi lume, între lumina cerească neapropiată şi materie. Logosul nu e Dumnezeu adevărat, nu e Mesia care Se întrupează, ci numai prima revărsare din fiinţa lui Dumnezeu în afară, pentru a crea lumea.

 La Filon nu e nici o urmă despre ce găsim la Sfântul Ioan, adică Logosul care este Fiul lui Dumnezeu, născut înainte de veci în însăşi Fiinţa Dumnezeirii. Manifestarea lui Dumnezeu, ca Fiu, în Sine însuşi, ca Dumnezeu adevărat, în aceeaşi esenţă a Tatălui, este o idee cu totul deosebită de ceea ce se putea găsi în filosofia din Alexandria.

 În terminologia Sfântului Ioan, Cuvântul (Logosul) şi Fiul lui Dumnezeu sunt una şi aceeaşi Fiinţă”. Această Fiinţă divină, atunci când Ea însăşi – ca parte şi, totodată, plenitudine a Treimii – a binevoit aşa, S-a întrupat (Ioan 1, 14) luând chip de om, pentru ca pe om să-1 mântuiască.

 Sfântul Vasile cel Mare interpretează aşa: „De ce L-a numit. „Cuvânt”?[Logos] – Pentru ca să-ţi prezinte naşterea Sa fără de dureri din Tatăl, şi să te înveţe deplinătatea fiinţei Fiului şi să-ţi arate prin acestea împreunarea veşnică a Fiului cu Tatăl. Căci şi cuvântul nostru, fiul minţii, este născut fără dureri. Căci mintea nici nu se taie, nici nu se împarte, nici nu curge, ci rămânând întreagă în fiinţa sa produce cuvântul întreg şi deplin, şi cuvântul ce s-a rostit cuprinde în sine toată puterea minţii care l-a născut”.

 Cele trei cuvinte ale Apostolului Ioan „o Lógos sarx eghéneto” (In. 1, 14) ne vorbesc mai mult şi au pentru noi infinit mai mare preţ decât toate tomurile scrise pe această temă de către Filon şi contemporanii săi. Căci pentru Ioan istoria este nevăzutul care se transformă în văzut. Omenirea, omul aparte, acţiunea aparte, există numai cum le ordonă ideea. Dumnezeeştile idei: adevărul, viaţa, lumina – sunt realităţi, întrucât ele sunt inerente Logosului. În oameni numai pentru că El Se află înoameni, şi prin El există adevărata viaţă, adevărata lumină, adevăratul adevăr.

Oarecând, într-o zi de joi, la Cina oferită de Iisus în foişorul casei lui Ioan-Marcu din Ierusalim, cel mai tânăr dintre discipolii Săi, Ioan fiul lui Zevedei, cu sfială şi-a plecat fruntea – înfierbântată de zbuciumul adolescenţei dornice de cunoaştere – la pieptul lui Iisus (In. 13, 23), să înregistreze şoaptele ritmice ale acelei inimi, în care divinul şi omenescul formează o unitate ipostatică. Înregistrează în taină glasul dumnezeirii. Devine proprietar de comori divine. Din Ghetsemani până în Patmos, această scumpă comoară va deveni cea mai proprie posesiune internă a sa. 

Recitind, cu sufletul luminat, scripturile ioaneice încercăm a ridica vălul ce ascunde ochilor omeneşti o parte din această intimă posesiune. Şi o râvnim. Să fie şi a noastră.

(ALETHEIA, revistă de ştiinţă şi dialog interdisciplinar a Societăţii Scriitorilor şi Oamenilor de Ştiinţă din Bihor, nr.5/1995)

Partea a treia: EVOCĂRI

  1. In memoriam Teofil Bălibanu

Coboară-ţi drapelul în bernă, ţară a Silvaniei şi ţinut al Beiuşului şi tu mândră capitală a Transilvaniei; la Şimleu, la Beiuş şi la Cluj. Aprinde în inimile fiilor candelă cu untdelemn şi-n cădelniţele cugetului lor tămâie şi smirnă. Dangăte de clopot să cheme creştinii la pelerinaj către Aiud, lângă zidul plângerii, la gardul închisorii. Cu lumânări de ceară-n mână, aprinse pentru slujbă de cinstită pomenire a Părintelui Teofil-Andrei Bălibanu, să vină, în zi de primăvară, când florile de pe câmpul cu morminte îşi deschid petalele să primească în sânul lor suava picătură de rouă, să vină toţi aceia în inimile cărora Părintele Teofil a semănat un crin, ei sau urmaşii lor să vină !

Aici la Aiud nu ştim sub care glie îşi aşteaptă Învierea cea de Apoi trupu-i maltratat  de torţionari, de aceea Vă rog, pe toţi, să îngenuncheaţi înafara cimitirului temniţei, lângă zidul plângerii, la gardul închisorii din Aiud. Printre Voi îngenunchez şi eu, cronicarul. În tăcere Vă rog să ascultaţi plăpânda-mi evocare:

În zorii zilei de 9 mai, anul mântuirii 1906, şi-a deschis ochii spre lumea aceasta al patrulea copil al preotului Antoniu şi al învăţătoarei Terezia, în casa parohiei greco-catolice din Băseşti. Şi l-au botezat cu două nume: Teofil (cel iubit/iubitor de Dumnezeu) şi Andrei (numele crucificatului Apostol, frate al corifeului Simon-Petru). De abia împlinise copilul şase anişori, când mama lui a fost chemată dincolo de zare (părintele Antoniu, în următorii 35 ani de văduvie fiind tată şi mamă pentru cei 6 copii, începând cu ziua de 3 iunie 1912). Din toamna următoare Teofil-Andrei este elev. Primele clase primare le frecventează la şcoala din sat (patronată de marele tribun George Pop), continuându-le în Şimleul-Silvaniei. Apoi, absolventul eminent al liceului şimleuan „Simion Bărnuţiu”, se înscrie la Academia Teologică din Gherla, după absolvirea căreia se cunună cu învăţătoarea Emilia, născută Robu, sălăjeancă din Oarţa de Jos. Hirotonit preot pentru parohia Marca, părintele Teofil-Andrei Bălibanu începe apostolatul.

O descendenţă ilustră, o genealogie nobilă îl lega pe tânărul preot de idealurile măreţe, creştineşti şi româneşti, ale istoriei Transilvaniei. Suntem din neam de voievozi cu obârşii prin secolul al XVI-lea, îi spusese părintele său Antoniu – „ultimul memorandist, paroh al Băseştiului, protopop al Eriului şi al Marghitei, decorat cu Ordinul Coroana României în grad de ofiţer, arhidiacon onorar”- , tată văduv din casa căruia cinci mlădiţe odrăslite vor ajunge la împlinire: dr. de Roma protopop Virgil, dr. în medicină Volumnia, dr. în drept Valeria, preot-profesor Teofil şi dr. în drept Ovidiu, şef de cabinet la Ministerul Afacerilor Externe.

Părintele Teofil îşi onorează înaintaşii: Ca profesor la Şcoala Normală de Fete din Şimleul Silvaniei (1928-1940), la Liceul din Beiuş (1940-1943), la Liceul Carmen Sylva din Timişoara (1943-1945)    şi    apoi    în capitala Ardealului (oct. 1945-oct. 1948) – păstorul de suflete întronează mirajul purităţii supreme şi al nevinovăţiei definitive în crinii suavi veniţi din satele româneşti la şcoală în Şimleu, Beiuş, Cluj sau Timişoara. Ca un Crai Nou răsărit pe cerul transilvan, în zile de vijelie şi în nopţi cu nouri compacţi şi grei, preotul-profesor insuflă elevelor sale sfânta vrajă a eroismului de odinioară şi a primenirii omului prin Evanghelie: Salvarea de falimentul moral nu poate să ne vină decât din revitalizarea noastră evanghelică, adică din candidatura la nevinovăţie.

Părintele Teofil a fost ascultat şi urmat de multe zeci de suflete, care apoi au primenit faţa lumii. Unele din ele îngenunchează şi acum, cu noi, la această slujbă de cinstită pomenire, lângă zidul plângerii, la gardul temniţei din Aiud. De la ele puteţi reînnoda firul vieţii profesorului şi confesorului lor:

 O fotografie din 2 iunie 1929 ni-l arată în mijlocul primelor 32 membre ordinare ale Congregaţiei Imaculata Concepţie de la Şcoala Normală din Şimleu-Silvaniei, absolvente ale clasei a VI-a. 

În 5 aprilie 1932 Episcopul Valeriu-Traian Frenţiu îi scrie, din Oradea: „Cu mare bucurie sufletească am luat ştire despre lăudabila Frăţiei Tale hotărâre, de a scoate o revistă religioasă-literară cu titlul „Flori de crin”, cu menirea de a promova religiozitatea şi moralitatea credincioaselor Bisericii. Rugăm pe patroana acestei reviste, pe Sf. Tereza de Pruncul Isus, să facă, ca în urma acestei reviste, să crească în inimile fiicelor neamului nostru multe flori de crin ale curăţiei şi mulţi trandafiri ai celei mai înflăcărate iubiri către Isus. Dorindu-ţi mult spor, împărtăşim Binecuvântarea Noastră Arhierească”.

In 29 august 1940 unchiul Romul Pop (subsecretar de stat al lui Pop Vaier, în cabinetul ministrului de externe Manoilescu) îi comunică: Anunţă toate rudeniile să fugă în Regat; mâine se va face public Diktatul de la Viena.

In zilele următoare, când ocupanţii întrebau iritaţi „hol van Baliban?”, toţi membri familiei Bălibanu erau deja la Beiuş, dincolo de frontiera vremelnică.

În decembrie 1943 s-au mutat la Timişoara, pentru că Părintele Teofil a fost numit profesor de religie la Liceul Carmen Sylva şi la Liceul Comercial de acolo.

În octombrie 1945 toată familia (soţia Emilia şi cei trei copii – Maria-Terezia, Antonia-Camelia şi Flaviu-Corneliu) revine în Ardeal, locuind împreună cu părintele Antoniu Bălibanu şi protopopul Clujului dr. Virgil Bălibanu la etajul I al casei de pe actuala stradă Napoca nr.8. Zile pline, muncă, împliniri şi satisfacţii: Părintele Teofil pictează îngeri pe cupola multor destine, împrăştie întunericul din norii grei şi negri ce se apropiau dinspre Răsărit, folosind puterea cuvântului ca pe sabia Spiritului Sfânt cu care Memorandiştii spintecau oarecând ideologia asupritorilor. 

Dar comuniştii preiau puterea şi încep teroarea. În octombrie 1948 arestează nu numai întregul Episcopat al Bisericii Române Unite cu Roma, ci şi pe toţi preoţii greco-catolici de elită. Părintele Teofil este reţinut la Securitate timp de doi ani, fără mandat şi fără judecată, anchetat, bătut şi umilit; după care urmează încă şase ani în care va fi permanent urmărit cum îşi împlineşte noua profesie dată de comunişti: magazioner la o şcoală de handicapaţi (ce funcţiona în sediul actual al Episcopiei Greco-Catolice, str.Moţilor 26).

De fapt în tot acest timp misiunea sa preoţească nu a cunoscut răgaz, în clandestinitate păstrând legătură cu Episcopatul claustrat. La „şedinţa din cimitir” organizată de Episcopul Ioan Chertes în ziua de 6 august 1956, preotul Teofil Bălibanu expune convorbirea avută în 3 august la Ciorogârla cu Episcopul Iuliu Hossu şi provoacă concluzia: „să hotărâm ceva!” Ca urmare, Duminică 12 august 1956 în piaţa Universităţii din Cluj, preoţii Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco oficiază Sfânta Liturghie în rit greco-catolic, participând mii de credincioşi veniţi din toate părţile, din oraş şi din împrejurimi. 

A treia zi, marţi 14 august, printre cei arestaţi este şi părintele Teofil Bălibanu. Dus la Securitatea din Cluj apoi la Penitenciar, anchetat, bătut, maltratat, iar după condamnarea la 25 ani de temniţă grea (prin Sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Cluj „pentru activitate intensă împotriva clasei muncitoare”), este supus la un regim de lichidare fizică şi psihică, la închisoarea din Gherla şi apoi la Aiud, unde, după opt ani, s-a stins ca o lumânare, în ziua de 13 februarie 1964. Avea doar 58 ani şi din falnicul său trup rămăsese un schelet de 38 kilograme. Cu doua luni înainte de graţierea deţinuţilor politici din aprilie 1964 !

 Dată după care familia a primit de la Aiud un pachet cu trei „efecte personale” rămase de la deţinutul decedat: o zdreanţă ce semăna cu un fost pantalon, o bucată de cămaşă peticită şi ceva ce părea a fi fost cândva încălţăminte.

De atunci, anual, în 1 noiembrie, ziua pomenirii morţilor, soţia Emilia şi copiii Maria, Antonia şi Flaviu veneau la Aiud şi aprindeau lumânări lângă gardul temniţei. An de an, până în 1972 când preoteasa Emilia a închis ochii şi „s-a dus puţin”, mai sus, undeva printre stele, să-l reîntâlnească pe părintele Teofil.

Glasul cronicarului se stinge, amuţeşte, tace…

Dar cei doi, Teofil şi Emilia, sunt acolo sus, ne văd, ne aud. Voi, cei îngenuncheaţi, aici, ridicaţi-Vă, veniţi să înălţăm parastas, pâine şi vin, tămâie şi lumânare. Rupeţi tăcerea şi strigaţi, astăzi, către Ceruri – Aleluia !, şi cântarea de prohodire: „Cu sufletele drepţilor celor ce s-au săvârşit, odihneşte, Mântuitorule, sufletele servilor Tăi, păzindu-i întru viaţa cea fericită, care este la Tine, iubitorule de oameni” Aleluia, aleluia, aleluia.

13 februarie 2003       („FLORI DE CRIN”, nr.6/martie 2003)

  1. In memoriam: Episcop Dr. Valeriu Traian Frenţiu la 130 ani de la naştere

       La cumpăna nopţii dintre zilele de 28 şi 29 octombrie 1948 din maşinile ruseşti ale Siguranţei Republicii Populare Române, indivizi atei şi rău-credincioşi au dat buzna în reşedinţele episcopilor greco-catolici români şi, sub ameninţarea armelor, fără mandat, fără judecată, fără vină, i-au scos din scaunele episcopale legitime şi sacrosancte.

În acea noapte au fost transportaţi la schitul Dragoslavele,  reşedinţa de vară a Patriarhului  Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian  Marina, sub paza militară a siguranţei şi cu regim de lagăr, toţi cei 6 episcopi, eşantionul gărzii vechi a Bisericii Greco-Catolice: Dr. Alexandru Rusu,  64 de ani, episcop titular de Baia Mare, mitropolit ales şi apoi numit de Suveranul Pontif, dar nerecunoscut de conducerea atee a RPR, Dr. Valeriu Traian- Frenţiu , 73 de ani, episcop de Oradea, Dr. Iuliu Hossu, 63 de ani, episcop de Cluj Gherla, Dr. Ionel Suciu, 41 de ani, episcop de Blaj, administrator apostolic, Dr. Ioan Bălan, 68 de ani, episcopul Lugojului şi Dr. Vasile Aftenie, 49 de ani, Vicarul Bucureştiului şi al Vechiului Regat.

 Apoi s-au deschis uşile temniţelor pentru eşalonul doi al episcopatului greco-catolic, cei hirotoniţi în clandestinitate: Alexandru Todea, Iuliu Hirţea, Ioan Dragomir, Ioan Chertes, Ioan Ploscaru şi Tit Liviu Chinezu. În total 12 Episcopi. Număr simbolic. Numărul celor 12 Apostoli ai lui Iisus Cristos. Toţi 12 L-au urmat pe Mântuitorul, în Biserica Română Unită cu Roma, toţi şi-au oferit viaţa ca jertfă curată lui Cristos. Nici un Iuda nu s-a găsit printre ei. Istoria omenirii nu cunoaşte un caz asemănător!

Comemorând, în anul acesta la 14 aprilie, 130 ani de la naşterea aceluia dintre ei care era „seniorul Episcopatului Greco-Catolic Român, atât ca vârstă, cât şi ca vechime ierarhică”, cuvine-se cu adevărat să-i reînviem amintirea, să-i cunoaştem faptele şi să-i urmăm credinţa.

Curriculum vitae

Născut la 25 aprilie 1875 în oraşul Reşiţa, fiul al preotului Ioachim Frenţiu şi al preotesei Rozalia Demeter;

-studii liceale la Gimnaziul Superior Greco – Catolic din Blaj (- 1894);

-studii teologice la Universitatea din Budapesta (-1898);

-în 28 septembrie 1898 hirotonit preot celib;

-specializarea în Teologie la Institutul Augustinean din Viena (fiind şi confesor al militarilor români din garnizoana capitalei imperiale), cu promovarea doctoratului (-1902);

-activitate administrativă şi pastorală în Cancelaria Eparhială din Lugoj (1902-1904), paroh şi protopop în Orăştie (1904-1912), paroh şi vicar foraneu episcopesc din Lugoj (din Ianuarie până în 4 noiembrie 1912) când a fost numit Episcop al Lugojului);

-în 14 ianuarie 1913 consacrat Episcop în Catedrala din Blaj, de către Mitropolitul Dr. Victor Mihali de Apşa, asistat de Episcopii Dr. Demetriu Radu de la Oradea şi Dr. Vasile Hosuu de la Gherla (avea 37 de ani!);

-în 25 februarie 1922 transferat, iar în 3 mai 1922 instalat în scaunul episcopal din Oradea (devenit vacant după tragicul sfârşit al Ep. Dr. Demetriu Radu în Senatul României la 8 dec. 1920);

-în 18 oct. 1948 destituit din funcţie de către guvernul comunist;

-în 28 oct. 1948 arestat;

-din 28 oct. 1948 până în luna mai 1950 internat la mânăstirile ortodoxe Dragoslavele şi Căldăruşani;

-în luna mai 1950 închis la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, de unde, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare, în ziua de 11 iulie 1952 s-a mutat la Cer. În noaptea următoare, fără sicriu, fără prohod, trupul scheletic al Seniorului de 77 ani a fost aruncat în groapa comună din cimitirul fără cruci.

O stea a tremurat pe cupola cerului transilvan, lăcrimând: Un strop de rouă a căzut pe pământul răscolit de gropari. Steluţa a tresărit trimiţând o rază luminoasă spre mormânt: o punte de lumină, o scară pentru sufletul Episcopului pornit spre Rai. Oglindind minunea celestă, undele limpezi ale Tisei s-au înfiorat.

Remember:

Să nu uităm, să ţinem minte, să ne amintim faptele arhiepiscopului Episcopiei greco-catolice de Oradea, Dr. Vasile Traian Frenţiu, din 25 februarie 1922 până în 28 octombrie 1948.

Apelăm la istorici, fidelii slujitori ai muzei Clio:

„Eparhia de Oradea era pretenţioasă. Pe aici au trecut Ignatie Darabant, Samuil Vulcan, Vasile Erdeli, blândul Mihail Pavel, impunătorul Demetriu Radu. Toţi au lăsat admirabile moşteniri, unul s-a-ntrecut cu celălalt şi nu era uşor să mulţumeşti umbrele lor… Eparhia cuprindea în anul 1922 un teritoriu foarte vast. De la Arad la Satu Mare, prin Salonta, Oradea, Secuieni, Valea lui Mihai şi Cărei, toată Valea Crisului Repede, Valea Barcăului şi a Bistrei, Valea Crisului Negru de la izvor până la graniţă, insule şi mase compacte de Români Uniţi stăteau sub ascultarea episcopului din Oradea Mare… un teritoriu toarte greu de administrat. Cu toate acestea, abia instalat, Înaltpreasfinţitul Episcop începe vizitaţiile canonice, încă în acel an îi vom găsi semnătura în registrele parohiale din Vălenii Beiuşului şi în multe din parohiile sătmărene sau arădane.” (E. Potoran, op. cit. p. 12). A vizitat toate comunităţile religioase, atât parohii cât şi filiale, unele inopinat.

Grija de căpetenie a chiriarhului a fost formarea clerului tânăr. Episcopul Demetriu Radu ridicase în roşu o clădire destinată unui Institut Teologic dar, din cauza războiului, ca şi a tragicului său sfârşit, clădirea a rămas neterminată. Clericii eparhiali erau pregătiţi la Academia de Teologie din Blaj. Încă din primul an de episcopat, în toamna anului 1922, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a deschis Seminarul Teologic Eparhial într-o încăpere a vechiului Seminar, de unde, după un an, îl transferă în localul propriu şi îl ridică la rangul de Academie Teologică, încadrată cu un corp profesoral de elită. Amintim câţiva dintre profesorii Academiei Teologice: Nicolae Flueraş, autor al volumului Uzul Sacramentelor, un manual ce nu şi-a pierdut nici azi actualitatea şi este foarte căutat de către studenţii actualelor Institute Teologice; Dr. Aloisie Ludovic Tăutu, autorul a două volume de Teologie Morală, şi, în acelaşi timp, unul dintre istoricii foarte productivi ai Bisericii Române Unite cu Roma, profesor şi – un timp – spiritual, fiind şi un bun canonist, a fost trimis la Roma ca membru în Comisia de codificare a Dreptului Bisericesc Oriental, ca urmaş al canonicului blăjean Dr. loan Bălan, revenit în ţară, fiind numit Episcop al Diecezei Lugojului (1936). Dr. Aloisie Ludovic Tăutu a mai ocupat la Roma şi funcţia de paroh al Bisericii Române Unite, precum şi cea de Consilier bisericesc la Ambasada Română de pe lângă Sfântul Scaun; Dr. loan Georgescu, istoric, autorul unui manual de istorie bisericească şi a mai multor monografii istorice, publicist; Dr. Francisc Hubic, decanul Academiei Teologice până în anul 1940, profesor de Teologie şi conducătorul corului catedralei eparhiale. Dr. Coriolan Tămăian, rector, ajuns după moartea Episcopului auxiliar Dr. luliu Hirţe (1978), Ordinarius (locţiitor de episcop) al Eparhiei de Oradea; Dr. losif Bal, spiritual, intrat în monahism la OSBM; Dr. Gavril Stan, posesor a trei diplome de doctor ş.a.

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a încercat să introducă sistemul de învăţământ cu şase ani de studii teologice, din care doi ani de filosofie pură în limba latină, dar după un timp s-a renunţat şi s-a revenit la învăţământul de patru ani.

Episcopul inspecta foarte des cursurile de la Academia Teologică şi nu lipsea niciodată de la sesiunile de examene. În vacanţele de Crăciun şi de Paşti – pe care studenţii teologi le petreceau în seminar -, a doua zi de Crăciun, la Anul Nou şi la Paşti, erau invitaţii ierarhului la Palatul Episcopal la o masă la care petreceau împreună ziua de praznic. Vacanţa de vară, lunile iulie şi august, tinerii clerici o petreceau pe domeniul eparhial de la Beiuş; doar o singură lună, septembrie, o petreceau acasă, în familie.

„Clerul din pastoraţie… în sate şi oraşe, familist sau celib, simplu preot sau protopop, profesor sau canonic… fiecare trebuia să continue, cu modificările impuse de împrejurări, viaţa de seminar, în ceea ce priveşte partea sufletească a activităţii lor. Liturghia zilnică, lectura spirituală, meditaţia, rugăciunea şi studiul îi vor menţine forţele proaspete. Arhiereul dispune preoţilor să predice cu regularitate în toate duminicile şi sărbătorile, să catehizeze, folosind ia maximum orele de religie din orarul şcolii primare, să facă planuri de lecţii, să se îngrijească de manuale, cărţi de rugăciuni pentru şcolari şi credincioşi, să supravegheze de aproape creşterea tineretului, să îndeplinească toate slujbele legate de oficiul lor cu demnitate şi stricteţe, să fie adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu, într-o lume cu evidente semne de păgânizare” (Idem, op. cit. pp. 19-20).

A introdus exerciţiile spirituale obligatorii pentru întregul cler al eparhiei: preoţi, protopopi, profesori de Teologie şi de liceu, canonici etc., organizate anual în serii, în centrul eparhial. Episcopul participa activ, ca orice preot, dar la toate seriile.

In 1925 a fondat Vestitorul, publicaţie oficială eparhială şi – în acelaşi timp – revistă de publicistică bisericească. A apărut până în anul 1940, condusă, la început, de Părintele Aloisie Ludovic Tăutu, iar după plecarea acestuia la Roma, de către Părintele dr. Nicolae Flueraş, un timp, şi apoi de Părintele Coriolan Tămăian. În revistă îşi publica şi Episcopul scrisorile pastorale, continuând bunul obicei inaugurat la Lugoj.

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a introdus în Eparhia de Oradea examenele prosinodale pentru clerul din pastoraţie, obligatorii pentru fiecare preot hirotonit, începând cu anul 1926. Erau adevărate examene de reciclare, în mod deosebit în studiile moralei şi pastoralei, pentru care a introdus în plus şi obligativitatea preoţilor din parohii să rezolve în fiecare an un anumit număr de cazuri din studiul moralei, cazuistică pregătită de profesorul de Teologie Morală de la Academia Teologică. Examenele prosinodale au fost introduse şi în Eparhia Lugojului.

Administraţia bisericească, diferită de la un protopopiat la altul, a unificat-o prin Sinodul Eparhial din 1926.

