De Anul Nou cam totdeauna ningea peste sat. Albul imaculat al omătului era haina de sărbătoare așternută ca un lințoliu peste case și livezi de sărbătoarea sfântului ierarh Vasile cel Mare arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, ziua onomastică și a părintelui meu. Din seara precedentă măicuța și bunica făceau pregătirile culinare. În dimineața de întâi ianuarie toți din casă mergeam la biserica din vatra satului Cehei, să fim prezenți încă de la citirea sfintei evanghelii de la Utrenie. Pe parcursul slujbei soseau în biserică frații și surorile tatii. Ultimul intra unchiul Traian, care venea pe jos aproape zece kilometri din comuna Nușfalău. După slujbă bărbații eram primiți pentru câteva minute la casa parohială de părintele Silvășan, iar femeile porneau în grabă către Pustă să pună pe mese bucate alese.
La masa de Anul Nou erau multe bunătăți: Supa pe carne de găină fiartă cu multe legume, cârnați, caltaboș, șuncă fiartă, sarmale, cozonac și prăjituri; toate stropite din când în când cu câte un pahar de vin adus proaspăt din pivniță. Dar bucuria cea mare era întâlnirea fraților și surorilor: Susana, Măria, Floarea, Ileana, Traian, Aurel și tata Vasile, cel mai tânăr. Cu aparținătorii lor eram peste douăzeci. Și cum, în vara precedentă, numai cei trei frați fuseseră la Ip în pelerinaj cu părintele Silvășan, unchiul Traian, care avea memorie bună și un har de povestitor, a rememorat pentru toată familia evenimentul din 14 iunie 1945 – Ziua Eroilor, parastas arhieresc pentru martiri.
„Doi Episcopi, Valeriu Traian Frenţiu şi Ionel Suciu au venit la Ip. Preoţi şi popor mult. Cu două zile şi două nopţi în urmă a plouat întruna. Ploaie caldă de vară. Mustea pământul de umezeală. Şanţurile erau pline de apă. Pe câmp numai bălţi. Dar în dimineaţa de Înălţarea Domnului s-a luminat cerul. Soarele de-abia răsărit încălzea pământul ridicând aburi. Către amiază, după
terminarea sfintei Liturghii, Episcopii au îndemnat norodul să înconjoare jur împrejur groapa comună, în care au fost aruncaţi cei una sută cinci zeci şi şapte români, ucişi banditeşte în 14 septembrie 1940 la Ip, şi apoi i-a rugat să se depărteze puţin de mormânt. Stând mai la distanţă de el, puteam vedea toţi minunea, semnul ceresc.
Episcopul Frenţiu striga cu glasul gâtuit de emoţie:
Uitaţi-vă, dar să nu uitaţi! Vedeţi cum iese din mormânt spumă roşie. Nu-i apă. E sânge. Apa caldă din ploaia de ieri a fermentat cadavrele. Copilaşi micuţi, mame, părinţi şi bunici. Uitaţi-vă. Apa, ca semn al dreptăţii venite din Cer a umplut groapa. Şi a răbufnit afară, în clăbuci roşii de spumă. Căldura soarelui de vară ridică, din pământ la ceruri, parastas. Sângele martirilor. Uitaţi-vă, dar să nu uitaţi! Să nu uitaţi ce aţi văzut. Dar să nu uitaţi nici ce
Vă spunem, astăzi, aici la Ip, noi Episcopii Bisericii Catolice: Să nu vă răzbunaţi! Iertaţi şi trăiţi în pace. Numai iertarea poate aduce pace. Abia s-a terminat un război mondial, nu începeţi război între noi. Iertaţi şi lăsaţi-L pe Dumnezeu să judece. Iisus Cristos a fericit pe făcătorii de
pace. Pentru cei ce îl răstigneau s-a rugat: Iartă-i, Doamne. Iertaţi şi voi şi rugaţi-vă”. Petrecerea anuală de sfântul Vasile din casa noastră, de ţărani români plugari, avea totdeauna câteva astfel de momente, de aduceri-aminte. Apoi tata începea să cânte „Treceţi, batalioane române, Carpaţii, la arme cu frunze şi flori”, iar fraţii ajutaţi de glasul minunat al măicuţii şi al mătuşilor îi ziceau
sărbătoritului cântecul preferat „De ce m-aţi dat de lângă voi”, poezia lui Octavian Goga, poetul pătimirii noastre.
Într-o vreme răsuna la
ferestre şi vocea cristalină a celor
doi tenori, liceenii Gheorghiţă şi
Ionaş Boşca, pruncii mătuşii Mărie,
care-i aminteau tatii cântecul din
tinereţe: „Colo-n vale lângă moară,/
lângă moară lângă sat,/ Ilenuţa cea
frumoasă/ spală haine tot mereu./
Eu spăl haine de mireasă/ şi-l aştept
pe dragul meu./ Dragul meu e
Vasilică/ şi e cel mai mândru-n sat. / Va veni să-i fiu mireasă / După slujba la mpărat”. Atunci, măicuţa aducea pe masă încă un canceu cu vin rubiniu şi o tavă plină de bunătăţi, să-şi ospăteze nepoţii.
Şi aşa treceau zilele noastre de iarnă. Cu voie bună şi cu povestiri din vremi trecute, care pe mine, copil cu ochi visători, mă transpuneau într-o lume de basm.
Doamne, frumos mai era pe vremea aceea!
În arhiva familiei se păstrează și o fotografie-document, plecarea spre Ip, din fața bisericii vechi din Cehei, în 13 iunie 1945, ajunul Zilei Eroilor.
Încheiere:
După un secol de secularizare şi ură, ateism şi războaie, zboruri interplanetare şi terorism, explozia sexualităţii şi a îmbuibării, ideologii funeste şi revoluţii de catifea sau furate, lumea de astăzi doreşte acut reintrarea în normalitate, îl vrea pe Dumnezeu, doreşte să cunoască voia Lui, să asculte cuvintele Lui.
Pentru cuvintele din cartea aceasta – lui Dumnezeu: mulțumire, laudă și preamărire, în vecii vecilor. Amin. Amin. Amin.