Tânăr venit în sat de pe băncile renumitelor școli ale Blajului, Gheorghe Silvășan rămâne în memoria mea ca minunat dascăl, care mi-a predat religie, din clasa întâia până în clasa a treia. Mi-l amintesc nu numai de la școală, ci și din desele vizite pe care le făcea părinților mei. Odată a fost chemat să facă sfeștanie în casa nouă. A venit, însoțit de doamna preoteasă, imediat ce a terminat sfânta Liturghie duminicală. S-a dus direct în bucătărie, unde măicuța mea tocmai strecura supa pe găină, separând carnea de zarzavaturi:
– Lucreție, am văzut că femeile de la voi aruncă ce-i mai bun la porci, legumele și zarzavaturile. Lasă-le într-o farfurie că le mănânc eu. Dar mai întâi facem sfințirea casei.
De atunci la noi în casă nu s-au mai aruncat bunătățile grădinii, mereu pomenindu-l pe părintele Silvășan.
Ca și copil de opt ani, împreună cu toți tinerii și creștinii din sat am lucrat zile de-a rândul, fiecare după puterile lui, la noua biserică, înălţată în centrul satului. Biserică din cărămidă, cumpărată în bună parte din bani adunaţi de preotul Silvășan, prin colectă, în bisericile din satele şi oraşele sălăjene pe care le-a colindat cu formaţia corală a ţăranilor din Cehei instruită de el, interpretând cântările sfintei Liturghii, adaptate după repertoriul lui Francisc Hubic celebrul compozitor şi dirijor de la Catedrala din Oradea. Tata și
măicuța, care cântau în corul bisericii, mă luau câteodată și pe mine la repetiții Duminica după Vecernie.
A plâns după el toată suflarea satului, în decembrie l948, când s-a retras refuzând să semneze trecerea la ortodocși. Neprimind alt serviciu, toată iarna şi primăvara ce au urmat fostul preot paroh al Ceheiului, profesorul Gheorghe Silvăşan, licențiat în Teologie și în Matematică, angajat acum ca muncitor necalificat, a purtat lăturile de la o cantină din Şimleul Silvaniei până la un grajd cu porci dinafara oraşului, trăgând după el un cărucior cu două butoaie mari de tablă. De două ori pe zi, dus-întors de-a lungul oraşului. Pe ploaie, pe frig, pe
zăpadă. După câteva luni, un om de omenie, pare-se membru important de partid, dar rămas anonim, l-a fotografiat şi a trimis un raport direct tovarăşului Gheoghe Gheorghiu-Dej la Bucureşti; că de acolo i-a venit acasă „tovarăşului profesor Gheorghe Silvăşan” ordinul să se prezinte la Secţia de învăţământ a raionului Şimleu pentru angajare. A funcţionat ca profesor de matematică până la pensionare. Elevii învăţaţi de el matematică au făcut faţă cu brio la orice examen de admitere în învăţământul universitar.
Când era paroh în Cehei, până în decembrie 1948, venea săptămânal şi la şcoala din cătunul Pusta, a făcut cu noi religie, după manualul Mica Biblie pentru clasa a III-a primară de P.S. Ioan Suciu, şi ne-a pregătit pentru prima Cuminecare, când mi-a dat ca premiu un exemplar din revista „Raiul copiilor”
pe care o păstrez până astăzi. De aceea, când am ajuns student la Teologia din Sibiu, în vacanţa de vară 1957 l-am căutat la Şimleu să-l vizitez. S-a arătat bucuros că m-am dus să-l văd, mi-a dat cadou un Catehism Catolic ilustrat, format A4, în limba franceză (pe care ulterior l-am folosit ca material didactic ilustrativ la lecţiile de religie, cam clandestine, în Catedrala din Baia Mare, în anii ΄70), dar mi-a recomandat să nu mai merg pe la casa lui, că nu-i bine nici pentru el ca profesor la şcoala de stat, nici pentru mine ca viitor preot ortodox. Așadar, eram… „cetățeni” ai Republicii Populare Române în anul de
grație1957, ocupați încă de Armata Roșie a Uniunii Sovietice „eliberatoare”! ***