Fiindcă în Eparhia de Oradea nu existau mănăstiri, foarte necesare pentru activitatea spirituală a credincioşilor, ce o dezvoltă prin preocupările lor călugării şi călugăriţele, atât în mănăstire cât şi în unele domenii specifice activităţii monastice; pentru a pune bază vieţii mănăstireşti în eparhie, Episcopul s-a adresat Bisericii Universale. La chemarea lui au venit Asumpţioniştii Augustinieni ai Adormirii Preacuratei din Franţa, Franciscanii Minori Conventuali din Moldova si Fraţii Şcoalelor Creştine din Bucureşti. Asumpţionistii şi Fraţii Şcolari au fost Ordine Şcolare, iar Franciscanii călugări de Pastoraţie. Cei dintâi călugări, Asumpţionisti, au fost aşezaţi la Beiuş, Centrul Şcolar al Eparhiei de Oradea, la internatul de băieţi. Ramura feminină a acestui Ordin a luat conducerea internatului de fete. în reşedinţa episcopească s-a deschis un mic seminar pentru elevii de liceu care dovedeau o chemarea spre preoţie. Asumpţionistii au întemeiat revista Observatorul, editată la Beiuş între anii 1928-1934 şi apoi la Bucureşti între anii 1935-1936. Episcopul i-a înzestrat cu o tipografie, instalată în incinta mănăstirii. O parte dintre călugării francezi s-au naturalizat şi identificat cu românii de sânge. Foştii şcolari au fost aşezaţi la Seminarul din Oradea şi însărcinaţi cu educarea elevilor normalişti. Acest Ordin a îngrijit si un internat în care se pregăteau învăţători călugări. Între educatorii călugări menţionăm pe l. D. Neculăeş, ajuns mai târziu titular în parohia a IV-a din Bucureşti, strada Batiste, pe Părintele loan Gârleanu, poet şi un foarte bun orator bisericesc. Călugăriţelor din ordinul Notre Dame de Sion, care au deschis un pension, li s-a încredinţat educaţia unui liceu de fete şi a unei grădiniţe de copii, precum şi Şcoala de aplicaţie a Şcolii Normale eparhiale de fete.

Rămânând după Tratatul de pace de la Trianon (1920) mănăstirea Pocs pe teritoriul Ungariei, singurul loc de pelerinaj mai apropiat, până atunci, credincioşilor din eparhie, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a stabilit două localităţi din eparhie ca noi centre de pelerinaj, Zalăul în Sălaj şi Drăgeşti în Bihor. Cu timpul, pelerinajul în aceste localităţi a luat un avânt deosebit.

Unul dintre biografii Episcopului Valeriu Traian Frenţiu spune că „Edificiul spiritual în planul IPS Sale se reazimă pe doi piloni: Euharistia şi Cultul Fecioarei Maria… Adevărata splendoare a bisericilor nu o constituie arhitectura, zugrăveala, bogăţia artei, simple stimulente, ci prezenţa lui Cristos pe altar. Iisus din Euharistie încălzeşte zidurile reci, le însufleţeşte tăcerea bolţilor. Nu e destul să adori un Dumnezeu pe care-L ştii departe, în ceruri, să-L chemi cu strigăte alarmante, să l te tângui în largul câmpului, în ascunzişul colibelor, în tăcerea pădurilor, în singurătatea munţilor, când biserica ţi-L aduce aproape, îl poţi atinge cu mâna, cu buza vrednică şi nevrednică, îi poţi simţi prezenţa, îl ascunzi în inima ta, cu dragostea ta învăluindu-L, cu propusul tău îmbucurându-L. Biserica este cu adevărat Casa Domnului, lăcaş sfânt nu numai sfinţit, prin El, Euharisticul. Această apropiere materială a omului de Dumnezeu, zguduie, preface, înalţă şi mântuieşte de Diavol, de focul Iadului, de ispitele lumii, de răul din suflet… Fiul lui Dumnezeu va atrage pe oameni, bunătatea, credinţa se vor răspândi, viaţa credincioşilor se va purifica, va înflori… Pe Fecioara Măria o invocă numai aplecată asupra leagănului, Fecioara în faţa altarului, copilul în cămaşă… bunica încovoiată de ani şi înviorată de dragostea nepotului… Când, îndemnat de propria sa experienţă şi de practica Bisericii Universale, IPS Sa Frenţiu hotărăşte să dea Cultului Euharistic importanţa cuvenită şi să intensifice Cultul Maicii Domnului, i se opune „tradiţia” noastră orientală şi „peceţile” de la 1700. Pe cei angajaţi în interminabile discuţii îi lasă să se frământe în pace şi… deschide porţile zăvorâte afe bisericilor, scoate pe Iisus din tabernacolele umede şi reci, dă glas zilnic clopotelor, aproape amuţite peste săptămână, nu se împotriveşte introducerii noilor practici devoţionale şi transformă, treptat, biserica parohială într-o permanentă vistierie de daruri. Sfătuind să se celebreze Sfânta Liturghie zilnic în toate bisericile şi punând în centrul Cultului public pe Iisus Euharisticul, modifică preţuirea icoanelor de către credincioşi şi arată pentru ce sunt bisericile adevărate case ale lui Dumnezeu. Cuminecările sporesc peste an, preceptul cuminecării pascale are valabilitatea, cu vremea, numai celor mai reci sufleteşte, deoarece majoritatea credincioşilor îl depăşesc în curând, iau fiinţă societăţile Preasfintei Inimi, se introduce în practica publică Binecuvântarea Euharistică, adoraţia Sfintei Euharistii, Cultul Preasfintei Inimi” (E. Potoran, op. cit., p. 26-28).

Episcopul îi obligă pe preoţi să introducă Registrul funcţiunilor sacre, atât în parohii, cât şi în filii, din care se pot urmări spovedaniile şi cuminecările, considerate barometrul vieţii spirituaie din localitatea respectivă.

Cu binecuvântarea episcopului au fost introduse în cult devoţiunile faţă de Sfântul Anton de Padua, Sfânta Tereza de Lisieux, Ordinul Terţiar Franciscan, Octava de rugăciuni pentru unirea Bisericilor (18-25 ianuarie), procesiunile euharistice, exerciţiile spirituale pentru cler, misiunile pentru credincioşii din parohii etc.

Foarte pedant în fastul ritual, Episcopul a înzestrat catedrala eparhială din Oradea cu noi garnituri de odăjdii preoţeşti şi diaconale, a mărit vechiul cor al catedralei si a adus de la Beiuş pe profesorul şi compozitorul Francisc Hubic, căruia i-a încredinţat înfiinţarea şi dirijarea corului catedral, care, cu timpul s-a bucurat de un frumos renume şi a concertat în multe oraşe ale ţării, iar cu ocazia unui pelerinaj în Cetatea Eternă, a cântat şi la Roma.

Urmând, după acelaşi biograf, E. Potoran, care i-a închinat volumul omagial Bunul Păstor, activitatea de Ctitor de aşezăminte, a Bunului gospodar şi de Mecena al Culturii, ne dăm seama de preocupările polivalente ale chiriarhului.

Încă din vara anului 1924 a reluat si continuat lucrările de construcţie!a Seminarul Teologic, clădire începută de antecesorul Demetriu Radu si rămasă în roşu, pe care, după ce o termină aşează în ea Academia de Teologie. În 1930 supraetajează seminarul destinat ca internat pentru elevii români care frecventează şcolile medii din Oradea, numărul şcolilor înmulţindu-se de la un an la altul. Aici aşează Şcoala Normală de învăţători şi Şcoala de aplicaţie cu ambele secţii, laboratoarele de biologie şi chimie, sală de muzică, sală de desen, atelier de lucru manual, săli de curs cu mobilier complet, o sală festivă cu scenă şi balcon. A edificat si restaurat o mulţime de biserici. A construit mai multe vile la Stâna de Vale, a adăugat o nouă aripă la Liceul Confesional greco-catolis din Beiuş, o altă aripă la Liceul de Fete şi o sală de gimnastică în aceeaşi localitate. Toate într-un stil arhitectonic modern, promovând stilul românesc, cu totul nou în ţinuturile bihorene, adaptat si la bisericile nou construite. Este, pe bună dreptate, numit „bunul gospodar’, fiindcă clădirile şcolare construite sau restaurate, bisericile, mănăstirile nu puteau fi realizate decât printr-o gospodărire chibzuită, care l-a caracterizat în mod deosebit, o chibzuinţă prin care şi-a pus pecetea hărniciei peste tot unde s-a simţit nevoia. Continuând cu datele realizărilor sale, constatăm că: la Oradea a cumpărat cinci case, una lângă alta, pentru extinderea-în locul lor-a palatului episcopal, în care a deschis şi o capelă pictată, cu iconostas sculptat, adevărată operă de artă. Cu capital propriu şi cu fonduri diecezane a înfiinţat banca „Unirea”, a cumpărat şi donat Seminarului ferma „Ioşia”. O clădire veche a fundaţiei „Bobola” a transformat-o radical şi a aşezat în ea Mănăstirea Călugărilor Franciscani şi le-a construit o biserică. O capelă ruinată, obţinută de la romano-catolici, a restaurat-o şi a pus-o la dispoziţia ostaşilor din garnizoana Oradea. La Beius, pe lângă clădirile şcolare, a cumpărat o casă pentru personalul Episcopiei şi a ridicat pe terenul „Galvani” Mănăstirea Călugărilor Asumptionişti, care a avut, un timp, noviciat. În regiunea Finiş a construit o linie ferată în lungime de 30 km pentru exploatarea lemnului. A edificat clădiri economice, a înfiinţat o stupină şi o pescărie pentru păstrăvi şi crapi. A construit o biserică pentru oamenii din munţi şi pentru personalul domeniului episcopal. La Remeţi s-a construit o fabrică de cherestea, ateliere, depozite, o linie ferată de 50 km. A deschis o şcoală de ucenici pentru muncitori, pe cheltuiala sa; a clădit o şcoală primară si o biserică. La Stâna de Vale au fost construite două hoteluri cu 100 de camere, dotate cu întregul confort, şi o grădină botanică subalpină, pusă la dispoziţia Universităţii din Cluj, sub conducerea profesorului universitar dr. Alexandru Borza. La Holod, pe domeniul episcopal, au fost modernizate lucrările agricole prin dotarea cu tractoare şi utilaje agricole moderne. Tot aici au fost construite o moară sistematică şi o cramă. La Tulca Cetate, în regiunea Salonta, a luat fiinţă o fermă nouă cu dotările şi clădirile necesare.

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu a ridicat pe cheltuiala sa 14 biserici şi a contribuit cu ajutoare substanţiale la alte 20.

La aniversarea a 25 de ani de episcopat, în 1938, a instituit, în fiecare parohie din dieceză, câte o fundaţie liturgică, în amintirea părinţilor, surorilor, fratelui şi cumnatei sale.

În calitate de om de cultură, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, deşi personal nu a lăsat lucrări scrise, în afară de pastorale, a sprijinit lucrările altora, ale oamenilor de cultură locali, îndeosebi a autorilor de manuale şcolare de Teologie sau pentru şcolile medii, de broşuri şi studii de răspândire a culturii creştine, ca şi de literatură şi poezii religioase, între autorii sponsorizaţi menţionăm pe scriitorul Ion Agârbiceanu cu o serie de broşuri pentru Biblioteca AGRU, Meditaţiile Sfântului Rodriguez, 4 volume, în traducerea părintelui Aloisie L Tăutu. Publicând cele două volume de Teologie Morală, peste 1200 de pagini lăsate de Aloisie L. Tăutu, îşi încheie cele Câteva cuvinte către cititor, cu care deschide primul volum, arătând că „Meritul apariţiei acestui îndreptar, îi revine întreg Excelentei Sale Înalt Preasfinţitului domn dr. Valeriu Traian Frenţiu, care, şi acesta, ca multe altele, l-a finanţat cu cunoscuta-i lărgime de inimă şi de înţelegere, pentru care sunt profund îndatorat şi recunoscător”, iar dr. Nicolae Flueraş în Cuvântul către cititor al Tratatului Moral Pastoral despre Uzul Sacramentelor (647 pagini), la fel exprimă „recunoştinţă şi mulţumită Excelenţei Sale Înalt Preasfinţitului Domn Episcop dr. Valeriu Traian Frenţiu, care, cu râvna-i cunoscută… a făcut cu putinţă publicarea acestei lucrări, implicându-se cu largă dărnicie a finanţa tipărirea ei”. Tot la Oradea, prin grija şi cu ajutorul Episcopului Frenţiu a apărut în 1924 Testamentul Nou, cel dintâi publicat cu litere latine în Biserica Română Unită cu Roma, în traducerea canonicului din Blaj, dr. Ioan Bălan, ajuns în 1936 Episcop al Lugojului. Tot aici şi cu concursul Episcopului Frenţiu se tipăresc tratatele de Teologie Pastorală ale canonicului lugojan dr. Nicolae Brânzeu.

„Ceea ce-i aduce IPS Valeriu Traian Frenţiu un nume de mare Mecena este concursul financiar dat la înfiinţarea Teatrului de Vest, cu sediul în Oradea… Dacă ne gândim ca de la Maramureş la Arad era singurul teatru de-a lungul graniţei, se va înţelege de ce avem dreptul de a ridica la maximum de apreciere gestul IPS Sale” (E. Potoran, op. cit., pp. 40-41).

A luat cele mai adecvate măsuri pentru păstrarea şi valorificarea bibliotecii episcopale, care cuprindea numeroase şi valoroase manuscrise, cărţi teologice, volume vechi, lucrări din toate domeniile, numindu-l bibliotecar pe Părintele dr. Aloisie L. Tăutu, urmat de Eugen Potoran, care au continuat opera canonicului cărturar şi istoric dr. lacob Radu, cel ce a întocmit primul catalog al manuscriselor, tipărit de Editura Academiei Române.

Episcopul Valeriu Traian Frenţiu s-a bucurat de colaboratori care i-au fost nu numai sfetnici luminaţi, ci şi participanţi, alături de chiriarh, la actul de guvernare eparhială şi la aducerea la îndeplinire a măreţelor planuri, generate de gândirea şi chibzuinţa acestuia. O bună parte dintre ei au fost amintiţi mai sus, dar sunt şi alţii, între ei menţionăm, în primul rând, pe episcopul auxiliar dr. loan Suciu, cu care însă nu a putut conlucra îndeaproape decât scurt timp, de la 22 iulie 1940, când loan Suciu a fost consacrat episcop în catedrala eparhială din Oradea, si până la începutul lunii septembrie acelaşi an, când Episcopului Valeriu Traian Frenţiu nu i-au permis autorităţile horthyste, ocupantele Transilvaniei de Nord în urma Diktatului de la Viena, să revină la Beiuş, unde îl surprinsese nefericita zi de 30 august 1940. Mai amintim pe următorii: Dr. Gheorghe Micuiaş, fost profesor si director al Preparandiei din Oradea, rector al Seminarului, canonic, vicar general episcopesc, prepozit capitular; dr. George Pop, canonic; Ilie Stan, profesor, canonic; Petru Tămăian, profesor si director al Preparandiei, rector al Seminarului; loan Buteanu, preot, canonic; apoi directorii de şcoli: Cornel Sabo la Şcoala Normală din Oradea, dr. Nicolae Flueras, canonic onorific, directorul Liceului de Băieţi din Beiuş, dr. Eliza C. Pavel, directoarea Liceului de Fete, preşedinta Reuniunii Mariane a Femeilor Române Unite – UMFRU, vicarii foranei: Alexandru Gera de la Carei, Petru Cupcea la Şimleui Silvaniei, urmat de Emil Bran, canonici onorifici.

Ultimul Capitlu catedral dinaintea scoaterii Bisericii în afara legii, consemnat în anul 1947, a fost format din următorii canonici:

Augustin Maghiar, prepozit, fost director al internatului de băieţi din Beiuş si rector al Seminarului din Oradea. Şi-a sfârşit viaţa în Peniteciarul din Sighetu Marmaţiei. A fost înhumat în Cimitirul Săracilor, în groapa comună. Nu i se cunoaşte mormântul.

Dr. loan Georgescu, fost profesor şi inspector şcolar, istoric şi publicist erudit.

Dr. Aloisie Ludovic Tăutu, om de cultură enciclopedică, delegatul Bisericii Române Unite cu Roma în Comisia de codificare a Dreptului Canonic Oriental.

Dr. Vasile Barbul, fost secretar episcopal, notar consistorial şi director al cancelariei.

Dr. Coriolan Tămăian, fost profesor secundar, profesor de Teologie şi rector al Seminarului din Oradea, în timpul prigoanei comuniste, eliberat din închisoare în 1964, după moartea Episcopului auxiliar luliu Hirte, a fost, între anii 1978-1989, Ordinarius diecezan sau locţiitor de episcop.

Teodor Matei, fost profesr la Beiuş, publicist şi traducător de limbă franceză.

Pentru activitatea sa multilaterală, Episcopul ValeriuTraian Frenţiu a fost răsplătit cu mai multe ordine şi decoraţii. A fost purtător al Legiunii de Onoare, asistent al Tronului Pontifical şi decorat de Papa Pius al Xl-lea, la 22 aprilie 1927 cu Paliul Sacru…

Din articolul Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, semnat şi publicat de Nae Antonescu în revista „Contemporanul ideea europeană” nr. 3 (198) din 21 ianuarie 1994, în ciclul „Episcopii Martiri” reiese că: „Episcopul Valeriu Traian Frenţiu şi-a dat seama de rolul binefăcător al presei creştine din cadrul pastoraţiei. Este unul dintre cei mai însemnaţi sprijinitori ai cuvântului scris; de la asigurarea condiţiilor adecvate de tipărire, până la difuzarea promptă a acestuia. În anul 1925 înfiinţează revista Vestitorul, publicaţie bilunară ce insera în paginile ei studii de morală creştină, istoria şcolilor româneşti confesionale, date despre presa catolică de pretutindeni… A apărut în anul 1940… Cu ajutorul profesorilor de Teologie şi al celorlalţi canonici ai diecezei, Episcopul Valeriu Traian Frentiu a organizat temeinic Reuniunile Mariane, lansând lozinca, nici o parohie fără o asemenea reuniune. În acest scop dr. Aloisie Tăutu a publicat chiar o broşură în care a explicat procedeul de organizare ca şi scopul urmărit. Nu trebuie să uităm nici faptul că, pe vremea episcopatului său, în Oradea au apărut şi alte publicaţii bisericeşti, în dieceza condusă cu atâta pricepere. Astfel, între anii 1932-1936, în Şimleul Silvaniei, Părintele Teofil A. Bâliban primeşte aprobarea episcopală să imprime revista Flori de crin dedicată educaţiei tineretului feminin, îndeosebi a mamelor tinere. Revista jictiva în cadrul Reuniunilor Mariane şi avea ca patroană pe Sfânta Tereza. În anul 1933 se tipărea la Oradea revista studenţilor români uniţi -ASTRU, sub conducerea lui SalustiuTurdeanu, având ca spiritual pe canonicul dr. Aloisie Tăutu. Între 1934-1940 tot la Oradea se tipăreşte Bunul Păstor condusă de preotul Emil Bran, parohul catedralei Sfântul Nicolae, care se difuza gratuit pentru cei nevoiaşi. De asemenea Micul Misionar se publica tot în Oradea între anii 1937-1940, redactat de către călugărul franciscan Ion M. Gârleanu, autor al unor volume de versuri. Redacţia revistei era chiar în localul Academiei Teologice; era o publicaţie închinată misiunilor. Tot în această ordine de idei am putea aminti şi alte publicaţii periodice, care se tipăreau cu aprobarea Episcopului Valeriu Traian Frentiu, în cadrul diecezei conduse de el: Apostolatul Bolnavilor şi Aurora Franciscană la Oradea, iar la Carei Tinereţea Creştină. Episcopul Valeriu Traian Frentiu a fost unul dintre slujitorii fruntaşi ai acţiunilor culturale româneşti din părţile bihorene. Cel puţin trei mari acţiuni se leagă de numele lui. Mai întâi i-a ajutat pe toţi acei care au militat pentru înfiinţarea Teatrului de Vest în Oradea, care s-a luptat mereu cu dificultăţile vremii. I-a urmat apoi ajutorul materiale pentru tipărirea revistei Cele trei Crişuri, dar cel mai însemnat obol îl aduce pentru înfiinţarea cotidianului românesc din Oradea Gazeta de Vest, pe care a salvat-o de mai multe ori de la dispariţia iminentă. Şi nu vom uita niciodată noi, foştii elevi ai Şcolii Normale române unite din Oradea, ceea ce a făcut pentru această instituţie… O viaţă de autentic Apostol al credinţei strămoşeşti şi al neamului românesc, al unui suflet evlavios ce-şi odihneşte osemintele într-un cimitir aproape ascuns… Nu vom înceta să comemorăm figura acestui mare martir al credinţei şi a celorlalţi episcopi ai noştri, şi nici atunci, pentru că ceasurile comemorative pentru cei care şi-au dat viata pentru credinţă nu vor fi niciodată destule. Aceşti martiri sunt speranţa noastră.” (Silvestru-Augustin Prunduş şi Clemente Plaianu – „Cei 12 Episcopi Martiri ai BRUR”, Cluj Napoca, 1998, pg. 13-22.25-26).

Acum, la aniversarea a 13 ani de la naşterea sa, credem că marele arhiereu, Dr. Valeriu Traian Frenţiu, de acolo de Sus continuă să vegheze asupra Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Şi că zâmbeşte printre îngeri, văzând, sub cer senin sau învolburat, renaşterea instituţiilor eparhiale sub conducerea providenţialului său urmaş – Episcopul Dr. Virgil Bercea; cu a cărui generoasă binecuvântare a reînviat, de la 1 decembrie 2001, şi revista „Flori de Crin”, ai cărei redactori îi exprimă Preasfinţiei Sale şi cu această ocazie profundă recunoştinţă şi fiiască iubire în Cristos Domnul nostru.

(„FLORI DE CRIN”, nr.14/martie 2005)

  1. Evocare la semicentenarul arestării

Episcopatului Greco-Catolic Român

 Summary: Commemorating after 50 years the arrest of all the Romanian Greek-Catholic bishops, in the evening of the 29th of October 1998, on a improvised altar settled in the park of Baia Mare, beside the Statue of the Romanian Soldier, 12 Greek-catholic priests celebrated a commemorating ceremony, and 12 seminarians recalled each of the 12 martyr bishops. The service was directed by the “Cronicar”, and it was published entirely in the local newspaper “Opinia” on the 29th and 30th of October.

Rezumat: Marcând semicentenarul arestării întregului Episcopat Greco-Catolic Român, în seara zilei de joi 29 octombrie 1998, la altarul improvizat în parcul municipal din Baia Mare lângă Statuia Ostaşului Român, au înălţat parastas de pomenire 12 preoţi greco-catolici, iar 12 studenţi teologi au evocat pe câte unul din cei 12 episcopi martiri. Serviciul a fost regizat de către „Cronicar” şi publicat integral în cotidianul băimărean „Opinia” din 29 şi 30 octombrie (Scenografia, textul şi regia:Pr.Romul Pop) .

   Parastas comemorativ.

Când umbrele-nserării coborau pe aleile parcului municipal din Baia Mare, aseară, 29 octombrie 1998 urcau treptele Statuii Ostaşului Român 12 studenţi în haine cernite. Pasul lor cadenţat, formaţia de pluton şi, apoi, desfăşurarea în formaţie de tragere – sugerau un pluton de execuţie.

 În faţa lor au venit, în devălmăşag, 12 preoţi, majoritatea bătrâni, predându-le patrafirele. Ploaia intensă, care de  două zile şi două nopţi nu mai conteneşte, s-a oprit ca la un semn ceresc  înainte de ora 17. 

Grupuri – grupuri sosesc în parc cei ce doresc să fie prezenţi.

 Din mulţime se înalţă un glas tânguitor: „Aleluia, aleluia, aleluia” de 12 ori, apoi, tot din mulţime, se aude glasul cronicarului ce deschide Cartea de Istorie la fila 29 octombrie 1948 şi rosteşte grav şi răspicat: 

Cronicarul toarce, din caierul vremii trecute, firul faptelor petrecute. La cumpăna nopţii dintre zilele de 28 şi 29 octombrie 1948 din maşinile ruseşti ale Siguranţei Republicii Populare Române, indivizi atei şi rău-credincioşi au dat buzna în reşedinţele episcopilor greco-catolici români şi, sub ameninţarea armelor, fără mandat, fără judecată, fără vină, i-au scos din scaunele episcopale legitime şi sacrosancte.

Astăzi, 29 octombrie 1998, se-mplinesc 50 de ani de la acest fapt nelegal, inuman şi necreştin. De aceea comemorăm, astăzi, semicentenarul arestării întregului episcopat al Bisericii Române Unite cu Roma , Greco-Catolică.

