Casa bunicului dinspre mamă, în care am copilărit, era o casă lungă cu cerdac, situată la o intersecție în forma literei T. Ulițele din cele două brațe scurte ale teului duceau la vecinii dinspre miazănoapte și dinspre miazăzi, iar ulița lungă numită Drumul Pustii te ducea direct spre răsărit, până la intersecția cu Drumul țării. În continuare, la încă un kilometru, era vatra satului Cehei, pitulat sub dealurile Măgura Șimleului. Din cerdacul casei noastre, dimineața, când deasupra Măgurii se ridica soarele, bunicul Ștefan privea cerul și, cu precizie de meteorolog, ne spunea cum va fi vremea, în funcție de ce vedea pe văile dintre dealuri și pe crestele împădurite. Și în funcție de prognoza bunicului se programau lucrările agricole din ziua aceea.
Dar prispa casei era și un punct de observație, din care puteai vedea, până la distanța de aproape un kilometru, dacă se apropia cineva de noi. Dincolo de poartă era un podeț pe sub care susurau, de toamna până spre zilele caniculare din vara următoare, undele limpezi ale unui pârâiaș sezonier. La capetele podului tata a fixat două lavițe, pe care, mai ales în zilele de sărbătoare, stăteau la povești cu vecinii. Spațiul larg din această intersecție era și locul de joacă al copiilor, sub privirile atente ale părinților.
De Drumul Pustii se leagă trei amintiri din copilăria mea:
Una, deja pomenită, cu soldatul sovietic ce a vrut să intre în casă cu cal cu tot peste bunica, alungat cu icoana Precestii. Păstrez imaginea lui, tânăr cu părul blond vâlvoi, zburând cu calul negru peste poarta de la uliță și pierzându-se în zare pe Drumul Pustii, în zdrăngănitul prăzii de război, atârnată pe spatele lui, ceasuri mari, bidoane și arme. Cu câteva zile mai devreme, urmărisem până departe cele trei camioane militare nemțești, în timp ce mușcam cu mare poftă din ciocolata primită de la ofițerul german. Era în toamna anului 1944. Sfârșit de conflagrație mondială și începutul ocupației sovietice.
Peste patru ani, tot în octombrie, vecinii de la părău erau, ca de obicei Duminica după vecernie, adunaţi la poveşti în faţa casei noastre. Femeile pe laviţele de pe pod, bărbaţii lângă gardul vecinului Sidon, care aprindea mereu câte o ţigară din foi de tutun puturos, de contrabandă, răsucit într-un petic de ziar, şi femeile nu-l răbdau aproape de ele. De pe Drumul Pustii, se apropie un om din Cehei însoţit de doi necunoscuţi. Scoate din buzunar un caiet şi le zice:
– V-am trecut pe toţi pe listă, să semnaţi aici, fiecare, că de astăzi trecem la ortodocşi, că-i Biserica noastră, nu-i a Papii de la Roma.
Bărbaţii s-au făcut că nu aud. Femeile au început a zâmbi. Unul din cei doi străini s-a uitat crunt la lelea Niţa a Ilii Mitruchi, care râdea batjocoritor, stând în picioare lângă bunica mea. Atunci ea s- a prefăcut că nu -l vede pe străin, dar s-a răstit la consăteanul din Cehei, pe care se vede că-l cunoştea bine:
– Ce ai tu, mă Mitrule, cu biserica, în care nu te-am văzut nici la sfintele Paşti? Sfânta biserică nu-i a ta, mă, îi a popii. Şi are popa grijă de tămâie, şi curatorii de banii bisericii! Tu, vezi-ţi de treaba ta şi du-te de unde-ai venit!
Nu mai țin minte dacă bărbații din vecini au făcut vreun gest împotriva lor, dar cei trei propagandiști s-au întors repejor de unde-au venit, pe Drumul Pustii, nu au mai urcat la creștinii de pe celelalte două ulițe din sat.
A treia amintire de pe Drumul Pustii este legată de un personaj legendar fioros. Cam tot pe sfârșit de toamnă 1948 spre seară tata tăia lemne în spatele casei și mă trimite să duc un braț de surcele în bucătărie. Cum să nu țin minte mirosul plăcintelor cu brânză și mărar pe care mama începuse a le coace? Bucuros alerg să mai aduc un braț de lemne uscate. Când ies în cerdac, privirea mi se izbește de un personaj neobișnuit ce venea pe Drumul Pustii, apropiindu
se vertiginos de noi. Speriat mă-ntorc în bucătărie.
-Măicuță, vine cineva. Uită-te cine-i !.
Mama trage lespedea cu plăcintă pe marginea plitei și trecem amândoi la fereastră. O namilă de bărbat înalt intră pe poartă, își rotește privirea împrejurul curții, trage din fântână o găleată cu apă proaspătă, se mai asigură că nu-i nimeni împrejur și începe a bea. Când omul s-a aplecat spre găleată, măicuța a scos un țipăt de spaimă. De sub mantaua largă a străinului am văzut și eu două banderole pline de cartușe și două pistoale mari cu țevi lungi. (Unchiul Floruț Trif din Cehei era vânător și de multe ori când venea în Pustă la vânătoare de iepuri și mistreți îl vedeam cum pregătea cartușele cu alice la noi în casă!). Omul însetat era cu capul în găleată, cred că de aceea n-a auzit-o pe măicuța, care, luându-mă de mână m-a tras către fereastra opusă, care dădea spre ogradă. Sugrumată de spaimă de-abia a șoptit către tata:
– Vezi că la fântână e un bandit cu două arme. Ce facem?
– Stați în casă.
Tata a continuat să taie liniștit vreascuri uscate. Omul a traversat curtea, a ieșit pe portița dinspre grădină, l-a salutat pe tata cu o plecare a capului și a plecat cu pași mari peste hotar. I-am urmărit siluieta uriașă până s-a pierdut la marginea pădurii dinspre Criștelec.
– Era Blidaru, ne lămurește tata. Un partizan, un haiduc. Nu face nici un rău la oamenii de omenie. Are ce are cu bandiții, care au preluat puterea în țărișoara noastră. Când am fost concentrat în armată, mai an, l-am hăituit pe la Băița de sub Codru. L-am văzut, dar n-am tras în el. Consătenii lui din satul Odești îl vorbeau numai de bine.
EPILOG: După 66 de ani, la mănăstirea Prislop, întâmplător am aflat, de la Emil Sălăjan, consăteanul lui Vasile Blidaru, că acesta a rezistat 20 de ani prin
codrii, până în noaptea Sfintelor Paști din anul 1968, când, trădat de Florica, femeia care-l adăpostea din când în când, un batalion de securiști și o grupă de milițieni au înconjurat casa. A fost o luptă dură. El a tras până n-a mai avut cartușe. Zice-se că în Blidaru au tras 27 de cartușe, l-au ciuruit. Și dimineața au încărcat un camion de morți. Florica a înnebunit. După doi ani a murit.
În anul 2012 feciorul lui Vasile, Valer Blidaru i-a scos dosarul de urmărire de la CNSAS și a ridicat un monument funerar pe locul asasinării tatălui său, în satul Odești de la marginea Codrului. Astăzi, marți 26 august 2014, domnul Valer a lansat, la Biblioteca „Petre Dulfu” din Baia Mare, în prezența cîtorva intelectuali locali reprezentativi, volumul-document: Un om, o viață, o legendă
BLIDARU rezistența armată din munți din dosarele securității. Epopeia „uriașului” pe care l-am zărit și eu, oarecând, venind pe Drumul Pustii…