Împlinirile pastorale și edilitare ale tânărului Gheorghe Silvășan aveau temelie solidă întemeiată de predecesorul, Romul Erdeli (1881-1942), despre care pomenea cu mare admirație. La fel vorbea și unchiul Traian Pop, cantor cu diplomă de la Blaj. Eu personal nu mi-l pot aminti, căci aveam numai trei ani când dumnealui s-a mutat în cimitir. Dar, când am ajuns și eu preot, după profeția lui din ziua în care botezându-mă a adăugat la numele tatii, Vasile și numele Romul, am dorit mult să-l cunosc. Documente sau cărți nu am găsit. Însă, ce fel de preot a fost parohul Ceheiului, am reuşit să înţeleg observând profilul moral al bunicului meu, Ștefane Petrii Oanii (român plugar analfabet, dar care și-a botezat fetele cu nume latine, Lucreția și Sabina!) şi a generaţiei lui
de țărani de la sfârşitul secolului nouăsprezece, creştini formaţi de părintele Romul:
Familia Puşcaş a emigrat înainte de anul 1800 părăsind ţinutul păduros al Huzmezăului (azi satul Câmpia Sălaj), şi trecându-şi turmele de oi peste Măgură s-au stabilit, unul pe loc de şes, numit Pusta, dincolo de pârâul Crasna, unde s-a și întemeiat cătunul actual, iar celălalt spre Vest de Tăul fără fund, în satul Criştelec. Deodată cu turmele au adus cu ei şi povara sufletească întunecată de superstiţii, practici păgâne şi ocultism. Povestea bunicul Ştefan soţiei fratelui meu Nelu, Viorica, noră în casă, că tatăl său, Petre Oanii, era un fel de strigoi cu funcţie mare în ceata încornoraţilor, cu care se întâlnea adeseori noaptea în cimitir, unde vorbeau cu sufletele morţilor şi puneau la cale fel de fel de răutăţi împotriva animalelor consătenilor. Mama Oana tremura îngrozită
privind noaptea spre luminile ce pâlpâiau în cimitir, bătea mătănii la icoana Precistii şi spre zorii zilei, pe când cobora Petre spre casă, îi era frică să-l aştepte în pat şi-şi căuta de lucru prin grajd, de unde auzea tropot de cai şi mieunat de pisici prin curte, iar în văzduh zornăitul lanţurilor cu care erau legate duhurile rele slujitoare strigoilor. Duminica, Oana îşi ducea odraslele, Iacob şi Ştefan, la bisericuţa din sat, să le citească Părintele Romul dezlegări. Petre Oanii a murit de tânăr. Când i-au spălat trupul pentru înmormântare, au văzut că avea „coadă” ca strigoii, adică o vertebră în plus la capătul dorsal al coloanei vertebrale.
Confruntat cu astfel de situaţii, păstorul de suflete şi-a pus în slujba sătenilor inculţi toată ştiinţa teologică şi tactica pastorală acumulate la Blaj. Cât de eficientă a fost munca lui, catehizarea copiilor şi a tineretului, se vede în profilul moral al noii generaţii, generația copiilor lui Petre Oanii, care, majoritatea, chiar neştiutori de carte fiind, aveau suficiente cunoştinţe despre principalele adevăruri de credinţă şi despre regulile morale creştine, pe care se străduiau să le respecte. Luminile credinţei alungau, încet-încet, tenebrele oculte şi practicile vrăjitoreşti din viaţa spirituală a sătenilor!
Părintele Romul Erdeli a slujit în biserica din lemn, cu
trupul dăltuit din trunchi de stejar în anul 1763, apoi
cumpărată de la parohia greco-catolică Câmpia Sălaj, în
iarna anului 1926, transportată pe sănii peste Măgura şi
reclădită sub liziera de brazi de pe coasta sud-vestică a
dealului care ocroteşte de vânturi grupul de căsuţe ale
plugarilor români din satul Cehei, înşirate pe malul drept
al râului Crasna şi pe cele trei pârâiaşe ce coboară printre
crestele Măgurii. Declarată monument istoric de
arhitectură, aceasta a fost biserică parohială,
neîncăpătoare pentru creştinii din vatra satului, precum
şi pentru cei din cătunul Pusta şi din Vale, până în 1947 când tânărul preot Gheorghe Silvăşan din Sanislău, a înălţat în centrul satului biserică nouă din zid.
Doi preoți de țară, două făclii luminoase în copilăria mea și în viața consătenilor din Cehei.