Cu 50 de ani în urmă, la această oră erau deja transportaţi la schitul Dragoslavele,  reşedinţa de vară a Patriarhului  Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian  Marina, sub paza militară a siguranţei şi cu regim de lagăr, toţi cei 6 episcopi, eşantionul gărzii vechi a Bisericii Greco-Catolice: Dr. Alexandru Rusu,  64 de ani, episcop titular de Baia Mare, mitropolit ales şi apoi numit de Suveranul Pontif, dar nerecunoscut de conducerea atee a RPR, Dr. Valeriu Traian- Frenţiu , 73 de ani, episcop de Oradea, Dr. Iuliu Hossu, 63 de ani, episcop de Cluj Gherla, Dr. Ionel Suciu, 41 de ani, episcop de Blaj, administrator apostolic, Dr. Ioan Bălan, 68 de ani, episcopul Lugojului şi Dr. Vasile Aftenie, 49 de ani, Vicarul Bucureştiului şi al Vechiului Regat. Apoi s-au deschis uşile temniţelor pentru eşalonul doi al episcopatului greco-catolic, cei hirotoniţi în clandestinitate: Alexandru Todea, Iuliu Hirţea, Ioan Dragomir, Ioan Chertes, Ioan Ploscaru şi Tit Liviu Chinezu. În total 12 Episcopi. Număr simbolic. Numărul celor 12 Apostoli ai lui Isus Cristos. Toţi 12 L-au urmat pe Mântuitorul, în Biserica Română Unită cu Roma, toţi şi-au oferit viaţa ca jertfă curată lui Cristos. Nici un Iuda nu s-a găsit printre ei. Istoria omenirii nu cunoaşte un caz asemănător!

La semicentenarul arestării lor, cuvine-se nouă, umili urmaşi, să le evocăm chipurile, să le cunoaştem faptele, să le reînviem amintirea. Istoria îşi comemorează eroii, Neamul îşi cinsteşte sfinţii, Biserica îşi sărbătoreşte martirii: 

(Cronicarul rosteşte solemn primul nume “Vasile Aftenie”, un student vine în faţa preoţilor şi rosteşte textul; în timp ce studentul se retrage în întunericul din spatele celor 12 preoţi, cronicarul rosteşte al doilea nume, şi un alt student vine în faţă să rostească textul; apoi ceilalţi, până la al doisprezecelea)

VASILE AFTENIE

Într-o seară din luna octombrie 1948, ministrul-preot Burducea a trimis un emisar tainic la reşedinţa episcopului vicar al Bucureştiului, Dr. Vasile Aftenie. Acesta l-a poftit să continue cina împreună. Când emisarul i-a zis: „Domnul ministru mi-a spus că s-ar putea să aveţi şi martiri în Biserică”, episcopul s-a ridicat de la masă, a îngenuncheat la icoana Mântuitorului de pe muntele Tabor, şi-a făcut cruce şi a zis: „Doamne, Iisuse Cristoase, care va fi acel vrednic om dintre noi care să fie  primul mort pentru credinţă şi pentru Tine ?”. Peste câteva zile, când a ajuns în Bucureşti grupul celor 36 de preoţi care semnase, la 1 octombrie 1948 în Cluj, actul de trecere la Ortodoxie, o parte din ei au fost trimişi la episcopul Vasile Aftenie să-l convingă pentru cauză, oferindu-i funcţia de mitropolit ortodox. Episcopul le-a răspuns: ” Dragii mei fraţi, credinţa noastră nu este o cămaşă pe care să o îmbraci noaptea şi dimineaţa să o dai jos. Nu pot nega ceea ce am propovăduit o viaţă întreagă!”. În ziua de 28 octombrie 1948 episcopul – vicar Dr. Vasile Aftenie a fost arestat şi depus la Dragoslavele. Acolo au sosit a doua zi toţi ceilalţi episcopi greco-catolici arestaţi. Au fost ţinuţi în condiţii inumane, în frig şi foame, pentru a-i forţa să încline steagul crezului lor, până în februarie 1949, când au fost transferaţi ca deţinuţi de drept comun la altă mănăstire ortodoxă, Căldăruşani, transformată şi ea în lagăr, împrejmuit cu reţele de sârmă ghimpată şi asigurat cu pază militară. În ziua de 10 mai 1949 episcopul Vasile Aftenie a fost dus de la Căldăruşani la sediul Ministerului de Interne. Refuzând ofertele, a fost torturat bestial, ore îndelungate, zile şi luni de-a rândul. Zdrobit şi schilodit, ajuns o epavă, l-au transportat la închisoarea Văcăreşti, unde s-a stins din viaţă în ziua de 10 mai 1950. Sicriul cu oseminte a fost dus la Cimitirul Bellu Catolic. Lângă sicriu, nimeni din familie. Un securist i-a zis preotului Balthazar ” îl cheamă Vasile” şi a plecat. Femeile din cimitir şi groparul din curiozitate au ridicat capacul şi l-au recunoscut pe episcopul Aftenie. Încercând să-i pună mâinile încrucişate pe piept, aşa cum este obiceiul, au constatat cu groază că antebraţele se dezlipeau de umăr…. erau rupte; barba îi era smulsă. Se părea, însă,  că un zâmbet i-a rămas pe buze: poate mulţumirea că visul se-mplinise, că se jertfise pentru Cristos, pentru Biserica pe care o apărase în faţa ateilor şi rău-credincioşilor.

În 10 noiembrie 1993 un ziar bucureştean informa opinia publică postdecembristă: „O nouă minune zguduie Bucureştiul : lumânările puse pe mormântul episcopului Aftenie se aprind singure”.

VALERIU-TRAIAN FRENŢIU

Venerabilul episcop greco-catolic al Oradiei, Dr. Valeriu Traian Frenţiu, grav bolnav de peste o jumătate de an, era sub tratament medical. La miezul nopţii de 28/29 octombrie 1948 o echipă de securişti  năvălesc în palat să-l aresteze. Le cere voie să mai facă o Sfântă Liturghie. Apoi l-au transportat pe drumul de calvar al celorlalţi episcopi, în lagărele improvizate în mănăstiri ortodoxe: Dragoslavele şi Căldăruşani, apoi în temniţa de exterminare a piscurilor spiritualităţii româneşti din Sighet. Încă la Căldăruşani, simţind apropierea sfârşitului, îl consacră episcop auxiliar pe preotul Tit Liviu Chinezu. La Sighet, în ziua de Florii, 12 aprilie 1952, în celula episcopilor intră un ofiţer venit de la Bucureşti.  Se-ndreaptă furios spre episcopul Traian Frenţiu urlând: ” Bătrânule nemernic, pe cine ai consacrat de episcop?” Martor ocular,  canonicul Dr. Coriolan Tămâian, relatează: De a doua zi dimineaţa starea sănătăţii i s-a înrăutăţit.  Medicaţie nu i s-a dat. A-nceput să i-se umfle piciorul stâng. Din ce în ce mai bolnav. Din 8 iulie nu s-a mai putut ridica din pat. O dată pe zi îi dădeam cu linguriţa din terciul greţos. Singurul medicament! După agresiunea verbală a securistului ! Trei zile n-a vorbit. Gemea de durere. În 11 iulie 1952, când ceasul din turnul bisericii catolice din Sighet arăta ora 18, venerabilul Dr. Valeriu Traian Frenţiu devenea al doilea episcop martir al Bisericii Catolice. Avea 77 de ani. Paznicul care venea cu cina a raportat. Peste câteva minute a intrat sanitarul. La ordinul lui, l-am aşezat pe o pătură, cu care, prinzând-o de cele patru colţuri episcopul Hossu, Chertes, Chinezu şi eu, preotul Tămâian, l-am transportat într-o cameră alăturată, de unde, în noaptea următoare, conform obiceiului cunoscut, a fost dus şi aruncat într-o groapă, undeva lângă Sighet, în cimitirul fără cruci….. Doctor în teologie, preot confesor al militarilor români din garnizoana Vienei, notar consistorial la Lugoj, paroh şi protopop în Orăştie, vicar foraneu la Haţeg, episcop titular de Lugoj, întemeietorul Academiei  Teologice lugojene, organizator de reuniuni şi pelerinaje; apoi Episcop de Oradea, întemeietorul Academiei Teologice orădene, a Şcolii de Aplicaţie, a Băncii populare „Unirea”, al aşezămintelor monahale  etc. etc. etc.,  în 35 de ani de episcopat în slujba, Bisericii şi a Neamului, purtător al Legiunii de Onoare, asistent al Tronului Pontifical şi decernat de Papa Pius XI, la 22 aprilie 1927, cu Paliul Sacru . Singura vină a vieţii sale, pentru carte a fost ucis prin întemniţare: a dorit să rămână ceea ce era, Episcop greco-catolic român    

   

IOAN SUCIU

Sub ochii zbirilor comunişti care terorizau satele transilvane, episcopul din Blaj, Ioan Suciu,  Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, vizitează peste 600 de parohii, luminând mângâind şi îmbărbătând, acţiune încheiată printr-un adevărat triumf . În ziua de  28 octombrie 1948 ajunge în vizită canonică la parohia Ileni, apoi binecuvântează biserica din Berivoii Mici. Noaptea,  în casa preotului Radeş, năvălesc securiştii şi încep devastarea locuinţei. Doi dintre ei intră în camera unde se odihneşte Preasfinţitul, îl smulg din pat, îl leagă la ochi şi-l aruncă în maşina ce aşteaptă în stradă. Urmează, ca ceilalţi episcopi , Dragoslavele, Căldăruşani, Sighet. Bolnav de stomac, fără îngrijire medicală, cade la pat în totală neputinţă. În seara de 26 iunie 1953 cei ce făceau de gardă pe lângă muribund se rugau în şoaptă,  ca să nu-i audă gardianul. Deodată îl aud pe episcop  că începe a recita,  cu glas înalt şi răspicat „Tatăl nostru…..” apoi „Născătoarea…”, apoi episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, apoi preotul Coriolan Tămâian, care-i lua pulsul, i-a dus mâinile pe piept, la inimă, pentru că aceasta nu mai bătea…. era puţin trecut de miezul nopţii de 27 iunie 1953. Mormântul din cimitirul săracilor  de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se cunoaşte locul…. Numai că acela cu adevărat a fost „om trimis de la Dumnezeu şi numele lui era Ioan”. 

Cu ocazia doctoratului în teologie, celebrul savant dominican  Garigou-Lagrange l-a felicitat şi i-a pus pe deget inelul universităţii din Roma, lucru foarte rar, şi semn de apreciere deosebită. Preot profesor în Blaj, la un liceu, apoi la Academia Teologică, a început apostolatul tinerimii române, ca nimeni altul. Din această văpaie de iubire suprafirească s-au născut lucrările sale: Eroism, Mama, Rănile Domnului, Viaţa nouă, Fecioara de la Fatima, Micul Catehism şi celelalte, prin care căuta să atragă sufletele spre virtute. Supranumit „Episcopul Tineretului” ca auxiliar de Oradea, apoi Administrator Apostolic de Blaj, în scurtă vreme a devenit unul din marii educatori pe care i-a avut Biserica. Faima lui făcu ocolul ţării. Era chemat peste tot. Predicile, conferinţele, exerciţiile spirituale, chiar şi cursurile, erau audiate de mari mulţimi, care umpleau până la refuz sălile unde erau organizate; veneau oameni din toate straturile sociale şi de toate credinţele. 

Dar prea a combătut păcatul, şi răul din lume, şi ciuma comunistă….. şi a trebuit să moară. Avea numai 46 de ani, al treilea episcop martir.   

TIT-LIVIU CHINEZU

Preotul  profesor Dr. Tit-Liviu Chinezu, fost rector al Academiei din Blaj, apoi protopop de Bucureşti, era în noaptea de 28/29 octombrie 1948 la reşedinţa episcopului Aftenie, când au năvălit securiştii. L-au dus la Ministerul de Interne şi l-au aruncat într-o celulă, apoi, împreună cu lotul de preoţi greco-catolici arestaţi la Blaj, Baia Mare, Oradea, Cluj şi Lugoj, a fost transportat la Mânăstirea Neamţului. În martie 1949 a fost mutat la Căldăruşani, unde, în secret, Valeriu Traian  Frenţiu l-a consacrat episcop. Drept urmare a fost expediat la sinistra temniţă din Sighet, unde moare la 15 ianuarie 1955. Arhiepiscopul Ioan Ploscaru va ţine minte ziua şi va da mărturie scrisă:  „Iarna lui 1954-1955 a fost foarte geroasă, cu zăpadă mare. Episcopul Tit Liviu Chinezu din cauza tratamentului a contractat un TBC şi avea o decalcifiere sau o deviere la coloana vertebrală. Fără nici o asistenţă medicală în acea iarnă boala s-a agravat. Colegii de celulă au sperat că i se vor da ceva medicamente şi l-au anunţat pe sanitar. Acesta, văzându-l că este pe moarte, s-a speriat că va deceda între ceilalţi şi a anunţat conducerea închisorii. Episcopul Tit Liviu Chinezu dând-şi seama că nu mai are scăpare i-a rugat pe colegi să nu-l lase să-l ducă la izolare. Dar ce puteau face în faţa hotărârii comandantului Vasile Ciolpan ? Acesta a hotărât să-l scoată afară şi să fie dus la izolator .În secolul acesta, se mai poate concepe o astfel de crimă premeditată… ce suflet a avut acel comandant, care uneori părea omenos ? Episcopul Tit Liviu Chinezu a fost dus în celula 62, unde l-a lăsat singur, fără nici o asistenţă medicală, ba, dimpotrivă a ordonat să se deschidă un geam, în acea iarnă teribilă. Se poate spune că a fost ucis cu premeditare, prin frig şi boală. Când măturătorii-preoţi au trecut pe lângă celulă, au avut răgaz să deschidă vizeta. Bolnavul atârna cu capul peste marginea patului, iar jos era o baltă de sânge. A stat cinci zile în agonie, iar în ziua de 15 ianuarie, pe când trăgeau clopotele la biserica romano-catolică din Sighet, a încetat din viaţă. Adevărată moarte de martir”. 

IOAN BĂLAN

Arestat de la reşedinţa sa din Lugoj, în aceeaşi zi de vineri, 28 octombrie 1948, episcopul Dr. Ioan Bălan era şi el, în februarie 1949, la Dragoslavele când episcopii greco-catolici au fost vizitaţi de însuşi patriarhul Justinian. Cu acea ocazie  s-a pregătit un prânz copios: curcan fript, vin, prăjituri, fructe, etc. Era un fel de demonstraţie: cum ar trăi ei dacă ar trece la Biserica Ortodoxă. Văzând că episcopii nu pun această alternativă, a luat cuvântul Patriarhul:

– Dacă nu veţi trece la Biserica Ortodoxă, eu îmi voi lua braţul ocrotitor de pe dumneavoastră. Aceasta însemna întemniţarea. Atunci episcopul Ioan Bălan a zis:

– Preafericite, dacă noi, episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, noi în acest moment ne-am da semnătura de trecere, căci noi voim să fim cu Cristos ! Dar nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos. Dacă nouă, episcopilor uniţi, ne-ar fi propus şi promis cineva că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiţia să arestăm şi să întemniţăm pe ierarhii ei, sau numai pe unul dintre ei, noi ne-am fi dat viaţa, dar nu am fi acceptat. Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei !

Patriarhul a ieşit foarte gânditor. Un preot ortodox l-a întrebat ce zic episcopii uniţi? ,adică sunt gata să treacă  la Biserica Ortodoxă ?  Patriarhul a stat puţin pe gânduri apoi a zis: „e chestiune de convingere”. Făcea desigur aluzie la cuvintele episcopului Ioan Bălan. În mai 1950 a fost transferat la închisoarea din Sighet. În anul 1955, episcopii care n-au murit încă în penitenciar au fost duşi la Curtea de Argeş, cu domiciliu obligatoriu. A fost puţin „relache” în persecuţia Bisericii noastre. De aceea episcopii au făcut încă un memoriu către guvern, în care cereau refacerea Bisericii Greco-Catolice, dar imediat după aceea au fost din nou întemniţaţi şi despărţiţi. Episcopul Ioan Bălan a fost izolat la mânăstirea ortodoxă Ciorogârla. Nu se va mai întâlni niciodată cu preoţii  şi credincioşii, pentru care el, savantul publicist poliglot, a scris Limba Cărţilor Bisericeşti, Viaţa lui Isus „pe înţelesul tuturor” şi Noul Testament, care este şi astăzi una din cele mai bune traduceri ale textului sacru. Cel cooptat de Suveranul  Pontif pentru Codificarea Dreptului Canonic Oriental, este izolat la Ciorogârla. Acolo se îmbolnăveşte grav. Este dus la Bucureşti, unde în ziua de 4 august 1959 trece în veşnicie. Avea 79 de ani.

ALEXANDRU RUSU

În faţa zecilor de mii de pelerini, adunaţi în 29 iunie 1948, de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Mânăstirea Bixad, judeţul Satu Mare, episcopul Maramureşului , Dr. Alexandru Rusu, mitropolit ales al Bisericii Române Unite, dar nerecunoscut de guvernul comunist, a rostit aceste cuvinte: La serbarea de la Blaj din 3/15 mai anul acesta, mitropolitul Bălan de la Sibiu ne-a adresat o invitaţie: „Măi române măi ! Tu care eşti frate cu italienii, francezii, spaniolii, portughezii, cu neamurile latine, rupe-te de ele şi vino cu grecii, bulgarii sârbii, ucrainenii, ruşii, alături de noi”. Acolo, la Blaj, nu i s-a dat nici un răspuns, căci Biserica Unită nu figura în program. Noi nu ne conducem după program stabilit de guvern. Programul nostru este Cristos, de aceea aici, la Bixad, îi răspundem mitropolitului de la Sibiu: Înalt preasfinţite, ne-ai chemat şi nu ne-am dus, ne chemi şi acum, şi nu mergem, pentru că noi vrem mântuirea noastră şi a neamului întreg. Dacă ai chibzui bine, ai pricepe că nu aste cazul să mergem alături de tine şi de cei trădători de ţară şi de neam, ci, dimpotrivă, ar trebui ca Înalt Preasfinţia Ta să vii alături de noi, pentru a lucra împreună pentru mântuirea vremelnică şi veşnică a neamului nostru”.

Asemenea declaraţii, precum şi memoriile şi circularele difuzate, i-au adus episcopului Alexandru Rusu condamnarea pentru instigare şi crimă de înaltă trădare, detenţia, moartea de martir şi , sperăm, îi vor aduce şi încoronarea supremă cu aureola de sfânt. Avea 64 de ani când a început prigoana în 1948, din care 18 ani de episcopat şi doi ani ca mitropolit. După ce a făcut peste 8 ani de puşcărie a mai primit, în mai 1957, încă o condamnare de 25 de ani. Avea atunci 73 de ani. Adunaţi cu 25 fac 98. Deci era imposibil să reziste până la această vârstă în închisorile de atunci. Aşadar, comuniştii l-au condamnat, sub o formă mascată, la moarte sigură,. În închisoarea din Sighet episcopul Frenţiu şi preotul Tecşa au fost de faţă când un miliţian l-a dezbrăcat pe Mitropolitul Rusu. A fost şi bătut. La Gherla a fost izolat într-o celulă de la subsol, foarte rece, unde s-a şi  îmbolnăvit, dar a fost lăsat fără îngrijire medicală. În ziua de 9 mai 1963 s-a spovedit şi cuminecat. Apoi a zis: „Eu peste o jumătate de oră intru în agonie şi mor”. Aşa s-a şi întâmplat. Ultimele sale cuvinte au fost: „Fraţii mei, acum eu mă duc la Dumnezeu ca să-mi primesc răsplata pentru viaţa primită de la El, pentru Biserică şi pentru Români”. Avea 79 de ani . Trupul său neînsufleţit se află în groapa 133 din cimitirul deţinuţilor de la cumplita închisoare Gherla, dar cu rugăciunile sale este mijlocitor la Tronul Tatălui Ceresc pentru noi, maramureşenii lui, cei atât de iubiţi de Dumnezeu.

IULIU HOSSU

Episcopul Dr. Iuliu Hossu, marele tribun de la 1 Decembrie 1918, a urmat şi el destinul celorlalţi confraţi arestaţi în 28 octombrie 1948, dus la Dragoslavele, la Căldăruşani şi apoi la Sighet, în luna mai 1950. Aici a fost contactat de securitate şi i s-a oferit un scaun mitropolitan ortodox. L-a refuzat. Tot aici a fost pălmuit fiindcă i s-a găsit la percheziţie o lopăţică de lemn ca o lingură cu care mânca mămăliga. A fost supus la corvezi extenuante. În 1955 trei din episcopii supravieţuitori, Hossu, Rusu şi Bălan, au fost transferaţi şi fixaţi cu domiciliu obligatoriu la Curtea de Argeş. Chemaţi la Petru Groza, episcopului Iuliu Hossu i s-a oferit mitropolia ortodoxă a Moldovei. A refuzat din nou afirmând că el este greco-catolic. Datorită memoriilor redactate şi expediate guvernului şi difuzate în ţară şi străinătate, în 1956 au fost mutaţi la mănăstirea Ciorogârla, de lângă Bucureşti de unde i-au dispersat. Pe Iuliu Hossu l-au readus la Căldăruşani. Celebra zilnic Sfânta Liturghie, dar nu putea părăsi mănăstirea. Aici a primit vizita emisarului papal Giuseppe Chelli, care i-a adus vestea promovării, Cardinal in pectore, de către Papa Paul al VI-lea. Invitat să plece la Roma, a refuzat să-şi părăsească ţara fără posibilitatea de a reveni. Preşedintele Departamentului Cultelor, Gheorghe Nenciu, aştepta afară, curios să afle hotărârea Cardinalului. Când s-a deschis uşa l-a întrebat:

 – Înalt Preasfinţite, v-aţi înţeles ? 

– Da. Ne-am înţeles, răspunse Iuliu Hossu dârz şi hotărât. Rămân aici.

– Noi nu avem ce face în ţară cu un Cardinal, replică preşedintele.

– Treaba Dumneavoastră, răspunse Episcopul, eu rămân aici în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi a credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi. 

Şi a rămas cu noi până în 27 mai 1970, când a trecut la viaţa cea fără de moarte, ca martir al Bisericii Române Unite, unul dintre eroii făuritori ai Neamului, un Sfânt. Mormântul lui a devenit loc de pelerinaj.

IULIU HIRŢEA

Preotul  Dr.  Iuliu Hirţea   a  fost  consacrat  clandestin ca episcop în 28 iulie 1949 la  Căldăruşani  rămânând episcop  secret  de Oradea aproape 29 de ani. Fusese arestat şi înainte de dezlănţuirea oficială a prigoanei contra greco-catolicilor, anume în octombrie 1947. Canonicul Tămâian a precizat că în noiembrie 1947 preotul Hirţea se afla închis la Oradea unde a fost ţinut până în februarie 1949. Din decembrie 1952 până în primăvara lui 1953 a fost din nou întemniţat la Oradea, apoi transferat la Târgu Ocna, unde fiind bolnav de TBC, a început să scuipe sânge. I s-a administrat hidrazidă, ceea ce i-a atacat ficatul provocându-i ciroză. În această situaţie grea, a fost totuşi trimis la închisoarea de exterminare Gherla. Când a fost eliberat, în vara anului 1964, totaliza peste 13 ani de temniţă. A mai trăit, la Oradea, până în 28 iunie 1978. 

Cu toată slăbiciunea trupului, a bolii nemiloase ce-i măcina puterile, întors acasă, mistuit de o dragoste aprinsă faţă de Dumnezeu şi credincioşi, a căutat să-şi îndeplinească cu mult zel îndatoririle sale de preot şi episcop. Cel ce iubeşte cu adevărat, se uită pe sine, spre a se dărui altora, iar Episcopul Hirţea a fost Omul iubirii. Mare a fost numărul acelora care s-au bucurat de lumina lui în aceşti ultimi ani ai vieţii sale, unii care l-au avut drept conducător spiritual pe căile vieţii, iar alţii, bolnavi şi săraci pe care îi vizita la domiciliu sau la spital, care l-au avut drept mângâietor şi ajutor în viaţa grea de care au avut parte.

Episcopul Hirţea nu a murit în detenţie, dar moartea i-a venit ca o prelungire şi consecinţă a lungilor suferinţe din închisori. A trăit pentru Cristos şi a murit ca un sfânt, pentru Cristos. Când fusese arestat prima dată avea 34 de ani. A fost prigonit încă 30 de ani şi a murit la 64 de ani. Şi el este un martir al Bisericii Române Unite.

IOAN DRAGOMIR

Consacrarea ca episcop a preotului Dr. Ioan Dragomir s-a desfăşurat în secret de către Nunţiul Apostolic O’Hara în 6 martie 1949. Pentru a reveni în Maramureş, al cărui episcop era prin consacrare, a făcut drumul de la Bucureşti travestit în ţăran. După consacrare nu a putut reveni în Maramureş, rămânând ascuns la Nunţiatură. Până la urmă tot a fost arestat, în 1951, şi a rămas întemniţat 13 ani până în 1964. 

A fost episcop în clandestinitate timp de 36 de ani. Pe mulţi din cei care astăzi sunt aici, i-a călăuzit sufleteşte, i-a ocrotit, iar pe unii i-a hirotonit preoţi. Dacă în Maramureş au reînviat 63 de parohii greco-catolice, aceasta este şi consecinţa faptului că Prea Sfinţitul Ioan Dragomir a fost un episcop hotărât, intransigent şi dârz până la moarte. 

Înmormântarea sa a avut loc în satul natal, Ariniş, în 30 aprilie 1985, sub regim comunist. Slujba înmormântării a avut caracterul unei mărturisiri de credinţă, prohodul fiind săvârşit de către episcopii Bisericii Române Unite şi un numeros grup de preoţi, toţi în clandestinitate, care, cu preţul unor îndelungate suferinţe au rămas credincioşi Bisericii Greco-Catolice unite cu Roma. Biserica din Ariniş, în care Episcopul Dragomir fusese botezat, a rămas închisă pentru credincioşii care-l prohodeau şi nici măcar clopotele nu au sunat. Dar Sfântul Părinte a trimis o telegramă de la Roma, prin care anunţa că a celebrat o Sfântă Liturghie pentru sufletul defunctului arhiereu, implorând de la Domnul Dumnezeu ca, pe cel ce şi-a cheltuit toate puterile pentru binele Bisericii, să-l răsplătească în eternitate.

IOAN CHERTES

Preotul canonic Dr. Ioan Chertes, colaborator apropiat al Episcopului Iuliu Hossu, la Cluj, a fost arestat când a început prigoana în 1948, şi dus la mănăstirea Neamţ, transformată în loc provizoriu de detenţie pentru primul lot de 25 de preoţi greco-catolici, canonici, profesori şi doctori în teologie, ridicaţi de Securitate pentru refuzul de a trece la Ortodoxie. La mănăstirea Neamţului a mers arhimandritul ortodox Teoctist  Arăpaş, actualul Patriarh, propunându-le să treacă la ortodoxie. Preotul Ioan Chertes şi ceilalţi împreună cu el s-au opus. Ca urmare şi-au urmat calea suferinţei, prin temniţe. Deşi, la mănăstirea Căldăruşani, în noaptea de Crăciun, 24/25 decembrie 1949, preotul Ioan Chertes a fost consacrat clandestin Episcop Auxiliar de Cluj-Gherla prin punerea mâinilor seniorului episcopatului greco-catolic, episcopul Dr. Valeriu Traian Frenţiu de Oradea, asistat de episcopii Dr. Iuliu Hossu şi Dr. Ioan Bălan, când a revenit în anul 1964 în libertate, cu sănătatea grav afectată de anchetele, privaţiunile şi teroarea din timpul anilor de temniţă, a declinat preluarea puterii de jurisdicţie. A trăit retras până la moarte.

IOAN PLOSCARU

Dintre episcopii greco-catolici consacraţi clandestin în timpul prigoanei, Ioan Ploscaru a fost primul hirotonit. Născut la 19 noiembrie 1918 în comuna Frata judeţul Cluj, a urmat teologia la Blaj, ş-a luat licenţa la Strassbourg şi a urmat doctoratul la Institutul Catolic din Paris, de unde a trebuit să se reîntoarcă precipitat în ţară, pentru a scăpa de nazişti, neştiind că acasă va da peste comunişti. Numit secretar episcopesc la Lugoj, a devenit canonic în 1942, vicar general în 1945, şi episcop în 30 noiembrie 1948, consacrat de Nunţiul Apostolic O’Hara. A urmat represiunea. A fost deţinut 15 ani, până în septembrie 1964, închis în 14 temniţe: la Securitatea din Lugoj, la Interne în Bucureşti, la Jilava, Sighet, Timişoara, Cluj, Bucureşti, Malmaison, Uranus, Piteşti, iarăşi Timişoara, apoi în Dej şi în final Gherla.

Pentru că  şi-a iubit credinţa şi poporul a fost acuzat de trădare de patrie, de către adevăraţii trădători ai poporului, ateo-comunişti. 

Ceea ce impresionează este faptul că episcopul Ioan Ploscaru nu dorea să refuze vreo suferinţă. I se părea că ar trăda voinţa lui Dumnezeu în ceea ce-l privea. Iată un exemplu: Pedepsit în temniţa din Gherla cu izolare la „neagra” în subteran, când a rămas acolo singur, în întuneric şi frig, după propria mărturisire: „Ca de obicei, am sărutat zăvorul, oferind aceste suferinţe lui Isus şi am mulţumit Preacuratei Fecioare Maria că mi-a trimis încercarea aceasta”.  Profund credincios, cu o mare iubire faţă de Isus, episcopul Ploscaru a trecut prin temniţele comuniste fără să facă vreun compromis. „Mărite Ţie, Doamne, mărire Ţie, pentru ce anume mi-ai dat mie…..”, obişnuia să spună Înalt Preasfinţitul Ioan.

La catafalcul său, în Lugoj, Mitropolitul Ortodox al Banatului Dr. Nicolae Corneanu, a mărturisit : „Îmi exprim eu însumi în numele celor pe care îi reprezint, părere de rău pentru pierderea unui mare slujitor al lui Cristos, pentru pierderea unui mărturisitor al lui Cristos…. aş vrea să-mi exprim şi părerea de rău pentru răul pe care noi l-am făcut Arhiepiscopului Ioan şi confraţilor săi”.      

ALEXANDRU TODEA

Pe Eminenţa Sa Cardinalul Alexandru Todea, singurul supravieţuitor din cei 12 episcopi, ca o dureroasă încoronare a destinului, o boală nemiloasă, un atac cerebral, survenit în 22 aprilie 1992 miercuri în Săptămâna Patimilor, l-a imobilizat pe patul de suferinţă. Dar apariţia sa pe firmamentul Bisericii Române Unite cu Roma nu a fost meteoric. 

„Mă voi urca pe zidurile catedralei şi de acolo voi striga: Afară cu comunismul din România!”, a rostit, într-o predică, la Blaj, în 1945, Preotul Dr. Alexandru Todea. Când s-a dezlănţuit prigoana oficială împotriva Bisericii, avea deja la activ mai multe arestări. Din 4 octombrie 1948 până în 30 ianuarie 1951 a stat ascuns. La 19 noiembrie 1950 protopopul de Reghin, Alexandru Todea, a fost consacrat Episcop, în secret, de către Episcopul Iosif  Schubert în Baptisteriul Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti. În 30 ianuarie 1951 a fost arestat, i s-a intentat un proces şi a fost aruncat în temniţe. Va fi eliberat doar în 1964, după 14 ani de detenţie.

La 12 martie 1990 Înalt Prea Sfinţitul Alexandru Todea a fost numit Arhiepiscop de Alba Iulia şi Făgăraş şi confirmat Mitropolit al Bisericii Române Unite, iar în Consistoriul Papal din 29 mai 1991, papa Ioan Paul II a anunţat numirea a 22 de Cardinali, dintre care Mitropolitul Bisericii Române Unite era al doilea pe lista de numire, după Arhiepiscopul italian Angelo Sodano, prosecretarul de stat al Vaticanului.

Îmbolnăvit grav şi nemaifiind speranţe de însănătoşire şi de reluare a activităţii pastorale mitropolitane, Cardinalul Alexandru Todea s-a retras la Reghin, în îngrijirea unor rudenii apropiate. Acolo aşteaptă ziua chemării sale la Domnul.

                             *    *    *

Din mulţime răsună iarăşi glas înalt: „Bine eşti cuvântat Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale. Cei ce pe Mielul lui Dumnezeu aţi mărturisit şi aţi fost junghiaţi ca nişte miei, fiind mutaţi la viaţa cea neîmbătrânitoare şi pururi veşnică, sfinţilor; Aceluia cu dinadinsul, mucenicilor, vă rugaţi să ne dăruiască nouă dezlegarea datoriilor”.

 Între timp, preoţilor li se atârnă în gât patrafirele.

Din mulţime se aduce în faţa lor o masă.

 Apoi, un colac de grâu.

 Se aprind pe el 11 lumânări.

 O cădelniţă, din care fuiorul fumului de tămâie se-nalţă spre cer, este oferită preotului pontificante. Acesta rosteşte cuvânt:

Ca nişte luceferi ai credinţei catolice, pe cupola spiritualităţi româneşti, s-au înălţat prin jertfă, aceşti episcopi ai Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolice. Jertfa lor curată, sângele lor nevinovat, rugăciunile lor bine primite la tronul Tatălui Ceresc – sunt sevă de viaţă spirituală, temelie vie şi crez puternic pentru destinul Bisericii Greco-catolice şi pentru fiecare suflet, azi, mâine şi până la sfârşitul veacurilor. Puritatea vieţii lor, caracterul lor religios-moral şi statornicia lor în credinţă – sunt pilde luminoase, făclii aprinse care vor străbate eternitatea. 

Care creştin poate uita cuvintele mitropolitului Alexandru Rusu:” Programul meu este Cristos” ?

Care creştin poate uita cuvintele primului Cardinal Român Iuliu Hossu: ” Eu rămân în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei”?

Care creştin poate uita cuvintele episcopului Ioan Ploscaru : „Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie, pentru ce anume mi-ai dat mie”? 

Cine poate uita? Nimeni, niciodată, nicăieri ! Căci numai astfel putem fi buni creştini şi buni români. Numai astfel îl putem binecuvânta pe Dumnezeu.

(Apoi, preotul pontificate rosteşte formula sacră de binecuvântare spre a începe ritualul parastasului:)

Bine cuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.  

„Cu sufletele drepţilor, celor ce s-au săvârşit, odihneşte, Mântuitorule, sufletele servilor Tăi, păzindu-i pe dânşii întru viaţa cea fericită, care este la Tine, Iubitorule de oameni…” răsună din popor troparele prohodului. 

Cei 12 preoţi înconjoară masa şi înalţă colacul.

 Lumânările scânteiază în noapte. Unsprezece. Câte una pentru fiecare mort din ceata celor 12 episcopi mutaţi la Cer.

 Câteva picături de ploaie, din ce în ce mai deasă, lucesc în lumina flăcărilor. Lacrimile Cerului, care, astfel, participă la parastasul martirilor ! 

 Pe locul unde, după zece ani postdecembrişti, Episcopul de azi al Maramureşului oficiază, încă, Sfânta Liturghie duminicală.  

…Cronicarul lăcrimează. Întristat de faptele criminale pe care un regim le-a putut comite împotriva propriului popor, a credinţei sale şi a slujitorilor acesteia, cronicarul doreşte ca această evocare a episcopilor martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma să-i lumineze pe cât mai mulţi compatrioţi.

Fie aceasta o temă de reflecţie pentru fiecare dintre noi, spre a ne întreba:

         – câtă şi ce fel de credinţă sălăşluieşte în inima noastră, dar şi

–  câtă înţelegere, câtă iertare, câtă iubire, pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc…

    

(Publicat  în cotidianul „OPINIA”, Baia-Mare, 29 şi 30 octombrie 1998; preluat apoi, parţial, şi în revista „FLORI DE CRIN”, nr.6/martie 2003, cu modificările cuvenite datei comemorării).

  1. 4. In Memoriam Episcop dr. Alexandru Rusu:

Înzestrarea noii Episcopii a Maramureşului cu instituţiile de bază

Sub genericul „120 ani de la naşterea Episcopului Dr. Alexandru Rusu” cuvenita cinstire s-a manifestat, în primul rând prin slujbă de pomenire: Sf. Liturghie, parastas şi panegiric omagial; episcopi, preoţi şi popor credincios împrejurul altarului noii biserici „Sf. Maria”, joi seara – 18 oct. c. A doua zi, la Universitatea de Nord Baia Mare, sesiunea de comunicări ştiinţifice a restituit profilul intelectual, moral şi martiric al mitropolitului Alexandru Rusu, atât cât actualii cercetători au reuşit să culeagă din documente de arhivă şi din mărturii ale contemporanilor săi. Toate acestea au fost cuprinse într-un volum omagial de 488 pagini, tipărit cu aprobarea actualului episcop al Maramureşului, P.S. Ioan Şişeştean; redactor de carte pr. Romul Pop. CUPRINSUL: I.P.S. MITROPOLIT LUCIAN: Omagiu arhiereului Alexandru Rusu; P.S. IOAN ŞIŞEŞTEAN: Cuvânt de deschidere Patea I – Doctoratul În Teologie Pr. ALEXANDRU RUSU: Căsătoria preoţilor în Biserica Greco-Catolică Română – Teză de doctorat. CORNEL MUNTEANU: Traseul editării în română a tezei de doctorat a lui Alexandru Rusu. IOAN MITROFAN: Actualitatea lucrării de doctorat a Ep. Dr. Alexandru Rusu. UNIVERSITATEA BUDAPESTA: Diploma de doctor în Teologie, (fotocopie) Partea a II-a – Perioada blăjeană  CRISTIAN BARTA: Alexandru Rusu – publicist la «Cultura Creştină» din la Blaj. Partea a III-a – Episcop de Maramureş a) Glasul documentelor: VATICAN: Înştinţare de numire ca Episcop (fotocopie) CONSILIUL IERARHILOR, BLAJ: Scrisoare  Pastorală de înfiinţare a Eparhiei Maramureşului. P.S. ALEXANDRU RUSU: Prima Pastorală. ROMUL POP: Înzestrarea noii Episcopii a Maramureşului cu instituţiile de bază. VIOREL RUSU: Rezistenţa Bisericii Greco – Catolice din Maramureş în perioada 1940-1944. Rolul Episcopului Dr. Alexandru Rusu. MARIUS BUCUR: Tentative de manipulare a Bisericii Rromâne Unite. Sinodul electoral din martie 1946. MARCEL ŞTIRBAN: Episcopul Maramureşului Dr. Alexandru Rusu în notele de informare ale siguranţei şi securităţii (1945-1966). MIRELA ILIA; MARIAN BOIAN: Memoria peliculei b) Oglinda vremii – presă, martori oculari: L’OSERVATORE ROMANO: Comunicarea numirii (fotocopie). IOAN TÎMBUŞ: Figura Episcopului Alexandru Rusu oglindită de ziarul Graiul Maramureşului în perioada 1932-1950. GAVRIL BÂLE: Reconstituire după mărturii orale. SUZANA VASILE: Aşa l-am cunoscut pe Episcopul Dr. Alelxandru Rusu. AUREL BREBAN: Răspuns creştinesc MARIAN BOIAN: Interviu cu trei supravieţuitori. Partea a IV-a – Calea Crucii. CRONICAR: Evocare la semicentenarul arestării Episcopatului Greco-Catolic Român. MIRCEA MANU: Episcopul Alexandru Rusu văzut prin ochii Cardinalului Hossu. FOTOGRAFIE: Imaginea Episcopului Alexandru Rusu de la dosarul său de la securitate. POSTFAŢĂ P.S. IOAN ŞIŞEŞTEAN: Cuvânt de închidere. ADDENDA: Apelul din 14 iulie 2004; Scrisoarea Pastorală din 12 septembrie 2004; Nota Redacţiei (se poate procura de la Librăria diecezană, 430341 Baia Mare Str. Vasile Lucaciu 50, tel. 0262/213398, preţ 100.000 lei).

ABSTRACT. The endowment of the new Eparchy of Maramures with the essential institutions.Having as support the researched documents found in the Romanian National Archive, Branch of the District of Maramures (as many as they could save), we showed that the strongly bishop dr. Alexandru Rusu started with his very first week as bishop of Maramures, to create, to organize and to lead the necessary institution to a well working of an Eparchy. That is way we inventoried, in the first part, a few dozens of orders, almost all of them being decisions taken during the meetings of the new created Consistory, letting “the documents themselves to talk”. In the second part we presented as results of his activity a list of the organisms created during the period: February 1931 – January 1932. The conclusion, having as support the documents: the Bishop Dr. Alexandru Rusu proved to be both a shepherd of the shepherds of the souls and a creator of ecclesiastic institution and financial-administrative endowed with legislation and instruments of leading and control.  

Propunându-mi să prezint la acest simpozion începutul organizării administrative a nou-înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice Române a Maramureşului în anul 1930 ştiam, de la martori oculari băimăreni, că în noaptea de 28-29 octombrie 1948, după arestarea Episcopului a urmat un jaf material şi o crimă culturală (obiectele de valoare din Palatul Episcopal ajungând în casele puternicilor zilei; valoroase cărţi, inclusiv câteva incunabile!, din biblioteca episcopului fiind aruncate afară, prin ferestre, într-un camion şi duse la D.C.A. pentru expediere la fabricile de hârtie) dar nu ştiam că şi arhiva eparhială a avut aceeaşi soartă. Aşa că pentru documentare am găsit doar acte eparhiale păstrate la Arhivele Naţionale Române, Direcţia Judeţului Maramureş, în fondurile diferitelor protopopiate şi parohii greco-catolice.

Valorificând aceste documente, atâtea câte au fost salvate din urgia vremurilor, am constatat că doar într-un an de zile, din februarie 1931 până în ianuarie 1932, Episcopul Maramureşului a concretizat în fapte concepţia anunţată în Scrisoarea pastorală de la instalare, privind misiunea noii structuri ecleziale şi măsurile care au făcut din aceasta „o instituţie viabilă în peisajul confesional şi social al zonei”. Noua Episcopie – scria Alexandru Rusu la 2 februarie 1931 – trebuind „să pornească şi să se dezvolte pe linia tradiţiei care face gloria de oricând a Blajului, centru istoric atât de respectat al Bisericii noastre […], ea trebuie să devină fortăreaţă a gândului măreţ şi atât de mângâietor, pe care-l întruchipează şi îl reprezintă Biserica noastră Română Unită, a gândului unei cât mai bogate vieţi adevărat creştine, plămădite în adâncurile fiinţei noastre naţionale şi izvorâte din ea cu căldura şi puterea atât de proprie tuturor manifestărilor, cu adevărat mari, ale neamului nostru”; crearea acestui nou Centru eparhial având ca raţiune „necesitatea de a prinde şi organiza convingerile şi sentimentele creştine şi naţionale ale Clerului şi credincioşilor în cadrele armonice ale unor aşezări permanente care să garanteze, instituţional, atât puritatea cât şi trăinicia şi perpetuitatea lor”.

Transpunerea în fapt a acestui proiect s-a confruntat nu numai cu dificultăţile inerente oricărui început, ci şi cu greutatea uniformizării sistzemului administrativ pentru parohiile arondate de la trei Centre Eparhiale din România şi trei centre situate între graniţele României, din care se forma atunci nou înfiinţata Eparhie de Baia Mare: 169 parohii de la Episcopia de Gherla, 31 de la Episcopia de Oradea, una de la Arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş, 38 parohii rutene de la episcopiile de Hajdudorogh (Ungaria), Muncaci (Cehoslovacia) şi Stanislau (Polonia).

Energicul Alexandru Rusu, anunţând încă în pastorala de la instalare că va fi „mai mult omul faptelor, decât al vorbelor”, începe înzestrarea Episcopiei sale cu instituţiile de bază, în funcţie de priorităţile sectoarelor administraţiei eparhiale. Pentru a-i sesiza eficienţa şi viteza demersurilor organizatorice, nu le voi prezenta, în această scurtă comunicare, în mod separat pe compartimentele administrative, ci cronologic , în ordinea derulării lor. Aşadar: 

Demersuri organizatorice

În 7 februarie 1931 (nr. 260) numeşte pe preotul prof. pensionar şi asesor consistorial Mihail Simovics – vicar general special pentru Vicariariatul general al rutenilor, cu sediul în Cernăuţi str. Regele Carol 25, „având puterea de jurisdicţie prevăzută în Statutul eparhial pentru administrarea vicariatului special al Rutenilor”.

În 10 martie (nr. 512) numeşte secretar eparhial pe tânărul preot Victor Brânduşan, transferat din Eparhia de Oradea. Tot în 10 martie (nr. 690), publicând în Buletinul eparhial un necrolog, recomandă tuturor preoţilor să aducă „la altarul Dmnului rugăciunile îndătinate pentru odihna adormitului în Hristos Frate”, Iuliu Bota din Ciolt.

În 14 martie  trimite celor 22 de protopopi în funcţie „un exemplar din proiectul referitor la noua arondare a protopopiatelor din Eparhia noastră, pentru ca acestea să se ia în discuţiune în proximul sinod protopopesc de primăvară şi să Ni se înainteze apoi fără nici o întârziere observările, ce le-ar avea Fraţii Preoţi”. Primul răspuns va veni peste numai 13 zile de la protopopiatul Baia Sprie care trimite proces verbal din şedinţa preoţilor de acolo.

În 16 martie prin Decretul nr. 687 înfiinţează Capitlul Catedral, instituţie fundamentală a noii episcopii; primii trei membri (canonicul arhipresbiter Alexandru Breban, canonicul arhidiacon George Bob şi canonicul eclesiarh Ludovic Vida) fiind apoi instalaţi, cu toată solemnitatea cuvenită, de sărbătoarea Buneivestiri, 25 martie 1931, în catedrala din Baia Mare.

în 18 martie numeşte pe pr. Dr. Gheorge Bob vicar general (decretul 840) „pentru partea românească a Eparhiei Maramureşului”, având „deplină putere de jurisdicţie în afară de cauzele rezervate Episcopului”; numeşte asesor consistorial (nr. 842) pe pr. dr. Gheorghe Hetcou, directorul liceului de stat Gheorghe Şincai din Baia Mare; notar al consistorilui episcopal pe pr. Liviu Racolţian, fost secretar mitropolitan în Blaj (nr. 785); asesor consistorial actual pe pr. Ioan Iepure, profesor la liceul Gheorghe Şincai (nr. 867).

În 29 martie numeşte contabil eparhial pe Gheorghe Podină (nr. 831) fost actuar al oficiului diecezan din Gherla.

În 30 martie (nr. 845) numeşte actuar al Oficiului diecezan pe Vasile Breban, absovent de teologie.

În 31 martie (nr 867) din şedinţa consistorială îl numeşte pe canonicul Ludovic Vida în funcţia de preşedinte al Reuniunii Eparhiale de Misiuni; numeşte câţiva administratori parohiali şi, anunţând concurs pe data de 15 mai pentru câteva parohii vacante, stabileşte procedura de numire/promovare a parohilor: Aceştia „îşi vor prezenta, până la termenul arătat mai sus şi anume pe calea Oficiului protopopesc căruia aparţin, petiţiile provăzute cu următoarele documente, a căror lipsă face petiţia inoperantă: 1. Absolutorul teologic. 2. Decretul de numire la slujba pe care o ocupă. 3. O scurtă schiţă biografică asupra persoanei proprii şi a familiei ce are. În aceasta se vor aminti şi momentele mai însemnate ale activităţii preoţeşti din trecut, în baza căreia se solicită noul beneficiu parohial. La aceste documente se va alătura, din partea Oficiului protopopesc, un certificat de serviciu privind viaţa şi activitatea petiţionarului, ne având acesta să cunoască cuprinsul lui. Informaţia se va extinde cu deosebire asupra felului cum se munceşte de petiţionar la catehizare şi predică şi cum ştie să trateze cu credincioşii”.

În aceeaşi şedinţă a consistoriului, prin decretul 870, înfiinţează un oficiu special de control financiar intern sub numele de Exactoratul Diecezan „pentru controlul central (revizuirea şi aprobarea definitivă) a socoţilor (raţiunilor) bisericeşti de pe teritoriul întregii Eparhii a Maramureşului, inclusiv Vicariatul Rutean”, numind ca asesori pe canonicii dr. Gheorghe Bob şi Ludovic Vida ajutaţi de doi asesori consistoriali, trei profesori, un controlor (exactor) şi un secretar (notar) al şedinţelor.

Prin decretul 865 şi 866 constituie Tribunalele: Disciplinar şi Matrimonial de a II-a instanţă, pentru judecarea cauzelor delegate de la forurile protopopeşti. „Tribunalul Disciplinar era constituit din Consistoriul Episcopesc, întergit prin apărătorul justiţiei numit în persoana lui Ludovic Vida, Tribunalul Matrimonial fiind prezidat de vicarul general dr. Gheorghe Bob”.

Tot în 31 martie, prin decretul 907 legiferează sfera de jurisdicţie a vicarului rutean stabilindu-i prerogativele în sectorul liturgic, de personal şi administrativ, consemnate în „Statutul eparhial pentru administrarea Vicariatului general al Rutenilor din cuprinsul Eparhiei gr.-catolice a Maramureşului”.

Tot atunci  (nr. 889) îi atenţionează pe preoţi să pregătească din timp rapoartele periodice, pe care protopopii „Ni le vor trimite totdeauna la termenele fixate, chiar dacă nu le-ar avea complete din vina unuia sau altuia dintre preoţii mai neglijenţi, care îşi vor lua pedeapsa meritată”; iar începând cu 1 iulie 1931 (nr. 891) dispune ca toate matricolele să fie scrise în dublu exemplar, iar duplicatele să ajungă la Episcopie „până cel mai târziu la sfârşitul lui Ianuarie viitor”, pentru că „în felul acesta vom putea avea, încă la începutul anului 1932, orientare deplină asupra tuturor datelor matriculare ale anului 1931 din întreaga Eparhie”.

În 2 aprilie anunţă uniformizarea imprimatelor pentru diferite rapoarte (nr. 890) şi modalitatea revizuirii şi aprobării execuţiilor bugetare pe anul trecut de către Exactoratul Diecezan din Baia Mare.

În 6 aprilie (nr 921) anunţînd că în Joia Mare s-a oficiat sfinţirea Mirului, îi invită pe protopopi să vină la Episcopie pentru necesarul de Mir pentru parohii.

În 1 mai (nr. 1293) dispune scoaterea din uz a liturghierelor vechi; preoţii care „vor continua să folosească şi după 1 Ianuarie 1932 vechile ediţii, vor fi arătaţi acestui Ordinariat, spre a se putea lua faţă de ei măsurile cerute de împrejurări”.

În 3 mai, preocupat de „presa noastră pentru popor” recomandă preoţilor (nr. 1053) ziarul „Unirea Poporului” de la Blaj, sperând ca în Eparhia Maramureşului să se facă cel puţin 3000 de abonamente.

În 8 mai (nr. 1123) instituie o colectă publică pentru ridicarea unui monument în piaţa centrală din Gherla „pentru a imortaliza memoria fostului Episcop Vasile Hossu”; şi recomandă tuturor preoţilor broşura „Căsătoria creştinească”, editată la Iaşi, cuprinzând traducerea românească a Enciclicei papale „Casti connubii” (nr. 1359).

În 25 mai sub nr. 1437/1931 comunică „Noile protopopiate ale Vicariatului pentru Ruteni” cu lista parohiilor aparţinătoare (19 la cel Bucovinean şi 22 la cel Ciscarpatin) asigurându-i pe foştilor titulari ai celor trei Oficii desfiinţate că „se bucură şi pe viitor, ca protopopi emeriţi, de toate onorurile Oficiului pe care l-au purtat”.

În 6 iunie intervine personal pentru împăcarea alor doi soţi despărţiţi: trimite (nr 1566) parohului din Seini o scrisoare olografă, cerându-i ca pe soţul concubinar „să-l îndemnaţi în numele Nostru, să caute a se împăca cu nevasta legitimă”, Episcopul fiind disponibil să-i primească invitându-i „chiar în faţa Noastră, pentru o întâlnire şi împăcare”.

În 9 iunie programează Serbările efesene: pe 29 iunie la Bixad, pe 15 august la Şişeşti şi pe 8 septembrie la Moisei; când se va marca printr-o „Sfântă comemorare” 1500 ani de la „marele săbor a toată lumea, ţinut în anul 431 la Efes”. Pentru aceasta în toate parohiile „se va oficia seara serviciul Sf. Acaftist cu predică, iar după aceasta se va aranja, cu cât mai multă solemnitate, o procesiune cu lumini şi făclii, reamintim procesiunea, din seara condamnării ereticului Nestoriu, a credincioşilor din Efes. Cântarea <<Cuvine-se cu adevărat>> se va cânta cu acest prilej de toată asistenţa. În decursul procesiunii se vor trage toate clopotele bisericii. Toţi care se vor spovedi şi cumineca la această sărbătoare pot obţine, în condiţiile arătate mai sus, indulgenţă plenară”.

În aceeaşi zi, în şedinţă consistorială, semnează „Arondarea nouă a protopopiatelor româneşti”, hotărâre luată „ţinând seama, pe cât s-a putut, de avizul tuturor sinoadelor protopopeşti” şi „ascultând în chestiune şi părerea membrilor Consistoriului Nostru eparhial”. Şi dispune: „Pe data intrării în vigoare a acestui decret (1 Iulie 1931) înceată iurisdicţia de protopopi a titularilor protopopiatelor desfiinţate, dar se vor bucura, ca protopopi emeriţi, şi pe viitor de toate onorurile oficiului pe care l-au purtat şi anume: a. vor fi socotiţi arhidiaconi, respectiv protopopi onorari, cu toate drepturile şi prerogativele acestora; b. vor avea proedrie faţă de toţi preoţii din protopopiat; c. vor putea coresponda direct cu Ordinariatul în toate chestiile referitor la cari nu se cere intervenţia oficiului protopopesc” (art. 3).

În 12 iunie îl numeşte (nr. 1625) „Comisar episcopesc pentru pelerinajele obişnuite a se face la diversele sanctuare de pe teritoriul Eparhiei Maramureşului” pe canonicul Ludovic Vida, preşedintele Reuniunii diecezane de misiuni.

În 29 iunie la mănăstirea Bixad, în faţa miilor de credincioşi veniţi din toate părţile, procedează la „Închinarea solemnă a Eparhiei sub scutul special al Preasfintei Fecioare Maria”; cu acesată ocazie trimite o telegramă „Sfinţiei Sale Papa Pius al XI-lea. Citta del Vaticano. – Peste zece mii credincioşi şi numeros cler al noii Eparhii a Maramureşului, în pelerinaj efesin la Sanctuarul marian al mânăstirii Bixadului, pentru a închina, prin Episcopul lor, întreagă eparhia sub scutul special al Născătoarei de Dumnezeu, asigură pe Succesorul Sfântului Petru de alipirea lor nestrămutată şi imploră Binecuvântarea Apostolică. – Alexandru Rusu, episcopul Maramureşului”; la care primeşte următorul răspuns telegrafic: „Episcopul Rusu. Baia Mare – Sfinţia Sa se bucură de gândul evlavios al eparhioţilor pelegrini la Sanctuatrul Bixad şi binecuvântă cu afecţiune părintească, împreună cu Excelenţa Voastră, întreagă Eparhia. – Cardinalul Pacelli”. (Faţă de mânăstirea Bixad va avea o deosebită purtare de grijă după cum rezultă din memoriile ieromonahului Atanasie Maxim: „Nu se va putea scrie despre viaţa sufletească a românilor greco-catolici în anii 1925-1948 fără să aibă o pagină însemnată manăstirea Bixadului. Adevărat că înţelegerea deplină pe care a avut-o faţă de Ordinul bazilian – exempt – Excelenţa Sa Episcopul Maramureşului dr. Alexandru Rusu ne-a fost de mare ajutor. Pelerinajele au intrat în tradiţie. Poporul venea în număr tot mai mare şi era pusă bună grija ca în timpul petrecerilor la mânăstire să poată participa la serviciile divine, la predici – cu megafoanele – la proiecţii de filme arătate noaptea, pe lângă explicări din viaţa lui Isus şi alte lucruri de interes sufletesc şi bisericesc. În fiecare an în lunile de vară iunie şi iulie se organizau prin grija excelenţei sale dr. Alexandru Rusu cursuri – activităţi de pregătire spirituală pentru preoţii din Eparhie cu o durată de două săptămâni câte trei serii pe vară care se desfăşurau sub îndrumarea pr. protopop şi paroh arhidiaconul Iosif Demian din Călineşti”).

În 7 iulie (nr. 1806) numeşte ca arhitect diecezan pe Emil Buia arhitect-inginer diplomat şi promulgă „Statutul pentru administrarea fondurilor şi fundaţiilor Eparhiei gr.-catolice a Maramureşului” (nr. 1946/1931), prin care Administraţia Capitulară primeşte cadru juridic şi putere de a administra, manipula şi conserva toate averile eparhiale ale fundaţiilor, depozitele de orice natură precum şi averile mobile şi imobile ale domeniului episcopesc.

În 15 iulie sub nr. 2081 comunică tuturor protopopilor „Ritualul pentru închinarea Eparhiei Maramureşului sub scutul special al Preasfintei Fecioare Maria” cu notificarea: „Parohiile din Vicariatul general pentru Ruteni vor face şi ele această închinare după acelaşi Ritual, adaptat ritului rutean de Rvmul vicar general din Cernăuţi, care-l va comunica la timp tuturor parohiilor”.

În 16 iulie, la conducerea Administraţiei Capitulare îl numeşte director pe can. Ludovic Vida,  controlor pe can. dr. Gheorghe Bob, contabil pe prof. pensionar Ioan Leşianu şi casier provizoriu pe pr. Patriciu Trufaş (nr. 2110).

În 17 iulie publică „Concurs pentru primirea la sfânta teologie”, solicitând preoţilor să menţioneze în recomandare „şi situaţia materială, morală şi socială a familiei” candidatului la admitere.

În 21 iulie „având în chip deosebit grija de lucrurile bătrâne, de preţ istoric, din bisericile noastre”, solicită inventarierea acestor bunuri de patrimoniu (nr. 1759); tot atunci recomandă pentru fiecare bibliotecă parohială cartea pr. dr. Aloisiu I. Tăutu, apărută la Oradea „Compendiu de Teologie Morală” (nr. 1811) şi fixează pe 31 august concurs pentru ocuparea postului de catehet la şcolile primare din Satu Mare (nr. 2198).

În 28 iulie (nr. 2269) dispune protopopului de Baia Mare să cerceteze reclamaţia creştinilor din Şindreşti împotriva cantorului „arţăgos, cu trecut zdruncinat…beţiv şi bătăuş… Mihai Ciocotişan”.

În 5 august (nr. 2404) în şedinţa Consistoriului aprobă „Statutul pentru Reuniunea de misiuni sfinte a preoţilor din Eparhia gr.-catolică română a Maramureşului”, în 40 de articole; reuniune despre care va menţiona (nr. 2796/30 august) că „nu este o asociaţie obligatorie”, dar se roagă pentru propăşirea ei: „Facă Domnul ca în Eparhia Noastră a Maramureşului să nu se adeverească cuvintele <<secerişul este mult, iar lucrătorii puţini>>”.

În 26 august, accentuând importanţa laicilor în biserică, dispune (nr. 2754): „În timp de două săptămâniu de la primirea acestui ordin circular şi cel mai târziu până la 30 Septembrie a.c. să raporteze Oficiului protopopesc de care se ţin, dacă au organizat, ori nu, în parohie AGRU-l şi dacă organizarea este, ori nu, şi în ce măsură, viabilă […]. Problema AGRU-lui merită cel mai mare interes din partea tuturor şi Ne place să credem că preoţimea Eparhiei Noastre – de destoinicia şi agilitatea căreia atârnă atât de mult rezultatul mişcării – se va dovedi a fi la înălţime şi în această direcţie”.

În 27 august preocupat de situaţia învăţământului religios dă o circulară cuprinzând zece dispoziţii referitoare la preoţii cateheţi, numărul de ore, manuale, cărţi de rugăciuni, rapoarte, plan de lecţii, organe de control, pedepse.

În 30 august (nr. 2820) dorind să aibă o oglindă a Eparhiei, emite un Chestionar amănunţit pentru primul Şematism, pe care preoţii îl vor completa până la 25 septembrie, iar protopopii „Ni le vor transpune, apoi, după un control amănunţit, până în 10 Octombrie c.”.

În 26 septembrie, pentru a proteja preoţii de abuzurile organelor fiscale, semnează şi dispune publicarea în foaia eparhială a unor lămuriri la articolul 16 din legea timbrului, precizând toate categoriile de bunuri ale bisericii sau cele „date în folosinţa personală a servitorilor cultului (preot, cantor etc.)” scutite de impozit.

În 1 octombrie (nr. 3360) autorizează pe învăţătorii din Băiţa şi Nistru să catehizeze, cu condiţia să respecte planul de învăţământ prescris „şi să folosească manualele aprobate de Biserica noastră”.

În 6 octombrie (nr. 3096) emite o circulară de „Ziua misionarilor”, în care recomandă rugăciuni şi o colectă pentru misiunile Bisericii Catolice.

În 8 octombrie aprobă în şedinţa consistorială „Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti din Eparhia gr.-catolică română a Maramureşului”, în 42 de articole, cu precizarea expresă a funcţionării şi a atribuţiilor „adunării generale a parohiei” şi a „curatoratului bisericesc” (nr. 3351). Acordă un ajutor extraordinar pentru caz de boală preotului Patriciu Trufaşiu din Baia Mare.

În 19 octombre analizează critic rapoartele privind situaţia catehetică (pe baza „Conspectului sinoptic” în care protopopii înscriau, de la toate parohiile, numele catehetului, nr. de elevi pe clase, orarul, situaţia manualelor, observaţii, etc.) şi dispune măsurile cuvenite. Cere protopopului interimar al Băii Mari să-i comunice în scris dacă în Liceul de băieţi Gheorghe Şincai şi în Gimnaziu de fete băimărean „există, ori nu, şi reuniuni mariane”.

În 12 noiembrie (nr. 4116) comunică Oficiului protopopesc Baia Mare numirea lui Dumitru Racolţi în funcţia de cantor al Catedralei şi dirijor al corului (după ce se anunţase concurs incluisiv în foaia „Unirea” de la Blaj din 3 octombrie 1931).

În 2 decembrie (nr. 4413) din şedinţa consistorială comunică hotărârea „Ligii culturale” prin care toţi preoţii sunt declaraţi membri de drept, autorizaţi de Ministerul instrucţiunii publice şi al cultelor să alcătuiască secţii, cu biblioteci, săli de lectură etc., Episcopul îndemnând preoţii „să arate cuvenita înţelegere” faţă de culturalizarea poporului.

În 16 decembrie Episcopul anunţă primele trei Fundaţii Eparhiale şi anume: Donaţia Înaltpreasfinţitului Valeriu-Traian Frenţiu, Episcopul Orăzii, care a cedat toate acţiunile sale de la Societatea „Clopotul” din Baia Mare pentru Fondul eparhial de pensii; arhiereul Ioan Boroş prepozit capitular în Lugoj a făcut o Fundaţie de stipendii (burse) pentru „fiii preoţilor şi credincioşilor din teritoriile sătmărene şi maramureşene”; dr. Virgil Mureşanu consilier la Curtea de Apel în Tăşnad „Ne-a oferit câteva sute de volume din biblioteca rămasă de părintele său, preotul Vasile cândva Mureşanu, prin cari se pune temelie bibliotecii Noastre eparhiale”.

La 25 decembrie 1931, în Pastorala primului Crăciun între maramureşeni, cunoscând deja starea Eparhiei, evocând episodul închinării păstorilor (care de la peşteră „s-au întors mărind şi lăudând pe Dumnezeu de toate cele ce auzise şi văzuse, precum se zisese lor” –Luca 2,20– prin  această lucrare ei săvârşind „o apostolie mireană, făcută, oarecum din poruncă divină, chiar la începutul vieţii Mântuitorului”), Episcopul accentuează „sprijinul mirenior la lucrul de apostolie al preoţilor, care s-a dovedit nespus de folositor atât Bisericii, cât şi celor care veneau să-l ofere”, după care insistă pentru dezvoltarea AGRU-lui.

În 20 ianuarie 1932 scrie protopopilor (nr. 251): „La spovedanii să nu se primească de la credincioşi sub nici un titlu nici un fel de contribuţii, îndrumând pe cei ce ar avea, pe alocuri, obiceiu, să dea această contribuţie pe seama bisericii”; iar

În 21 ianuarie 1932 scrie Oficiului protopopesc Baia Mare (nr. 278): „Mult îngrijoraţi de veştile puţin mângâietoare cari Ni se aduc la cunoştinţă în legătură cu starea religioasă-morală a credincioşilor noştri din Baia Mare, vă invităm să luaţi măsurile cerute de împrejurări, ca în capela învoită de Noi pentru regiunea Valea Roşie, să se oficieze serviciul liturgic în toate Duminecile şi sărbătorile, regulat, la data fixă, pentru ca credincioşii cari ar vrea să asiste să se poată orienta şi să nu aştepte de geaba, cum auzim că s-a întâmplat nu odată. De altă parte în regiunea <<Postfunduş>> pare a fi prins noi puteri mişcarea pocăită. Veţi căuta deci toate mijloacele cari ar putea să ajute la stăvilirea şi contracararea acestei mişcări. Baia Mare, din şedinţa consistorială ţinută la 21 Ianuarie 1932, binevoitor † Ep. Alexandru”; stare asupra căreia va reveni peste câteva luni, când scrie noului protopop Vasile Szabo: „Nu putem trece […] uşor peste situaţia de fapt […] că adică preoţii parohiilor din Baia Mare îşi cunosc mult mai puţin credincioşii de cum ar trebui şi de cum s-ar putea. Or, situaţia aceasta nu e bună şi nu poate să mai dăinuiască. De aceea Te invităm să iei în mână chestiunea strângerii raporturilor dintre preoţii şi credincioşii acestor parohii şi să cauţi, prin mijloacele ce se vor găsi necesare ori potrivite, să se amelioreze cât mai mult posibil situaţia de acum. Iar pentru ca şi Noi să ştim pe ce căi se plănuieşte statornicirea noilor raporturi de mai mare apropiere între păstori şi păstoriţi, Ne veţi raporta la timpul său asupra planului de muncă, asupra căruia se va fi convenit”.

În 23 ianuarie 1932 dispune Oficiului protopopesc Baia Mare (nr. 277) ca preotul Sighismund Lenghel să fie dojenit public „în faţa proximei conferinţe districtuale a preoţimii” pentru că nu a consemnat în matricola botezaţilor că părinţii aveau numai căsătoria civilă.

rezultate

Deşi din cele peste 4800 acte primite sau emise de Cancelaria eparhială în cursul anului 1931 nu am putut vedea şi valorifica decât cele consemnate în „note”, se pot constata următoarele rezultate la sfârşitul primului an de arhipăstorire a Episcopului Dr. Alexandru Rusu:

  1. În Eparhia Maramureşului funcţionau toate instituţiile de bază. Şi anume: 
  2. CAPITLUL CATEDRAL, compus din şase canonici: prepozit, lector, custode, magistru de ceremonii, duhovnic şi cancelar.
  3. SERVICIILE CENTRALE: 
  4. Consistoriul Episcopesc format din : Episcop, doi vicari generali, doi asesori, financiar, notar, juristconsult şi inginer.
  5. Serviciul Administrativ, condus de un canonic, director, ajutat de: subdirector, contabil, secretar şi actuar.
  6. Tribunalul Matrimonial, format dintr-un preşedinte, cinci asesori, un defensor şi un notar.
  7. Serviciu de Conturi, avându-l director pe canonicul arhipresbiter (vicarul general), doi profesori ca asesori şi un contabil ca şef de serviciu.
  8. Administraţia Capitulară: director, controlor, casier şi contabil.
  9. Exactoratul Diecezan, un corp de control financiar intern.
  10. Reuniunea Diecezană de Misiuni Sfinte a Preoţilor, condusă de un canonic-preşedinte, vicarul foraneu de Sighet-vicepreşedinte, şase consultori din diferitele zone ale Eparhiei, doi supleanţi, secretar general, casier şi controlor.
  11. Organizaţia Eparhială „Asociaţia Generală a Românilor Uniţi” – AGRU.
  12. Reuniunea Mariană.
  13. ÎN TERITORIU:
  14. Ordinul Sf. Vasile cel Mare, având casa mamă şi reşedinţa la mânăstirea Bixadului, condusă de un egumen, secondat de vicar şi magistrul noviciatului.
  15. Oficii Protopopeşti în toate cele 13 Districte, conduse de câte un protopop ajutat de un notar.
  16. Tribunale protopopeşti ca for de primă instanţă, formate din: protopop ca preşedinte, patru asesori, doi supleanţi, defensor, financiar şi notar.
  1. Organ de presă propriu – „Buletinul Eparhial”

  III.   Personal clerical în funcţie.

La 31 decembrie 1931 în Eparhia Maramureşului sunt: doi vicari generali, doi vicari furanei, 19 arhidiaconi onorari, 13 protopopi în funcţie, 8 protopopi emeriţi, 54 protopopi onorari, 156 preoţi parohi, 91 administratori parohiali şi un capelan personal.

  1. IV. Tineri la studii teologice. 

În anul academic 1931/1932 Eparhia Maramureşului are doi studenţi la Colegiul pontifical grec din Roma, unul la colegiul rutean din Roma, doi la Facultatea de Teologie din Strasbourg, patru la Academia Teologică din Blaj, 29 la Cluj şi patru la Oradea.

  1. Numărul credincioşilor greco-catolici.

Total: 359.944, din care 290.637 români şi 69.307 ruteni (Pentru cei care n-au acces la informaţie de arhivă, anexăm spre consultare un extras din Şematismul pe anul 1932 cu numărul sufletelor, la 31 decembrie 1931, pe confesiuni, parohii şi filii – Anexa I).

CONCLUZIE

Cel caracterizat de presa băimăreană la data instalării în Baia Mare, 2 februarie 1931, drept „preot zelos, profesor emerit, sfetnic al celui dintâi Arhiereu al Bisericii Unite, orator de marcă, scriitor bisericesc recunoscut, plin de forţă, energie şi voinţă”, Episcopul dr. Alexandru Rusu s-a dovedit a fi, nu numai un păstor al păstorilor de suflete, ci şi un creator de instituţie eclezială şi administrativ-financiară, pe care a înzestrat-o cu legislaţie şi pârghii de conducere şi de control, demne de urmat şi în era internetului şi a telefoniei mobile.

Cu mijloacele de comunicare şi la tehnica de acum peste 70 ani în urmă, în Eparhia Maramureşului funcţiona un sistem informaţional şi de decizie impecabil. Principala pârghie între ierarh, preoţi şi păstoriţi era protopopul. Acesta conducea în parohiile afiliate nu numai acţiunile religios-morale (misiuni, hramuri, reuniuni mariane, AGRU, pelerinaje, etc.), ci prezida anual, în fiecare parohie pe rând adunarea generală a credincioşilor în care era prezentat de către preotul paroh „Ziarul de casă”, adică jurnalul de venituri şi cheltuieli, pe care protopopul după verificare şi aprobare îl semna şi aplica sigiliul. Apoi, pe lângă rapoartele ocazionale despre diferite cauze intervenite pe parcurs, protopopul înainta administraţiei Eparhiale următoarele formulare primite de la parohii, după ce le verifica şi centraliza: Protocolul vizitaţiunii protopopeşti pe anul…, Informaţiunea văduvelor şi orfanilor de preot, Informaţiunea cantorului (statutul , viaţa şi moralitatea), Tabela sumară (situaţia statistică, bilanţ financiar anual), Consemnarea căsătoriţilor despărţiţi deolaltă, Consemnarea trecerilor de la religiunea gr.-cat. la alte religiuni sau confesiuni, Consemnarea trecerilor de la alte religiuni sau confesiuni la religiunea gr.-cat., Consemnarea căsătoriilor prin rit mestecate şi Consemnarea căsătoriilor prin religiune mestecate (mixte).

Cu astfel de sistem administrativ , dirijat personal şi prin Curia centrală, Episcopul cunoştea exact care era starea eparhiei şi putea decide măsurile impuse de realitate, pentru ca această instituţie divino-umană, Biserica, să-şi împlinească rostul ei de a fi, în mijlocul şi pentru poporul drept credincios, corabia mântuirii. În Maramureş, la cârma acestei corăbii s-a instalat în anul 1931 după Cristos episcopul dr. Alexandru Rusu, ca un timonier providenţial. 

Aşa îl vedem noi, epigonii, în luminosul zuărel de zi al începutului apostolatului său, timp în care nu se putea bănui că la amurgul episcopatului zarea va fi aureolată nu numai de nimbul sfinţeniei, ci şi de sângeriul martiriului.

Baia Mare, septembrie 2004        Preot Romul Pop,

consilier administrativ al Eparhiei de Maramureş.

Anexa I

Extras din ŞEMATISMUL VENERATULUI CLER al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1932

Nr.

crt

Localitatea

Numărul sufletelor la data de 31 decembrie 1931 pe confesiuni

Greco

catolici

Romano Catolici

Orto-docşi

Calvini

Luterani

Pocăiţi

Israe-liţi

Alte conf

 

I. DISTRICTUL PROTOPOPESC  BAIA MARE

        
  1.  

Ardusat *

1169

35

219

78

–

14

52

–

  1.  

Baia Mare I,II,III

4435

44463

148

1540

315

48

1944

8

  1.  

Valea Borcutului

468

50

–

20

–

–

16

–

  1.  

Baia Sprie

1371

2008

30

438

–

–

326

3

  1.  

Băiţa

842

485

–

–

–

–

24

–

  1.  

Nistru

194

233

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ulmoasa

122

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Bozânta Mare

603

1

–

–

–

–

8

–

  1.  

Bozânta Mică

442

–

–

–

–

–

4

–

  1.  

Colţirea

327

–

–

5

–

–

21

–

  1.  

Arieşu de Câmp

266

–

–

–

–

–

2

–

  1.  

Buşag

490

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Chechiş

911

3

4

–

–

–

12

–

  1.  

Chiuzbaia

905

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dăneşti

457

2

–

–

–

–

4

–

  1.  

Bontăieni

297

–

–

–

–

–

2

–

  1.  

Negreia

318

44

2

–

–

–

5

–

  1.  

Dumbrăviţa I,II

1047

5

5

7

–

6

18

–

  1.  

Rus

708

3

2

–

–

1

6

–

  1.  

Şindreşti

575

–

5

–

–

2

2

–

  1.  

Fărcaşa

1060

52

–

4

–

–

40

–

  1.  

Ferneziu

1834

745

10

122

–

3

27

–

  1.  

Firiza

1234

1

–

–

–

–

11

–

  1.  

Blidar

406

20

–

–

–

–

–

–

  1.  

Valea Neagră

112

2

–

–

–

–

–

–

  1.  

Groşi

1129

–

2

–

–

–

18

–

  1.  

Lăpuşel

1035

5

3

210

–

–

86

–

  1.  

Mocira

851

–

–

–

–

1

9

–

  1.  

Recea

865

3

5

1

–

–

2

–

  1.  

Săsar

1388

15

–

–

–

–

35

–

  1.  

Sârbi

602

–

–

–

–

9

11

–

  1.  

Buzeşti

521

–

–

–

–

–

8

–

  1.  

Satu Nou de Jos

725

–

l

–

–

–

8

–

  1.  

Ocoliş

653

2

2

–

–

–

4

–

  1.  

Satu Nou de Sus

793

–

3

–

–

5

–

–

  1.  

Tăuţii de Sus

889

65

–

–

–

2

19

–

  1.  

Şişeşti I,II

998

–

2

–

–

–

11

–

  1.  

Unguraş

410

–

2

–

–

–

3

–

  1.  

Tămaia

989

–

–

–

–

–

14

–

  1.  

Tăuţii de Jos

661

160

9

311

–

–

25

–

  1.  

Măgherăuş

360

5

1

23

1

–

6

–

 
 

II. DISTRICTUL CHIOAR

        
  1.  

Buciumi

779

4

–

3

–

–

35

–

  1.  

Hovrila

361

1140

–

–

–

–

–

–

  1.  

Buteasa

822

–

–

–

–

–

2

–

  1.  

Ciolt

523

–

14

–

–

–

10

–

  1.  

Berchezoaia

698

–

10

–

–

9

8

–

  1.  

Culcea

675

–

–

1

–

–

13

–

  1.  

Coltău

675

–

–

1

–

–

13

–

  1.  

Curtuiuşul Mare

850

–

–

–

–

1

16

–

  1.  

Fericea

619

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Finteuşul Mic

597

–

–

4

–

–

11

–

  1.  

Hideaga

423

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Iadăra

988

–

–

–

–

5

10

–

  1.  

Stejera

182

–

–

–

–

–

2

–

  1.  

Lucăceşti

443

–

–

3

–

–

5

–

  1.  

Dăneşti-Chioar

299

–

–

–

–

–

11

–

  1.  

Mireşul Mare

1404

6

7

6

–

–

70

–

  1.  

Posta

312

–

5

–

–

–

3

–

  1.  

Arieşul de pădure

351

5

–

–

–

–

5

–

  1.  

Săpâia

141

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Pribileşti

645

8

1

12

–

–

13

–

  1.  

Fersig

575

1

1

2

–

–

14

–

  1.  

Prislop

682

–

–

–

–

–

8

–

  1.  

Remetea Chioar

973

1

–

–

–

–

30

–

  1.  

Remecioara

265

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Remeţi

784

–

1

–

–

–

–

1

  1.  

Tolghieş

494

2

–

5

–

–

4

9

  1.  

Satulung

906

44

–

299

–

–

32

–

  1.  

Mogoşeşti

641

1

–

–

–

–

29

–

  1.  

Săcălăşeni

792

4

–

4

–

–

26

–

  1.  

Şomcuta-Mare

1696

264

50

207

–

–

811

–

  1.  

Berchez

65

11

51

356

–

–

35

–

  1.  

Finteuşul Mare

128

3

524

–

–

–

9

–

  1.  

Văleni

107

–

1143

–

–

–

7

–

  1.  

Valea Chioarului

711

6

3

–

–

–

13

–

  1.  

Duruşa

228

1

–

–

–

–

–

–

  1.  

Varaiu

677

–

2

–

–

2

14

–

 
 

III. DISTRICTUL JIBOU

        
  1.  

Aluniş

726

–

–

–

6

–

9

–

  1.  

Chelinţa

845

–

3

–

–

–

20

–

  1.  

Cheud

1085

–

1

–

–

–

36

–

  1.  

Cioara

279

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dobrin

572

–

–

7

–

–

10

–

  1.  

Naimon

3

–

–

211

–

–

–

–

  1.  

Sâncraiu

9

–

–

291

–

–

–

–

  1.  

Verveghiu

10

–

–

610

–

–

–

–

  1.  

Cuceu

1127

5

–

5

–

27

8

–

  1.  

Domnin

868

1

–

6

–

38

–

–

  1.  

Bârsa

1228

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Firminiş

605

–

–

2

–

4

2

–

  1.  

Cristur

9

–

–

600

–

–

18

–

  1.  

Mirşid

425

–

–

108

–

–

7

–

  1.  

Inău

938

–

–

5

–

–

17

–

  1.  

Jibou

1011

202

40

1490

17

–

638

9

  1.  

Năpradea

1232

1

5

21

–

–

44

–

  1.  

Poptelecul-Silvaniei

940

–

3

6

–

13

10

–

  1.  

Rona

441

–

1

30

–

–

3

–

  1.  

Turbuţa

667

–

–

–

–

7

2

–

  1.  

Someş-Guruslău

804

1

1

14

–

–

–

–

  1.  

Husia

410

1

–

1

–

5

1

–

  1.  

Someş Odorheiu

1602

3

3

125

–

22

57

–

  1.  

Şoimuş

916

8

–

16

–

–

3

–

  1.  

Traniş

624

–

–

–

–

–

13

–

  1.  

Vădurele

365

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ulmeni

666

4

12

156

1

13

120

–

  1.  

Ţicău

302

–

–

104

–

–

7

–

 
 

IV. DISTRICTUL MĂNĂŞTUR

        
  1.  

Berinţa

230

4

738

–

–

–

–

–

  1.  

Cărpiniş

52

247

–

–

–

–

3

–

  1.  

Cavnicul de Jos

776

150

–

–

–

3

40

–

  1.  

Cavnicul de Sus

872

335

11

6

–

1

52

–

  1.  

Cerneşti

887

15

6

3

–

–

25

–

  1.  

Bloaja

42

–

38

–

–

–

–

–

  1.  

Ciocotiş

6

–

967

–

–

–

–

–

  1.  

Fânaţe

8

–

751

–

–

–

–

–

  1.  

Trestia

5

–

658

–

–

–

–

–

  1.  

Coaş

1231

2

10

–

–

–

40

2

  1.  

Curtuiuşul Mic

15

–

403

–

–

23

6

–

  1.  

Copalnic

582

–

434

–

–

6

10

–

  1.  

Copalnic-Mănăştur

787

18

20

10

–

–

325

–

  1.  

Coruia

803

–

–

–

–

–

27

–

  1.  

Cărbunar

12

–

813

–

–

–

11

–

  1.  

Măgureni

366

–

2

–

–

–

–

–

  1.  

Brebeni

334

1

1

–

–

–

4

–

  1.  

Preluca Nouă

526

–

1

–

–

–

3

–

  1.  

Aspra

137

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Codru

90

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Întrerîuri

140

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Preluca Veche

532

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Groape

101

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ruşor

386

8

–

–

–

–

13

–

  1.  

Vad

440

4

–

–

–

–

2

–

  1.  

Şurdeşti I,II

951

–

–

–

–

–

10

–

  1.  

Cetăţele

536

–

–

–

–

1

5

–

 
 

V. DISTRICTUL SATU MARE

        
  1.  

Apateu

190

–

–

156

–

–

13

–

  1.  

Ambud

68

–

2

851

–

–

60

–

  1.  

Păuleşti

164

–

2

227

–

–

15

–

  1.  

Petin

77

–

–

378

–

1

25

–

  1.  

Boghiş

812

19

3

450

–

1

8

5

  1.  

Principele Mihaiu

88

–

177

–

–

–

–

–

  1.  

Botiz

1982

427

18

429

1

–

145

–

  1.  

Cărăşeu

467

7

–

907

–

–

94

45

  1.  

Chilia

586

–

–

–

–

1

15

–

  1.  

Culciul Mare

445

8

–

406

–

–

21

–

  1.  

Corod

320

2

–

322

–

–

36

2

  1.  

Culciul Mic

197

3

2

523

–

2

11

–

  1.  

Cuţa

628

4

–

–

–

–

7

1

  1.  

Socondul Mare

93

882

–

3

–

–

25

–

  1.  

Doba

982

12

20

438

–

–

7

–

  1.  

Colonia Colonel Paulian

380

–

86

–

–

–

–

–

  1.  

Colonia Lucăceşti-Paprica

144

–

6

–

–

–

–

–

  1.  

Gereuşa

1116

14

–

4

6

8

–

17

  1.  

Sărătura

30

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Halmeu

778

606

365

1406

–

–

1418

–

  1.  

Colonia-Drăguşeni

340

–

–

–

–

6

–

–

  1.  

Colonia Micola

247

–

7

–

–

–

–

–

  1.  

Hodişa

656

–

–

–

–

–

21

–

  1.  

Homorodul de Mijloc

848

–

–

–

–

–

10

–

  1.  

Homorodul de sus

530

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Lipău

836

7

–

13

2

–

21

–

  1.  

Medişa

713

–

–

–

–

–

9

–

  1.  

Solduba

764

–

–

–

–

–

11

–

  1.  

Necopoi

566

32

1

9

–

–

5

–

  1.  

Homorodul de jos

58

814

–

18

–

–

57

–

  1.  

Oar

466

45

7

1121

–

–

32

–

  1.  

Dara

312

246

14

392

1

1

42

–

  1.  

Odoreu

1291

81

3

271

–

–

117

–

  1.  

Berindan

232

31

1

334

–

–

15

–

  1.  

Ciuperceni

161

–

–

15

–

–

–

–

  1.  

Cucu

181

7

–

124

–

–

11

–

  1.  

Mărtineşti

277

28

2

332

–

–

–

–

  1.  

Petea

279

23

20

27

–

–

8

–

  1.  

Atea

119

69

8

336

–

–

25

–

  1.  

Pusta-Dorolţ

216

81

2

251

–

–

23

–

  1.  

Satu Mare I,II,III

  11709

6318

1209

12519

518

63

17848

1623**

  1.  

Soconzel

687

–

–

–

–

–

9

–

  1.  

Stâna

994

–

–

–

–

2

9

–

  1.  

Bolda

1415

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vetiş

775

81

1

725

–

–

44

–

  1.  

Colonia Voivodul Mihai

1059

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Viile Satu Mare

787

–

4

1865

1

4

213

1

 
 

VI. DISTRICTUL SEINI

        
  1.  

Apa

1765

22

3

595

1

8

110

–

  1.  

Băbăşeşti

697

–

–

6

–

–

12

–

  1.  

Bicău

436

–

–

–

–

–

3

–

  1.  

Iegărişte

530

13

–

–

–

15

10

–

  1.  

Poiana Codrului

337

192

1

16

–

–

–

–

  1.  

Borleşti

1163

302

2

2

–

–

58

–

  1.  

Aciua

553

2

–

–

–

–

2

–

  1.  

Cicârlău I,II

1445

8

–

10

–

–

40

–

  1.  

Bârgău

306

–

–

–

–

–

13

3

  1.  

Merişor

303

1

–

1

–

–

7

–

  1.  

Crucişor

654

16

–

2

–

–

24

–

  1.  

Măriuş

638

7

–

1

–

–

14

–

  1.  

Sâiu

293

828

6

–

3

–

25

–

  1.  

Ilba

704

3

10

10

–

–

13

–

  1.  

Handalul Ilbei

285

65

3

–

–

–

–

–

  1.  

Săbişa

650

3

–

–

–

–

12

–

  1.  

Iojib

541

421

–

284

–

–

16

–

  1.  

Viile Iojibului

37

–

–

72

–

–

–

–

  1.  

Viile Medieşului

220

–

1

55

–

–

4

–

  1.  

Medieşul Aurit I,II

2088

56

3

262

2

13

257

9

  1.  

Dumbrava Medieşului

766

–

–

6

–

–

2

–

  1.  

Româneşti

567

18

–

247

–

–

2

–

  1.  

Pomi

1350

41

8

–

11

–

80

–

  1.  

Potău

1006

5

4

420

–

–

28

–

  1.  

Roşiori

1644

4

–

–

–

–

41

–

  1.  

Seini

3086

569

20

733

2

24

690

–

  1.  

Someşeni

641

6

1

5

–

–

13

–

  1.  

Valea Vinului

1389

12

1

5

–

–

57

–

  1.  

Viile Apei

370

52

–

355

–

3

9

2

  1.  

Viile Răcşii

236

–

22

–

–

–

–

–

  1.  

Viile Oraşului Nou

429

7

–

91

–

–

21

–

 
 

VII. DISTRICTUL SILVANIA

        
  1.  

Asuajul de Jos

1125

–

–

1

–

–

9

–

  1.  

Asuajul de Sus

1561

5

–

35

–

5

13

–

  1.  

Băiţa

1517

7

4

7

–

–

32

–

  1.  

Băseşti

1096

–

12

23

–

11

53

–

  1.  

Bârsăul de Jos

849

–

–

6

–

–

15

–

  1.  

Bârsăul de Sus

1555

19

–

5

–

5

40

–

  1.  

Benesat

443

–

3

111

–

24

7

–

  1.  

Arduzel

82

–

4

480

–

–

10

–

  1.  

Biuşa

317

4

–

356

–

20

5

–

  1.  

Horoat

277

–

–

1

–

–

6

–

  1.  

Cehul-Silvaniei

210

320

23

2880

5

40

691

6

  1.  

Ulciug

296

12

–

460

–

28

8

–

  1.  

Gârdani

972

7

–

13

–

–

24

–

  1.  

Giurtelecul Hododului

1494

1

11

5

–

–

8

–

  1.  

Hodod

102

15

–

1102

593

107

101

19

  1.  

Mânău

364

–

–

–

–

–

5

–

  1.  

Tohat

364

–

–

–

–

–

5

–

  1.  

Mineu

603

–

–

365

–

–

11

–

  1.  

Bocşiţa

383

–

–

12

–

–

–

–

  1.  

Motiş

618

–

–

–

–

–

13

–

  1.  

Nadişul

702

–

–

–

–

–

2

–

  1.  

Noţig

946

–

–

9

–

7

17

–

  1.  

Oarţa de Jos

814

1

5

1

–

–

25

–

  1.  

Oarţa de Sus

888

–

–

–

–

24

12

–

  1.  

Ortiţa

391

–

2

–

–

–

3

–

  1.  

Odeşti

813

–

2

–

–

–

16

–

  1.  

Sălăţig

297

18

1

165

–

–

9

2

  1.  

Bulgari

391

–

1

7

–

1

2

–

  1.  

Leleiu

185

–

–

895

–

95

26

–

  1.  

Sălsig

1299

11

3

10

–

4

40

19

  1.  

Someş Uileac

833

1

–

22

–

–

11

–

  1.  

Vicea

308

–

–

5

–

–

–

–

  1.  

Stremţ

633

–

1

–

–

38

9

–

  1.  

Sălişte

331

–

–

–

–

10

6

–

  1.  

Tămăşeşti

875

–

–

–

–

12

16

–

  1.  

Urminiş

604

–

–

–

–

–

9

–

  1.  

Ariniş

659

–

–

159

–

–

89

–

 
 

VIII. DISTRICTUL ŢARA OAŞULUI

        
  1.  

Bătarciu

1381

269

4

20

–

15

204

–

  1.  

Tămăşeni

9

–

–

540

–

–

30

–

  1.  

Bixad I,II

1923

4

–

5

–

–

97

–

  1.  

Boineşti

971

59

–

–

–

–

15

–

  1.  

Călineşti

1907

25

–

4

–

–

183

–

  1.  

Cămărzana

2441

–

2

–

2

7

100

–

  1.  

Certeze

2089

287

3

1

–

–

352

–

  1.  

Comlăuşa

744

21

–

–

–

–

118

–

  1.  

Gherţa-Mare

890

–

1

–

–

–

51

–

  1.  

Gherţa-Mică

1792

–

1

10

–

–

56

–

  1.  

Lechinţa

666

–

1

–

–

–

36

–

  1.  

Moişeni

867

–

–

–

–

–

25

–

  1.  

Negreşti

3338

213

5

196

–

8

457

40

  1.  

Prilog

613

–

–

11

–

–

10

–

  1.  

Oraşul Nou

31

–

7

1560

–

40

275

–

  1.  

Remetea Oaşului

48

–

–

771

–

–

21

–

  1.  

Viile Prilogului

154

4

–

2

–

–

12

–

  1.  

Racşa

1533

3

16

–

–

–

21

–

  1.  

Tarna-Marna

1344

284

17

114

–

–

350

–

  1.  

Bocicău

475

–

–

–

–

–

7

–

  1.  

Valea Seacă

998

–

–

–

–

–

63

–

  1.  

Târsolţ

1600

–

–

–

–

–

127

–

  1.  

Aliceni

191

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Trip

989

–

–

–

–

6

12

–

  1.  

Baia-Bixad

118

28

–

24

–

–

126

–

  1.  

Gizeni

42

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Tur

932

8

7

–

–

1

11

–

  1.  

Turţ I,II

3282

78

8

26

–

–

334

–

  1.  

Vama

1446

15

6

819

3

1

208

–

  1.  

Puturoasa

4

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Scălzile Vamei

5

–

–

–

–

–

–

–

 
 

IX. DISTRICTUL IZA

        
  1.  

Bocicoel

1205

–

–

–

–

–

54

–

  1.  

Botiza

1982

–

–

–

–

–

250

–

  1.  

Cuhea

1731

–

264

–

–

28

316

–

  1.  

Dragomireşti

2078

84

269

7

4

21

761

–

  1.  

Glod

868

–

–

–

–

5

260

–

  1.  

Slătioara

647

–

–

–

–

28

108

–

  1.  

Ieud I,II

2545

2

–

1

 

–

303

–

  1.  

Poieni

940

–

–

–

–

–

161

–

  1.  

Rozavlea

2309

–

–

–

–

45

759

–

  1.  

Săcel

1942

–

970

2

–

–

642

–

  1.  

Şieu

1493

–

–

–

–

–

295

–

  1.  

Săliştea de Sus-Benef.inferior

1635

–

–

–

–

4

69

–

  1.  

Săliştea de Sus-Benef.superior

1666

8

–

–

–

28

258

–

  1.  

Strâmtura

3186

2

5

4

–

–

404

–

 
 

X. DISTRICTUL SIGHET

        
  1.  

Bârsana

3125

15

4

–

–

28

426

–

  1.  

Berbeşti

1770

2

13

1

–

–

545

–

  1.  

Breb

1513

–

–

–

–

–

157

–

  1.  

Budeşti

2258

4

–

2

–

3

385

–

  1.  

Baia-Totoş

5

10

–

–

–

–

8

–

  1.  

Călineşti

1712

–

–

–

–

–

137

–

  1.  

Crăceşti

1100

–

–

–

–

8

110

–

  1.  

Deseşti

1079

11

–

–

–

–

91

–

  1.  

Fereşti

324

8

68

–

–

6

39

–

  1.  

Corneşti

219

–

298

–

–

2

–

–

  1.  

Giuleşti

1788

4

2

–

–

2

181

–

  1.  

Iapa

1637

–

–

–

–

25

288

–

  1.  

Năneşti

852

–

–

–

–

–

73

–

  1.  

Ocna-Şugatag

435

947

15

13

–

–

170

–

  1.  

Hoteni

378

–

–

–

–

–

6

–

  1.  

Onceşti

1347

3

–

–

–

–

115

–

  1.  

Rona de Jos

2266

–

–

–

–

2

504

–

  1.  

Sarasău

1220

29

95

8

–

–

242

–

  1.  

Sat -Şugatag

1146

11

–

3

–

16

85

–

  1.  

Hărniceşti

722

–

–

–

–

–

65

–

  1.  

Săpânţa

2934

18

6

6

–

55

1020

–

  1.  

Sârbi

1001

–

–

–

–

–

120

–

  1.  

Sighet I,II

7278

3083

410

1679

23

84

10634

  80

  1.  

Vad

2061

–

–

–

–

14

150

–

  1.  

Lazu Baciului

281

–

–

4

–

–

20

–

  1.  

Valea Cufundoasă

633

–

–

12

 

–

4

–

  1.  

Valea Porcului

254

–

312

–

–

–

18

–

  1.  

Văleni

1269

–

–

–

–

–

57

–

 
 

XI. DISTRICTUL VIŞEU

        
  1.  

Boian (în Bucovina)

938

780

4358

–

–

–

117

–

  1.  

Gogolina

13

34

657

–

–

–

2

–

  1.  

Lehăcenii Tăutului

23

210

900

–

–

–

16

–

  1.  

Săliştea

23

53

1013

–

–

–

120

–

  1.  

Borşa I

2795

–

200

–

–

20

1500

–

  1.  

Baia Borşa

209

550

–

–

–

–

–

–

  1.  

Borşa II

1536

–

20

–

–

17

1700

–

  1.  

Borşa III

2000

35

1600

–

–

–

–

–

  1.  

Leordina

1847

–

–

3

–

50

325

–

  1.  

Mânăstirea Moiseiului

1061

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Moiseiu

3860

11

4

7

–

64

1154

–

  1.  

Petrova

2276

4

9

5

–

–

591

–

  1.  

Vişeul de Jos

3148

29

921

–

–

172

614

–

  1.  

Vişeul de Mijloc

1779

–

–

–

–

–

747

–

  1.  

Vişeul de Sus

4375

3921

480

25

–

–

4436

–

 
 

XII. DISTRICTUL BUCOVINEAN

***

        
  1.  

Adâncata

842

240

4000

–

500

–

80

–

  1.  

Camenca

8

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dumbrava Roşie

30

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Oprişeni

6

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Pătrăuţi

22

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Petriceanca

4

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Tărăşeni

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cacica

560

800

480

 

6

–

30

–

  1.  

Arbore

7

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Clit

550

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cornu-Luncii

21

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Gura-Humorului

56

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Părteşti

26

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Poiana-Micului

11

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Solca

29

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Soloneţul-Nou

380

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Câmpulung

400

1385

6558

–

130

400

1677

13

  1.  

Angel

25

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Breaza

13

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Bucşoaia

10

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cârlibaba

112

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ciocăneşti

20

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ciumârna

8

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dorna Candrenilor

15

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dorothea

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Floceni

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Frasin

53

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Frumosul

17

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Fundul-Moldovei

8

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Gemenea

5

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Iacobeni

8

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Negrileasa

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Poiana Stampei

6

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Pojorâta

14

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Prisaca  -Dornei

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ruşii -Moldoviţei

150

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ruşii de Boul

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Sadova

10

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Stulpicani

5

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Valea Putnei

4

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vama

23

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vatra-Dornei

200

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vatra-Moldoviţei

15

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cernăuţi

14080

15000

28000

–

5000

400

55000

–

  1.  

Bila

19

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Camena

86

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Corovia

20

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cuciurul Mare

300

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Mihalcea

50

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Molodia

30

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ostriţa

6

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Revna

6

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Valea Cosminului

40

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vologa

30

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cozmeni

520

428

3530

–

–

–

645

31

  1.  

Mămăeştii Vechi

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Pohorlăuţi

470

87

2500

–

–

5

34

–

  1.  

Putila

250

30

2900

–

–

–

600

–

  1.  

Chiseliţeni

19

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Coniatin

26

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dihteneţ

42

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Gura-Putilei

45

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Iabloniţa

36

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Măreniceni

65

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Plosca

30

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Sălăşeni

60

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Sărghieni

139

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Toraceni

124

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Rarancea

1208

149

4000

–

–

9

54

–

  1.  

Toporăuţi

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Rădăuţi

650

4093

6000

–

465

–

5488

–

  1.  

Bădeuţi

5

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Bilca

4

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Burla

1

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Costişa

13

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dorneşti

9

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Frătăuţii Vechi

8

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Gălăneşti

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Gura Putnei

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Horodnicul de Jos

9

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Marginea

4

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Milisăuţi

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Monăuţi

7

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Putna

41

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Satul-Mare

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Suceviţa

10

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vicovul De Sus

6

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Voivodeasa

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Volovăţ

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Sadagura

469

3000

2500

–

35

50

3200

–

  1.  

Cernauca

190

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Jucica Nouă

79

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Jucica Veche

50

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Lenteşti

37

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Rohozna

150

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Şereuţii De Jos

52

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Şeruţii De Sus

20

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Şubraneţ

20

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vaslăuţi

28

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Zadubreni

4

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Sadău

450

100

2100

–

–

–

250

–

  1.  

Brodina

65

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Falcău

35

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Seletin

150

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Siret

1312

2370

2290

–

134

46

4280

–

  1.  

Baineţ

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Balcăuţi

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Botuşaniţă

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cereptcăuţi

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Dorneşti

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Gărbăuţi

18

–

–

 

–

–

–

–

  1.  

Gropeni

412

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Mânăstioara

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Mihăileni

3

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Muşeniţa

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Negostina

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Rogojeşti

4

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Sinăuţii De Jos

5

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Stârcea

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Şerbăuţi

5

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Tereblecea-Veche

92

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Văşcăuţi

42

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vicşani

83

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Volcineţ

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Stotojineţ

1394

1807

4798

–

316

–

6453

  58

  1.  

Banila Pe Siret

94

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Bobeşti

6

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Broscăuţii-Noi

23

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Broscăuţii-Vechi

136

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Budeniţi

12

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Căbeşti

9

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ciudei

19

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cireş

65

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Comăreşti

32

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Crasna Ilschii

16

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Crasna Putnei

6

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Crăşnioara Nouă

19

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Crăşnioara Veche

25

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Davideni

13

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Davideni Zrub

163

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Drăcineţ

11

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Hliniţa

8

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Igeşti

14

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Iordăneşti

21

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Jadova Nouă

68

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Jadova Veche

37

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Mesteceni

11

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Panca

41

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Ropcea

33

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Slobozia -Comăreşti

2313

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Suceava

1084

4000

3690

–

45

31

–

48

  1.  

Dărmăneşti

40

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Iţcani-Gara

412

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Sf.Ilie

188

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Văşcăuţi Pe Ceremuş

538

1100

4025

–

–

–

730

–

  1.  

Banila Pe Ceremuş

42

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Carapciu Pe Ceremuş

20

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Stăneştii De Jos

50

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vijniţa

890

342

357

–

–

–

3200

–

  1.  

Berhomet pe Siret

22

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Lucavăţ Pe Siret

30

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Maidan-Ispas

150

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Milie

8

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Zastavna

431

1380

3242

–

8

20

480

–

  1.  

Babin-Ştefăneşti

35

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Borăuţi

13

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cadobeşti

71

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Chişilău

11

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cincău

58

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Costrijeni

34

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Crisceatec

13

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Cuciurul-Mic

39

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Culeuţi

5

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Luca

38

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Prelipce

17

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Repujineţ

2

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Tăuteni

21

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vasilău

50

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vrânceni

90

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Vrâncenii Noi

71

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Zvineace

66

–

–

–

–

–

–

–

 
 

XIII. DISTRICTUL CISCARPATIN 

****

       
  1.  

Bercu

240

41

2

562

–

2

79

–

  1.  

Micula

313

278

–

670

–

–

132

–

  1.  

Nisipeni

225

52

–

431

–

–

18

–

  1.  

Noroieni

155

70

1

–

–

–

4

–

  1.  

Bistra

833

–

–

–

–

–

600

–

  1.  

Crasna-Petrovei

1379

–

–

–

–

–

80

–

  1.  

Valea-Vişeului

1096

–

–

–

–

–

100

–

  1.  

Carei

711

6768

1131

4659

413

–

3857

75

  1.  

Berveni

26

1278

26

1962

–

68

78

–

  1.  

Foeni

6

1877

–

 

–

–

–

–

  1.  

Ghenci

7

–

–

–

–

–

–

–

  1.  

Urziceni

24

1655

–

22

25

–

–

–

  1.  

Câmpulung La Tisa

1058

415

33

1100

–

–

322

7

  1.  

Cidreag

633

98

–

20

–

–

28

–

  1.  

Coştiui

585

584

9

4

2

–

21

–

  1.  

Crăciuneşti

874

–

–

–

–

–

1200

–

  1.  

Virişmort

200

350

500

15

–

–

106

–

  1.  

Livada

1775

1518

8

785

2

–

240

–

  1.  

Adrian

123

112

–

331

–

–

5

–

  1.  

Agriş

118

51

–

580

–

–

60

–

  1.  

Lunca La Tisa

1203

3

–

–

–

6

33

–

  1.  

Oradea

630

  22954

9650

23705

1015

781

22136

2075

  1.  

Peleşul-Mare

711

136

12

136

–

–

58

–

  1.  

Lazuri

773

402

28

–

304

1

–

43

  1.  

Pelişor

26

7

1

316

–

–

3

–

  1.  

Peregul-Mare

623

–

20

–

230

–

–

–

  1.  

Poienile de Sub Munte

1538

48

3173

4

–

40

734

–

  1.  

Porumbeşti

854

399

4

2

–

–

45

–

  1.  

Remetea

73

945

–

–

–

–

438

–

  1.  

Repedea

1420

–

–

–

–

65

265

–

  1.  

Rona de Sus

2335

99

16

4

2

16

468

–

  1.  

Ruscova

1830

9

6

–

4

12

1206

–

  1.  

Satu Mare

1623

6318

1209

12519

518

63

17848

–

  1.  

Sighet

1884

3083

410

1679

23

84

10634

79

  1.  

Turulung

507

2400

–

375

–

–

225

–

  1.  

Băbeşti

8

75

–

400

–

–

12

–

  1. Blajul sărbătorit la Academie şi … acasă

În 21 septembrie 2004 la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti a avut loc simpozionul academic „250 de ani de la deschiderea primelor şcoli sistematice româneşti”. Redăm un fragment din alocuţiunea P.S.S. dr. Virgil Bercea: 

„Făclia aprinsă la Blaj a  fost purtată de un Gheorghe Lazăr la Bucureşti, unde a deschis prima şcoala românească; de un Ion Maiorescu, care a plecat la Craiova să răspândească lumina primită în Blajul greco-catolic; primul sentiment de trăire naţional-românească la Cernăuţi l-a implementat Aron Pumnul, dascălul de română al lui Eminescu, plecat tot de pe băncile Şcolilor din Blajul. „Limba, literatura si  cultura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj – cu câte lacrimi cu cât sânge si cu cât geniu ştie numai istoricul care si-a închinai viaţa cercetând această epocă  eroică„,  conchide acelaşi Mircea Eliade.

Prin Şcolile deschise de Biserica Unită la Blaj, prin aceste „fântâni ale darurilor,… a tuturor de toată vârsta„, cum le numea Petru Pavel Aron, românii au pus un picior în Europa luminilor, despre care putem spune că a prefigurat Europa popoarelor unite de astăzi.

Sincopa de aproape 50 de ani prin care a trecut Blajul nu a reuşit să nimicească  marile idealuri, în ciuda atâtor forţe potrivnice, iar speranţa în adevărul şi dreptatea cauzei acesteia se confirmă „într-o nouă primăvară”, cum spune Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, chiar dacă această primăvară este încă destul de capricioasă, spunem noi. Primăvara Bisericii Greco-Catolice şi a Şcolilor Blajului ţine de speranţa în lucrarea proniei lui Dumnezeu care este şi primul şi ultimul care ocroteşte şi iubeşte cu adevărat Blajul.

Mulţumesc Academiei Române, preşedintelui ei, Domnului Academician Eugen Simion, că a organizat această Sesiune Solemnă pentru a aniversa cei 250 de ani de  la Deschiderea primelor Şcoli sistematice de la Blaj.”

În zilele de 8,9 şi 10 octombrie Mitropolia din Blaj a organizat ample manifestări prilejuite de aniversarea sfertului de mileniu al şcolilor româneşti:

– Te Deum în Catedrala Mitropolitană;

– sesiune de comunicări ştiinţifice, la Casa municipală de Cultură „Andrei Mureşan”;

– dezvăluirea statuii Episcopului Inocenţiu Micu Klein în Parcul 1848;

– Sf. Liturghie Arhierească în Catedrala „Sf. Treime” şi parastas în memoria Dascălilor Blajului. (N.R.: Vineri 8 octombrie 2004 Iliescu şi Năstase n-au ajuns la Blaj. Din cauza ceţii avionul n-a putut ateriza pe nici unul din aeroporturile vecine: Sibiu, Tg. Mureş sau Cluj. Oare ceaţa … a ocrotit serbările Blajului de prezenţa ateilor?)

(„FLORI DE CRIN”nr.6/martie2003)6.. Vivat academia, vivant profesores!

Luni, 10 iunie 2002, Comisia academică, numită de RECTORUL UNIVERSITĂŢII din BUCUREŞTI, formată din: preşedinte: D-na conf.univ.dr. Elena Beca, de la Universitatea Bucureşti; conducătorul ştiinţific al tuturor doctoranzilor şi decan al Facultăţii de Teologie Romano-Catolică a Universităţii din Bucureşti: pr.prof. univ. dr. Izidor Mărtincă; membri: pr.prof. univ. dr. Iosif Marton, prof. univ. dr. Gheorghe Porumb, pr.conf.univ.Ioan Mitrofan şi prof. univ. dr. Nicolae Bocşan (de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca); în prezenţa întregului Episcopat ai Bisericii Române Unită  cu   Roma, Greco-Catolică: I.P.S. Lucian Mureşan, arhiepiscop şi mitropolit în Blaj, I.P.S. George Guţiu, episcop de Cluj-Gherla, P.S.Virgi! Bercea, episcop de Oradea, P.S. loan Şişeştean, episcop de Maramureş, P.S. Alexandru Mesian, episcop de Lugoj şi P.S. Florentin Crihălmeanu, episcop auxiliar de Cluj-Gherla;

În aula Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în prezenţa unui numeros public, după susţinerea de către candidaţi a lucrării de doctorat şi după prezentarea referatelor de către membrii Comisiei, s-a propus atribuirea titlului de DOCTOR ÎN TEOLOGIE următorilor preoţi greco-catolici (în ordinea prezentării tezelor): Alexandru Buzalic (Oradea), Simion Voicu (Baia-Mare), Mircea Manu(Baia-Mare), Remus-Florin Bozântan (Cluj-Napoca), Dumitru Groşan (Baia-Mare) şi Cristian Barta (Blaj).  

Fiecăruia dintre candidaţi (după ce şi-a susţinut teza şi profesorii au rostit referatele de apreciere), Episcopul eparhial respectiv a adresat cuvânt de binecuvântare şi de laudă, apreciind munca doctorandului din Eparhia sa; iar la sfârşit Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit a exprimat, în numele întregului Episcopat Greco-Catolic, bucuria Bisericii la acest eveniment istoric: „După ce o jumătate de secol, în care formarea păstorilor sufleteşti, ai Turmei scoase în anul 1948 în afara legii, s-a făcut în condiţii de clandestinitate, iată că ne-a ajutat Bunul Dumnezeu, cu toate vicisitudinile, mizeria şi inechităţile post-decembriste, să reuşim această performanţă academică: şase tineri studioşi primesc recunoaşterea efortului şi a bunei lor pregătiri teologice. Cu aceşti şase doctori, Biserica noastră şi-a îmbogăţit zestrea spirituală. Sperăm că ei vor ridica nivelul învăţământului teologic în diecezele de care aparţin, ducând mai departe făclia aprinsă pe firmamentul Bisericii Universale şi a Naţiunii Române de către Şcoala Ardeleană. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate”.

După încheierea sesiunii, în spirit de fraternitate, a avut loc o recepţie la care au participat toţi cei de mai sus, împreună cu familiile doctoranzilor. Un toast emoţionant a rostit venerabilul octogenar prof. univ. dr.Gheorghe Pop de la Universitatea de Nord din Baia Mare.

Urmează ca, în baza Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Rectorul Universităţii din Bucureşti să emită cuvenitele Diplome de doctor în Teologie. Vivat, crescat,, floreat! Martor: Pr. Romul Pop

                                                  („FLORI DE CRIN”, nr.6/martie 2003)

Partea a patra: INTERVIURI

  1. „Biserica este Una pentru că Unul este Cel ce Se jertfeşte pe altare”

Argument: Partidul comunist, prin instituţiile sale de propagandă ateistă, prin şcoală, prin mediile de informare, prin exerciţiile plătite şi neplătite, a îngrădit influenţa Bisericii asupra oamenilor, i-a lipsit pe aceştia de forma superioară de comuniune, i-a anulat spiritual prin distrugerea credinţei. În circumstanţele de astăzi, Biserica ar trebui si-şi recucerească poziţia în stat – dată fiind supunerea ierarhilor ei faţă de conducerea atee – să recucerească încrederea celor pe care i-a pierdut, să găsească formele cele mai potrivite de adresare, de evanghelizare. Ne-am propus si deschidem această discuţie nu pentru a acuza, pentru a culpabiliza, ci în ideea provocării unei tresăriri a conştiinţei clerului nostru în a-şi asuma cu sârguinţă marea responsabilitate pe care o are în acest moment. O facem pentru că avem prea multe exemple de excepţii.

Traian Ştef: Părinte, se vorbeşte mult, acum, despre necesitatea reformelor, chiar în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Se înţelege prin asta, în particular, modul de raportare la conducerea politică şi la persoana care intră, dar mai ales care are o anumită reţinere de a intra în biserica şi aşa prea mică, neîncăpătoare. Ce părere aveţi despre felul în care se realizează după decembrie ’89 misiunea de vestire a Evangheliei?

Preot Romul Pop: Astăzi, evanghelizarea prin pastoraţie generală şi cultică nu este suficientă; iar cea festivă este nepotrivită. A predica tuturor prin mass-media (tv, radio, presă) şi prin oficierea ritualurilor cultice (Liturghie, cununie etc.) este necesar, dar nu suficient. Iar soboarele de clerici, suprasaturat ecranizate (prezenţa, nu lucrarea săvârşită de ele!) nu pot stârni interesul telespectatorului mai mult decât un spectacol…

T.Ş.: Să înţeleg că sunteţi împotriva laicizării metodelor pastorale?

R.P.: Nu. Accept utilizarea tuturor mijloacelor moderne pentru propagarea adevărurilor de credinţă. Dar sunt împotriva festivismului, a demagogiei, a formalismului. Acestea sunt de la Diavol, tatăl minciunii. Credinţa nu o poţi vârî pe gât printr-un spectacol. Credinţa este o problemă de opţiune personală şi ţine de cele mai intime resorturi ale fiinţei umane.  De fapt, inima fiecărui om este din fire creştină („Anima naturaliter christiana”, după Tertulian) şi are în ea „chipul” Creatorului. Dar numai când individul este conştient de această inefabilă Prezenţă devine cu adevărat credincios. A-l conştientiza pe omul contemporan de această Prezenţă divină cu metodele Diavolului mi se pare… diabolic. 

T.Ş.: Nu cumva dramatizaţi?

R.P.: Cei „convertiţi” prin aceste metode nu pot deveni decât bigoţi, farisei sau fanatici. Toţi trei – pradă uşoară pentru prozeliţii oricărui cult sau curent cu patentă religioasă.

T.Ş.: Dar dumneavoastră cum concepeţi şi realizaţi „îndrumarea sufletelor”?

R.P.: Încerc să oficiez toate cele sacerdotale cu trăire sinceră şi smerenie. Nu sunt eu cel ce sfinţeşte, iartă sau tămăduieşte. Sunt doar umilul intermediar. La săvârşirea oricărui serviciu religios, încerc să mă feresc de trufie – în gesticulaţie şi în cuvânt. Nu doresc ca aceia care mă ascultă să mă aplaude pe mine, ci să se îndrăgostească de Cristos, să se aprindă de dorul de a-L cunoaşte mai bine şi, cunoscându-L, să-L iubească.

T.Ş.: Dar care este relaţia dumneavoastră individuală în parohie?

R.P.: Majoritatea timpului petrecut în parohie o dăruiesc pastoraţiei individuale, de la suflet la suflet. Preotul este responsabil de cei încredinţaţi lui. Mai ales în ultimii ani parcă o dihonie a intrat în români: moralmente, ne apropiem de un cataclism, de iad, de vremurile apocaliptice. Şi nu văd posibilă îndreptarea morală prin legi sau prin măsuri de ordin general, ci numai prin crearea, în aceasta mare societate putredă, de mici celule sănătoase. De aceea mă preocupă întemeierea de familii creştine autentice, crearea în familiile tinere a deprinderilor morale salvatoare. Asanarea societăţii româneşti se poate face doar prin generaţia tânără. Hienele şi rechinii, monştrii creaţi de ateism, nu se pot domestici. Bătrânii lor coboară sub glie dezamăgiţi. Dar eu am mare speranţă în nepoţii bieţilor bătrâni: la şcoala din sat, toţi elevii, aproape 100, indiferent de confesiune, sunt… copiii mei. Întrebaţi-i şi pe ei!

T.S.: Se manifestă acum o anumită concurentă a bisericilor şi observ că în cumpănă sunt puse argumente exterioare, de multe ori, orgolii care ţin de puterea financiară sau politică a protectorilor, de număr. Cum explicaţi copiilor şi adulţilor care este Biserica, biserica adevărată?

R.P.: Adevărata Biserică, mireasa Mirelui Cristos, este „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (am citat din Efeseni, 3,9), care există din veşnicie. Pentru genul uman, ea a fost întemeiată de Iisus, Fiul lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul Fecioarei Maria, în ziua de vineri, 14 Nissan, anul 33, orele 15, când a expiat, ca Om, pe Golgota din Iudeea, când sângele Său vărsat pe Cruce a realizat Jertfa Fiului lui Dumnezeu. Biserica întemeiată de Iisus Cristos pe Golgota a intrat în tiparele istoriei, a fost inaugurată în lume de către discipolii Răstignitului, în ziua a 50-a după 16 Nissan 33, când, în urma predicii Sfântului Petru se botează peste 3.000 de persoane, constituind prima Comunitate creştină în Ierusalim. Apoi, prin misiunile Apostolilor şi ale urmaşilor lor, episcopii şi preoţii cu succesiune apostolică, s-a răspândit la toate neamurile pământului. Această Biserică „istorică” a lui Cristos este (nu poate fi altfel!) una: aceea care are prezent pe altarele sale pe întemeietorul jertfit pe Golgota şi, după sfânta Sa poruncă (Luca 22,19) perpetuat, tainic dar real, real dar nesângeros, în fiecare Liturghie, până la sfârşitul timpurilor istorice. Această Biserică va triumfa ca Ierusalim ceresc, sobor sărbătoresc al sufletelor drepţilor celor desăvârşiţi în compania Mielului Cristos (cf. Evrei, 12,23).

T.Ş.: Concret, cum se numeşte astăzi această Biserică?

R.P.: Timp de o mie de ani, până în 16 iulie 1054, Ea s-a numit simplu – Biserica. De atunci până astăzi, în Răsărit se numeşte Biserica Ortodoxă, iar în Apus Biserica Catolică, dar Ea este Una, pentru că Unul este Cel ce Se jertfeşte pe altare: Iisus Cristos. Anul 1054 nu trebuia să existe. Cu acest gând rostesc ectenia din liturghierul ortodox „pentru unirea tuturor sfintelor lui Dumnezeu Biserici”. Cred că ziua aceea va veni. Nu prin desfiinţarea sau uniformizarea riturilor, ci prin comuniune în iubire, slujire la Altar, şi împărtăşire din acelaşi Potir.

T.Ş.: Vă pun şi o întrebare delicat-personală: sunteţi preot într-o foarte mică parohie ortodoxă Nu vă… afectează, nu vă simţiţi minimalizat?

R.P.: Nu. Pentru că în satul Husasău de Criş sunt… paroh, dar preot mă cred şi încerc să fiu tot timpul şi peste tot unde mă poartă valurile vieţii cotidiene.

Am deschis această discuţie cu  un simplu preot de ţară, prezent însă şi în cercul intelectualităţii orădene. Primesc cu bucurie răspunsuri la aceste întrebări de la oricine – preot sau laic, sau la altele pe care, cu precădere, preoţii noştri şi le pun în legătură cu rostul lor şi al credinţei în vremurile de astăzi, în legătură cu lucrarea lor. Din păcate, există şi acum acea imagine a „popii Oşlobanu ” cel hrăpăreţ, unul contemporan, cu buticuri şi conturi cu termen din banii enoriaşilor.

                         Interviu realizat de Traian ŞTEF

(„NOUA GAZETĂ DE VEST”, nr.166, Oradea 15-21 martie 1995)

  1. Să înălţăm Domnului  altare

Reporter pe şantierul Bisericii „Sfânta Maria” din Baia Mare: Se poate înălţa o biserică într-un an?

Pe Bulevardul Unirii nr. 11/A din Baia Mare, în zona delimitată de Casa de Cultură a Tineretului, Cercul Militar, Hotel „Mara” şi Sala Sporturilor, s-a înălţat o nouă şi modernă construcţie, care îmbogăţeşte peisajul arhitectonic al municipiului. Este vorba de Biserica „Sfânta Maria”, având ca beneficiar Episcopia de Maramureş a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Construcţia a început în august anul trecut, pentru ca, în august anul acesta, să ni se înfăţişeze în toată frumuseţea ei.

  • Se poate înălţa o biserică într-un an de zile? – l-am întrebat pe Pr. Romul Pop, coordonatorul lucrărilor de construire a acestui lăcaş.
  • Da, se poate. Se poate, dacă pe tot parcursul lucrărilor există o colaborare perfectă între beneficiar, constructor şi proiectant. Se poate, dacă există o persoană care să asigure un ritm alert lucrărilor care să stea de dimineaţa până seara pe şantier. Acea persoană nu poate fi alta decât un coordonator.
  • Sunteţi coordonatorul lucrărilor de construire a acestei biserici. Ce face coordonatorul?
  • În primul rând, trebuie să fie prezent în fiecare zi, de dimineaţa până seara, la punctul respectiv de lucru. Supravegherea de specialitate o face, desigur, şeful de şantier, care este inginer, deci specialist. Dar coordonatorul observă dacă echipele care lucrează se coordonează între ele ca să-şi asigure una alteia front de lucru, dacă nu există timpi morţi în execuţie, stând_unul după altul. Acesta este un aspect de şantier. În al doilea rând, ca la orice lucrare complicată, cum este o biserică, care nu-i un depozit sau o simplă hală, se ivesc probleme de execuţie. Vine şeful de şantier sau muncitorul calificat şi pune o întrebare în legătură cu proiectul: „îmi lipseşte acest detaliu” sau „nu-i clar detaliul proiectat”.

Rostul coordonatorului este să intervină, să-l aducă pe proiectant să lămurească pe loc situaţia, nu să se oprească şeful de şantier din lucru, să piardă vremea umblând el după proiectant sau după detalii.

  • Ce alte aspecte mai luaţi în seamă?
  • Mai este un aspect, despre care unii ar putea spune că este subiectiv, dar îl consider  foarte important.   Cel   puţin   aici, la această biserică, s-a dovedit  util. Eu, ca şi coordonator, am fost pe şantier de dimineaţa până seara nu în salopetă, ci în ţinută clericală. Or, prezenţa mea, jur-împrejurul bisericii, la fiecare punct de lucru, în permanenţă, a stimulat, a dat impuls executanţilor: „Măi, facem lucrul ca lumea, că-i popa aici şi ne vede”. Ca să nu mai vorbesc de celelalte lucruri, care tot coordonatorul trebuie să le rezolve. Să urmărească dacă constructorul a făcut comenzi la timp pentru materialele care urmează să fie puse în operă, la ce preţ, dacă se încadrează în devizul stabilit cu el prin contract, sunt de calitate materialele comandate. Toate acestea le rezolvă coordonatorul. Dacă toate acestea sunt rezolvate la timp, ritmul lucrărilor este cel prevăzut.

Altfel intervin timpi morţi, se aşteaptă, se anulează o comandă, se produc neînţelegeri între executant şi proiectant, între executant şi furnizor. Coordonatorul are grijă ca toate să fie armonizate în aşa fel, încât să funcţioneze ca un ceas în care fiecare rotiţă îşi are rostul ei. Dacă ritmu-i normal, dacă tic-tacu-i ritmic atunci o lucrare ca aceasta se poate face şi în mai puţin de un an.

– Ce ne puteţi spune despre ritmul construirii Bisericii „Sfânta Maria”?

– Autorizaţia de construire am primit-o  în   24   iunie  1999,  de Sânziene, iar autorizaţia de organizare a şantierului pe data de 9 august 1999, zi în care s-a săvârşit şi sfinţirea locului de către PSS Ioan Şişeştean, Episcopul Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş, asistat de protopopul de Baia Mare, Cristian Albu. Lucrările au început în 9 august, ziua pomenirii Sf. Ap.Matia, cel ales în locul trădătorului Iuda. Pe 20 august s-a început turnarea primului beton sub pragul de intrare în viitorul altar, sub care s-a aşezat o cutie cu o cruce binecu-vântată de PSS loan Şişeştean şi o însemnare (Consemnăm că în ziua pomenirii Sfanţului Apostol Matia, cel ales în locul trădătorului Iuda, luni, 09 august 1999 la orele 10 a.m., Preasfînţitul Ioan Şişeştean, asistat de preotul Ioan Cristian Albu protopopul Băii Mari, a binecuvântat locul pe care s-a amplasat noua biserică, şi că în cursul acestor 12 zile S.C. CONROM S.A. Baia Mare, condusă de dl Ing. Viorel Zoicaş şi ec. Vasile Tămăşan a realizai toate lucrările de săpături şi betonare sub cota zero începând de la intrarea în biserică până la altar, unde se va turna acum betonul. Şeful şantierului este ing. Ioan Manea, diriginte de şantier ing. Mihai Pop, şef de proiect arhitectul Constantin Pena, iar coordonatorul lucrărilor – preotul Romul Pop.). După 20 de zile lucrările au ajuns la cota zero şi s-a început zidirea pereţilor şi înălţarea suprastructurii din beton. În trei luni de zile (august -septembrie – octombrie), prin ritmul care s-a imprimat lucrărilor, biserica asta s-a ridicat din pământ. S-a lucrat până la orele 20-22. Au fost cazuri când s-a plecat de pe şantier la orele 24 sau chiar 3 dimineaţa. S-a trecut la finisajele exterioare şi interioare, care au fost executate cu materiale moderne, din ţară şi din import: tencuială exterioară cu granopol şi placaje cu travertin, învelitoare din tablă de cupru, pardoseli din marmură, zugrăveli lavabile, tavane din lambriuri, turla din profile laminate din oţel, uşile şi ferestrele din tâmplărie de aluminiu cu geam termopan. Au fost realizate toate utilităţile: branşament de curent electric, apă-canal, gaz metan, telefon. De acuma urmează să mai fie înălţată turla care va susţine crucea (executată de o firmă din Satu-Mare, specializată în lucrări de inox) şi amenajarea pe orizontală a terenului dimprejurul bisericii (alei, trotuare, gard viu).

  • Vorbiţi-ne, părinte Romul Pop, câte ceva despre proiectanţi şi constructori, despre finanţarea construcţiei.
  • Proiectul a fost executat de firma SC ARIS Baia Mare, şef de proiect fiind arh. Constantin Pena, secondat de un colectiv de specialişti în rezistenţă (dr. ing. Liviu Ţapu), în arhitectură (arh. Mircea Pop şi  arh.  Gabor Deneş)  ş.a. Proiectul bisericii îmbină trei stiluri: de la bazilica clasică a preluat forma de cruce a fundaţiei, de la  stilul  maramureşean –  turla înălţată pe pridvorul bisericii, de la stilul neogotic – arhitectura ferestrelor şi a cadrelor ornamentale de la intrările laterale şi din faţada principală. Ca date tehnice, biserica are 35  m lungime,  22 m lăţime şi 54 m înălţime. Constructor este SC CONROM SA Baia Mare,  condusă de  ing.  Viorel Zoicaş. Firma a asigurat în medie, pe zi, 65 de muncitori calificaţi (zidari, fierari-betonişti, zugravi, tâmplari, dulgheri, tinichigii, lăcătuşi, instalatori instalaţii electrice şi sanitare), conduşi de şefii de şantier, inginerii Ioan Manea, Cornel Cuceu şi Traian Cuceu, secondaţi de maiştri şi şefii de formaţii. Din partea beneficiarului, lucrările au fost urmărite şi verificate zilnic de către dirigintele de şantier, ing. Mihai Pop, însoţit de mine. Finanţarea lucrării s-a asigurat prin contribuţia credincioşilor din Baia Mare şi din Eparhia Greco-Catolică de Maramureş, prin sprijinul substanţial acordat de către Ministerul Finanţelor al României şi prin mici ajutoare primite din partea unor instituţii caritabile din străinătate (cam 3% din valoarea investiţiei). Facem apel la bunii noştri credincioşi să ne ajute să decontăm ultimele lucrări.

– Pe ce criterii a fost ales hramul bisericii?

– Sfânta Fecioară  Maria, Maica Domnului, este patroana Episcopiei Greco-Catolice  de Maramureş de la înfiinţarea ei, în 15 august 1930, prin Bula Papală. Biserica o venerează pe Sfânta Maria închinându-i patru sărbători: Naşterea la 8 septembrie, Intrarea în Biserică la 21 noiembrie, Buna-Vestire la 25 martie şi Adormirea Maicii Domnului la 15 august. L-am rugat pe Prea Sfinţitul Ioan Şişeştean la sfinţirea locului să acordăm un nume acestei biserici pentru a-i spune de la început pe nume, să nu-i spunem laic şi prozaic, „biserica de pe strada Unirii” sau „biserica din faţa Casei Armatei”. Că am pus această construcţie sub patronajul Prea Curatei Fecioare Maria a fost un lucru care s-a putut constata că-i benefic de la începutul lucrărilor. Nu s-a mai pomenit în Baia Mare, de ani de zile, ca în luna august, în postul Sfintei Marii, să nu plouă măcar o săptămână. De data aceasta, când noi am început săpăturile şi aveam nevoie de vreme bună, să putem turna fundaţia, nu a plouat. În 11 august 1999 a început prima excavaţie, în 11 august s-a dat jos schela de pe turn. Semn că exteriorul a fost terminat. 

          Reportaj realizat de ŞTEFAN BELLU Fotografii: loan TEGLAŞ

(Cotidianul „GRAIUL MARAMUREŞULUI”, 4 septembrie 2000)3. Răspuns (incomplet) la 10 întrebări

                                 

          Motto: Nu-s mai tari ispitele, ca harul

                        Ce l-ai privit ca să le poţi răbda!

                                     Că nu se cere-ntâi să urci calvarul,   

                                     Întâi primeşti puterea de a-l urca  

( cf I Cor 10,13 )

Frate Silviu, 

Invitaţia Editurii Galaxia Gutenberg de a colabora la proiectatul volum “Lumina Înţelepciunii “ mi-a parvenit într-o zi în care ajunsesem cu lectura cărţii ce mi-ai dăruit-o, Arta de a purifica inima, tocmai la cuvintele cardinalului Tomás Špidlik : “Orgoliosul cade cu uşurinţă în păcat. Teologul mândru de cunoştinţele sale sfârşeşte prin a propovădui rătăciri” (pg.68). Văzând, apoi, şi ilustrele nume ale prezumtivilor colaboratori, m-am autoflagelat : “Ce cauţi, Saule, în…Areopag?!”. A doua zi ţi-am telefonat să ştii că nu particip , pentru că…, iar tu m-ai contrazis.

Aşadar, asumându-mi nevrednicia personală şi riscurile ripostelor (şi rugându-te să aşezi în volum aceste pagini chiar în urma celorlalte comunicări), îndrăznesc să aştern  pe hârtie măcar câteva din gândurile provocate de responsabilitatea de  “ mădular” al Bisericii Greco-Catolice, Biserica părinţilor mei şi, sper, a copiilor şi a nepoţilor mei.

  1. Care consideraţi că sunt cele mai mari impasuri ale Bisericii Greco-Catolice din România în prezent?

Impasuri, adică “situaţii dificile în care se află cineva şi din care nu ştie, cum să iasă” ( cf. DEX )?

  1. Unul s-ar putea referi la perspectivă. În ianuarie 1969, de Bobotează, venerabilul domn Borcuteanu (fost cantor în catedrala băimăreană), bolnav la pat, mi-a dăruit un număr vechi din revista “Cultura creştină” (pe care-l păstrase ascuns sub saltea). Atunci, din acea revistă de la Blaj, am cunoscut, printre altele, că diplomaţia Vaticanului se caracterizează şi prin perspectivă: o hotărâre se ia numai după ce se analizează posibilele ei consecinţe până peste un secol; ce impact ar putea avea în următorii o sută de ani! Pe mine, atunci tânăr cleric ortodox, m-a impresionat atât de mult această înţelepciune, încât, iată!, n-am uitat-o nici până astăzi. Iar acum, revenit în Biserica străbunilor mei, încerc să pricep câte ceva. De aceea întreb, cu respect, dacă sus, la nivelul conducerii Provinciei Mitropolitane, există şi dacă este în curs de reactualizare, un studiu de perspectivă, pe diferitele compartimente ale vieţii bisericeşti. Edificarea oricărei construcţii se face doar în baza unui proiect bine gândit anterior : cu atât mai mult ar pretinde o re-construcţie ; mai ales când este vorba nu de o casă din lemn şi cărămidă, ci de o instituţie atât de importantă.
  2. Un alt impas ar putea fi căutat în organizare. Nu demult directorul Arhivelor Naţionale Maramureş a publicat în revista ‘Millenium” un studiu documentat despre bisericile locale, între anii 1930 – 1940, din care am aflat că episcopul greco-catolic Dr. Alexandru Rusu în primul an de arhipăstorire, adunând câţiva oameni de valoare într-o echipă omogenă a înfiinţat Capitlul catedral, Tribunalele disciplinar şi matrimonial ; a elaborat Statutul Reuniunii de Misiuni Sfinte a preoţilor, Statutul pentru administrarea fondurilor episcopiei, Statutul vicariatului special al rutenilor ; a decis o nouă arondare a protopopiatelor româneşti ; a fixat două termene anuale pentru întrunirile protopopeşti ; a organizat serviciile administrative necesare ; a dispus întocmirea unui Şematism pentru anul 1932 etc. Deci într-un singur an Episcopul şi-a creat un Centru Eparhial funcţional în toate compartimentele! Şi au pornit la drum, pe teren, între credincioşi.

De aceea întreb, cu respect, dacă astăzi după 14 ani există, la nivelul Mitropoliei şi al fiecărui Centru Eparhial, şi dacă funcţionează instituţia numită Mitropolie sau Episcopie. Adică, o administraţie completă şi uniform organizată la toate cele cinci sedii episcopale.

Scuze de tipul “vremurile-s grele” şi “n-avem oameni” nu acoperă total realitatea căci a reînfiinţa (chiar în vremuri postrevoluţionare) nu poate fi mai greu decât a înfiinţa (în vremuri postbelice sau sub stăpânire străină); iar oameni potriviţi ar fi (şi printre atâţia tineri temeinic pregătiţi de către aceeaşi “maică Roma”) , trebuie doar să avem curajul de a le acorda încredere. Lipsa acesteia poate defini un alt impas : 

  1. Sindromul Catacombei. În clandestinitate precauţia, circumspecţia, conspirativitatea ş.a. erau note caracteristice adecvate, dar după 1989 menţinerea lor devine un sindrom, care poate lua nu numai microbul mizantropiei, ci şi al pasivităţii.      

Ceea ce până în decembrie ’89 s-a vestit în şoaptă, din ianuarie’90 se cerea “strigat de pe acoperişuri”(Luca 12,3) , iar elanul tumultuos al unora nu trebuia stăvilit cu “ să aşteptăm Ziua Domnului”, căci ea venise şi se cuvenea valorificată cu îndrăzneală. Nu cumva unele trenuri au plecat fără noi? Salutar este că, unii, încearcă să le prindă din urmă “răscumpărând vremea”. Doamne-ajută-le!

  1. Cum vedeţi rezolvarea problemei restituirii proprietăţilor şi memoriei Bisericii Greco-Catolive?

Conducătorilor postdecembrişti ai României nici o clipă nu le-a trecut prin gând să restituie Bisericii Greco-Catolice bunurile confiscate de înaintaşii lor. Instituirea “Comisiei de dialog” prin Decretul-Lege nr.126 din 24 aprilie 1990, a fost o diabolică diversiune creată nu numai pentru învrăjbirea dintre enoriaşii majoritari şi minoritari, ci şi pentru ca Legea nr.9 din 31 decembrie 1989, de abrogare a Decretului nr.358 din 1 decembrie 1948, să nu mai aibă efect. Juridic, ştim că Legea 126/1990 este neconstituţională (pentru că a transferat atribuţiile statului unei comisii ecleziastice) şi că despre consecinţele ei nefaste pentru credincioşii Bisericii Greco-catolice s-au scris deja mii de pagini împotriva asupritorilor. Rezultatele sunt nesemnificative, sporadice, conjuncturale – deci aproape inexistente.

Respectuos Vă propun o altfel de abordare, din perspectivă evanghelică. Anume:

România postdecembristă nu este un sănătos “stat de drept”, ci un stat “bolnav de neocomunism”. Tâlharii care au preluat puterea politică “l-au dezbrăcat şi l-au rănit,lăsându-l aproape mort”, ca pe omul din Evanghelia după Luca. Noi ştim că Samarineanul văzându-l,  nu i s-a făcut numai milă de el, ci a acţionat: 

–curajos (“apropiindu-se”), 

–competent (“i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin”), 

– cu putere (“punându-l pe dobitocul său”) , 

–orientat (“l-a dus la un han”), 

–milostiv (“i-a purtat de grijă”) şi 

–cu orizont (“ceea ce vei mai cheltui, ţi-i voi da eu când mă voi întoarce”). 

Mutatis-mutandis: Chiar nu se putea constitui, la nivelul înalt al conducerii Provinciei, dacă nu în 1990 măcar pe parcurs, un grup de consultori (avocaţi şi magistraţi) care să acţioneze aidoma Samarineanului, în numele şi din încredinţarea Consiliului Ierarhilor? În locul lamentaţiilor şi a arătării cu degetul că “nu-i stat de drept” ( ceea ce-i comod! ) , nu era mai eficient să-l ajuţi pe “bolnavul de neocomunism” să se întremeze şi să ajungă unde trebuie, chiar ridicându-l pe “dobitocul” ce-l ducea la Consiliul Europei?

În speranţa că încă nu-i ceasul al XII lea, poate că ar fi bine ca : 

Întregul Episcopat să ducă un memoriu ultimativ la preşedintele României şi la preşedintele Senatului solicitând abrogarea imediată a Decretului Lege nr.126/1990 şi legiferarea consecinţelor juridice ale abrogării Decretului nr.358/1948. 

La fiecare Centru Eparhial să fie angajat cel puţin un avocat care să deschidă imediat acţiuni în justiţie împotriva Statului Român pentru redobândirea patrimoniului, în ordinea priorităţii stabilite de Episcopul locului.

III. Biserica trebuie să se implice în politic? Cum şi în ce măsură?

  1. Preotul paroh să fie preocupat exclusiv de întreita misiune sacerdotală pentru care a fost trimis în lume (“ misit in mundum “), spre a călăuzi sufletele către Iisus Cristos; acum, aici, în condiţiile existente. Căci sufletul creştin şi astăzi suspină: “Dorim, vrem, cerem ca preoţii noştri să fie puternici mijlocitori între noi păcătoşii şi tronul milostivirilor cereşti, să rupă toate vasalităţile cu veacul păgân, să fie, iară şi iară, soldaţi aspri ai idealului creştin, cel neprimitor de târguială! Ne trebuie grozav, azi mai mult decât oricând, înţelepciunea lor, cumpătul lor aducător de pace, sfinţenia lor şi puterea lor făcătoare de minuni!” ( G.G. )
  2. Episcopul, după tradiţia românească,  trebuie să fie senator de drept. Dacă nu se poate obţine respectarea acestei tradiţii, ar fi benefic pentru Biserica noastră, ca Episcopatul greco-catolic să desemneze un Episcop-delegat pentru relaţia cu Preşedinţia şi cu Guvernul; acesta ar fi eficient dacă ar avea domiciliul în capitala ţării, ca Arhiepiscop de Bucureşti, având angajat şi un consilier juridic. 
  1. Poate fi vorba de ecumenism în România de azi?

Cred în puterea rugăciunii, cred că Bunul Dumnezeu poate face minuni, de aceea mă rog cu speranţă, zilnic şi din tot sufletul “pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor“. Dar nu cred că poate fi vorba de ecumenism, atâta vreme cât unii din Episcopii ortodocşi se manifestă pe faţă ca fundamentalişti, ne demolează biserici, intervin la autorităţi să nu ne aprobe proiecte de biserici noi, determină justiţia să ia hotărâri ilegale împotriva noastră, ordonă protopopilor şi preoţilor ortodocşi să lupte pe orice căi împotriva noastră, îi intoxică pe proprii credincioşi cu sloganuri mincinoase pentru a-i menţine în ignoranţă şi în ură.

Duşman al ecumenismului este şi Statul Român care întreţine ura şi discordia dintre cele două Biserici; la nivel central nici nu există intenţia de reparaţie a raptului din 1948, iar exponenţii locali intervin discriminatoriu în toate litigiile, determinând intenţionat perpetuarea stării de conflict şi nedreptăţirea greco-catolicilor; atitudine care asigură guvernanţilor un sprijin electoral masiv din partea ortodocşilor.

 Aşadar, în România de azi, ecumenismul este strămutat cu brutalitate, deportat, din zona eclezială în jungla politică. Iar, dintre cei doi poli de putere, Statul Român şi Biserica Ortodoxă Română, nu prea este clar: care-i stăpânul şi cine-i sluga …

Ce ar putea, totuşi, întreprinde Biserica Greco-Catolică, în aceste vremuri de timorare şi agresiune? Oarecând, în faţa Sinedriului din Ierusalim, când “arhiereul Anania a poruncit celor ce şedeau lângă el să-l bată peste gură, atunci Pavel i-a zis: Te va bate Dumnezeu pe tine, perete văruit ! Tu şezi aici să mă judeci după lege, şi-mpotriva legii porunceşti să mă bată? “ (Fapte 23,2-2). Astăzi, poate că ar trebui actualizată atitudinea Sfântului Apostol al neamurilor, ridicând glas puternic împotriva împilatorilor: să se monitorizeze permanent şi centralizat la Mitropolie toate “bătăile peste gură“ şi să fie difuzate imediat pe Internet, iar periodic să se comunice, sub formă de protest, Preşedintelui României, Premierului şi Nunţiaturii Apostolice în Bucureşti.

V.Care este rolul preotului în societate şi cum se adaptează el noii evanghelizări? Este un dialog real între preot şi credincios? Pe ce planuri?

Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (din7 decembrie 1990 ) a Sfântului Părinte Papa Ioan-Paul al II-lea referitoare la noua evanghelizare trebuie recitită de fiecare preot greco-catolic deoarece a devenit  de o evidentă actualitate. Privind şi observând starea religios-morală a naţiunii române, putem constata adevărate mutaţii, predominant negative, determinate de impactul societăţii de consum, profund secularizate; de propagarea intensivă a libertinajului prin mijloacele mass-media cu largă audienţă; de degradarea biologică şi spirituală determinată de pauperizarea galopantă a majorităţii populaţiei (“pauperitas est maxima meretrix!”); de invazia în spaţiul românesc a conglomeratului de “credinţe” la modă : New Age, satanismul, spiritismul, magia, vrăjitoria; de alterarea credinţei de către “evanghelizatorii” care schimbă sensul cuvintelor lui Iisus în funcţie de cum bate vântul păcătoaselor interese personale; etc. etc.

Această radiografie a “stării naţiunii” impune păstorului de suflete să întreţină un dialog personal, individual, cu enoriaşii. Nu-i suficientă omilia liturgică, căci credinciosul primeşte prin ea doar ceea ce preotul îi oferă, ceea ce consideră preotul că e necesar să-i dea. Ori, credinciosul are nevoie de răspunsuri la propriile sale întrebări, la ceea ce el consideră că-i este necesar. De aceea preotul trebuie să coboare de la amvon în casele oamenilor, pregătit să răspundă la întrebări. Şi să răspundă aşa cum ar răspunde Cristos. Pentru aceasta, însă, trebuie “să ştie pe de rost” – cum zic Părinţii – toată Scriptura, această “farmacie, în care găseşti leac pentru toate” ( Sf. Ioan Gură de Aur ). 

  1. Care sunt calităţile unui bun duhovnic?

Un bun duhovnic este acela care te ajută să-ţi “descoperi” greşelile pe care nici n-ai bănuit că le-ai săvârşit şi să nu te dezlege de ele până nu “simte” că tu, penitentul, ca Petru în curtea lui Caiafa “plângi cu amar”; apoi, să nu te trimită iar în lume până nu-ţi inoculează o mare doză de optimism.

 Care sunt calităţile unui asemenea bun duhovnic? Nu   l-am întrebat. Am încercat să-l cunosc, dar n-am reuşit decât parţial. De un lucru m-am convins : avea aura sfinţeniei. Şi eu mă simţeam păcătos. Regret că n-am luat, atunci, o hotărâre propusă de el.

VII. Vocaţiile călugăreşti sunt aproape inexistente. Care consideraţi că sunt cauzele acestei crize?

Lipsa vocaţiilor la călugărie este un fapt evident, dar nu-i înţeleg cauzele, altele decât cele pentru care întreaga noastră Biserică a ajuns, după 14 ani, la o răscruce, în impas. Mai mult nu am curajul să spun.

VIII. Cum vedeţi formarea unei noi elite de intelectuali greco-catolici (teologi şi laici)?

Între laici putem constata, cu bucurie, că există un număr destul de mare de intelectuali români, care îşi afirmă răspicat opiniile pro-catolice şi dezavuează fundamentalismul vârfurilor Ortodoxiei, în paginile revistelor de cultură: Familia, Vatra, Echinox, Tribuna şi în mari cotidiene ; un grup s-a afirmat întocmind şi semnând Memorandumul către Statul Român al credincioşilor greco-catolici din România şi din întreaga lume, în septembrie 2002. Apoi aş putea cita câteva nume sonore în amfiteatrele universitare de la Cluj, Târgu Mureş, Oradea – dar nu-mi pot eu permite o înşirare ierarhizată a acestor valori. Mă bucur că ele există şi că determină, în spaţiul transilvan, mutaţii spre…azur, în constelaţia sufletelor tinere dornice de cunoaştere.

 Salutară este şi colaborarea, unora dintre ei, la publicaţiile bisericeşti. Poate că aceasta, colaborarea, ar trebui încurajată, atât pentru ca să se ridice nivelul unor publicaţii ecleziale, cât şi pentru ca laicii să se apropie mai mult nu numai de theo-logie, ci şi de cât mai înaltă trăire creştinească.

Teologi sunt o adevărată pleiadă, în toate centrele eparhiale. Impresia mea (poate eronată; contrazice-ţi-mă!) este că nu se văd, pentru că nu sunt suficient scoşi la rampă, la scenă deschisă, în lume, ci sunt claustraţi la “locul de muncă”. Adică, ei există dar nu-i “arătăm”. Cum?

 Zic eu (ca “din cuşca sufleorului”) că trimestrial ar trebui să se întâlnească la câte un centru eparhial, sau universitar, participând la câte un simpozion, în care să se abordeze teme de actualitate (teologice, filosofice, sociale, confesionale etc.), cu discuţii publice şi cu difuzare prin mass-media. A doua zi să se facă “ieşiri în natură”: prilej de a purta dialoguri libere, de a se cunoaşte reciproc, de a programa colaborări.

 Apoi, cu binecuvântare arhierească, ar putea participa la misiuni, pelerinaje etc.

 Benefic ar fi ca toţi cei care „au condei” să fie încurajaţi şi ajutaţi să-şi publice lucrările şi să li se asigure difuzarea masivă a cărţilor, prin preţuri subvenţionate de Biserică.

Aşa i-am ajuta, aşa această pleiadă (care există!) ar deveni o nouă elită.

(Nu prea înţeleg de ce unii studioşi nu-s lăsaţi/îndemnaţi/ajutaţi să-şi finalizeze studiile doctorale!; dar asta-i altă chestiune).

IX.Care este rolul tinerilor în Biserică astăzi?

“Tinerii sunt soarele sau furtuna zilei de mâine” s-a proclamat la I.T.C. Oradea 6-10 august 2003; iar în Imnul întâlnirii se cânta “un picur de rouă”, micul soare ce poate lumina pe cei ce vor veni. Tot atunci providenţialul episcop Virgil Bercea îndemna : “Fiţi voi, dragi tineri, sămânţa amestecată cu pământul, pentru a încolţi, a fi pai şi apoi spic, pentru a aduce roadă multă Bisericii şi societăţii în care trăim, pentru a fi propovăduitori ai Evangheliei Iubirii”. N-am nimic de adăugat. 

X.Care este idealul Bisericii Greco-Catolice Române astăzi? Ce este greco-catolicismul şi încotro se îndreaptă el? Cum face acesta legătura dintre Catolicism şi Ortodoxie? 

  1. Cred că vlădicii noştri ştiu care sunt astăzi idealurile Bisericii Greco-Catolice Române. 

Eu insist asupra celui pastoral: pregătirea prenupţială a mirilor, prima cuminecare a copiilor, catehizarea tuturor elevilor, cuprinderea tuturor tinerilor greco-catolici în activităţi religioase. Aceasta este prioritatea : asigurarea viitorului! Altfel, pe măsură ce bătrânii coboară sub glie, ne autolichidăm. Încă nu-i prea târziu.

Idealul, ţinta, acestei preocupări : formarea tipului uman greco-catolic, în care să se îngemăneze cele specific ecleziale (convingerile sfinte şi practicarea virtuţilor creştine, sub cupola de har a Bisericii) cu cele definitorii ale fenomenului greco-catolicismului (de la emanciparea socială, până la promovarea valorilor umanismului). Să acordăm atenţie acestei preocupări, până mai avem şi beneficiul modelelor, până mai există printre noi cei câţiva supravieţuitori ai generaţiei şlefuite în tradiţia triseculară a uniţilor.

  1. Direcţia bună a greco-catolicismului nu poate fi decât respectul faţă de sine însuşi : păstrarea identităţii.

 Un seminar cu toţi slujitorii altarelor, având ca temă Instrucţiunea pentru aplicarea normelor liturgice ale C.C.B.R. elaborată încă în anul 1996 de Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene, ar putea analiza critic şi determina aprofundarea temeinică a imenselor bogăţii liturgice, proprii autenticelor tradiţii orientale, care trebuie respectate, “restaurând, acolo unde este necesar, puritatea originală”.

  1. Când greco-catolicii vor avea o viaţă liturgică autentică, adică de “ortodocşi uniţi cu Roma” (personal nu agreez această sintagmă, dar conţine un adevăr istoric), atunci greco-catolicismul ar putea îndeplini una din premisele de a fi liant între Catolicism şi Ortodoxie.

 Până acolo mai este o cale lungă – şi pentru noi şi pentru fraţii ortodocşi “atinşi” de fundamentalism. Doar Spiritul Sfânt ar putea apropia clipa. Să-L implorăm!                                                                                   

Baia-Mare, 1 decembrie2004.

                                                                                         

CUPRINS

Prefaţă

5

  

Partea întâia : VATRA NOASTRĂ

11

1. Vatra noastră

11

2. Două tezaure sălăjene

12

3. Rogerius despre bihoreni

15

4. Participarea Maramureşului la evenimentele anului 1877

19

5. Familia românească- în pericol ?

24

6. Vocaţia ratărilor istorice

31

7. Stema Eparhiei de Maramureş

33

  

Partea a doua : PUNCT PE  “i”

37

1. Câteva repere ecologice în Biblie

37

2. Despre reincarnare

40

3. Preasfântul Nume al Mântuitorului

43

4. Dta serbării Sfintelor Paşti

46

5. Zis-a Eminescu despre BOR că este “mama neamului      românesc?”

53

6. Sunt românii “ortodocşi” pentru că i-a încreştinat Sf.Ap.Andrei?

55

7. Distrus-a Bucow 150 mânăstiri ortodoxe?

59

8. Catedrală ortodoxă? –Nu.

64

9. “Să i se taie limba”

68

10. Urmările Unirii de la 1700

69

11.Papi sfinţi în calendarul ortodox

71

12. “ Puterea cheilor”

77

13. Dreptul la opţiune

79

14. Poporul lui Dumnezeu

90

15. Despre exorcisme

92

16.Despre brad şi Moş Crăciun

97

17. Itinerarii ioaneice

101

  

Partea a treia : EVOCĂRI

111

1. In memoriam Teofil Bălibanu

111

2. In memoriam Episcop Dr.Valeriu-Traian Frenţiu la 130 ani de la naştere

116

3. Evocare la semicentenarul arestării Episcopatului Greco-Catolic

132

4. In memoriam Episcop De.Alexandru Rusu : Înzestrarea noii Eparhii a Maramureşului cu instituţiile de bază

152

5. Blajul sărbătorit la Academie şi acasă

188

6. Vivant profesores

190

  

Partea a patra : INTERVIURI

193

1. Biserica este una

193

2. Să înălţăm Domnului altare

198

3. Răspuns (incomplet) la zece întrebări

204

  

Cuprins

215

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ROMUL, POP

Exerciţii de dezintoxicare – semantica sintagmei „român-creştin” –

Ed.Pr.Silviu Hodiş – Târgu-Lăpuş

Galaxia Gutenberg, 2006

ISBN 973-7919-91-2

       Culegere: pr.Ioan Tînbuş, pr.Mihai Horţ

       Corectură:pr.Romul Pop

       Tehnoredactare: Alin Florian Andreica