Cu tata revenit acasă, ne pregătim de sfintele Paști. Pe frățiorul Nelu îl tunde tata acasă, cu foarfeca, dar pe mine, că-s băiat mare, mă duce măicuța la frizer în Șimleu Silvaniei. De bucurie mare, pășesc alături de măicuța, care mă ține strâns de mână, peste bulgării și pietrele drumului și în mai bine de un ceas ajungem în oraș la trotuarul asfaltat. Minune. Și casele mari. Ce palat! Silabisesc inscripția: BANCA NAȚIONALĂ. Măicuța mă scutură de mână, să fiu atent la altceva. Venea spre noi, pe trotuarul de vizavi de bancă, un domn înalt îmbrăcat în costum negru și cămașă cu guler alb. În mâna stângă, ca un baston înalt, o botă de floarea soarelui, ruptă din holdă, de care se vede că și-a șters noroiul de pe pantofi când a ajuns de pe drumul din Bădăcin la trotuarul din oraș. La doi pași de el, măicuța își pleacă fruntea, scuturându-mă și pe mine de mână să fac la fel:
– Dumnezău Vă trăiască, domnule Maniu, cu sănătate.
Domnul Maniu se oprește. Cu mâna stângă își ridică pălăria neagră de pe cap (are frizura pieptănată pe dreapta, ca tătuța!), se uită la noi încercând să zâmbească:
– Bunul Dumnezeu să ne ocrotească, lele Lucreție. Vin vremuri grele. Rugați-vă pentru România.
Mă învăluie cu privirea, se înclină puțin spre măicuța, țăranca din Cehei, își așează pălăria pe cap și pășește prin gangul din dreapta spre căsuța lui din curtea interioară.
Eu vreau să intru pe ușa de alături, pe care scria frizerie, dar măicuța mă trage iar de mână spre gangul la capătul căruia abia se mai zărea o siluetă înaltă. – Uită-te la el. Să-l ții minte. E domnul Iuliu Maniu, cel mai mare om din țara asta!
Era înainte de înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947. Eu aveam opt ani. Nu l-am mai văzut niciodată, dar nu l-am uitat. Pentru că, pe timpul iernii
geroase din 1949/1950, urmând eu clasa a cincea la Șimleu, când am stat trei luni la internat, am aflat ceva de la măicuța mea, care tare m-o impresionat și de aceea n-am uitat. Dormitorul elevilor era în clădirea fostei mănăstiri franciscane de la capătul dinspre Bădăcin a orașului, vizavi de uzina electrică. Măicuța mi-a pus în lada de sub patul de fier hainele aduse de acasă și m-a luat de mână să ieșim repede din dormitor. M-a trecut printr-o spărtură a gardului înalt de scândură dinspre deal. În fața noastră apare o bisericuță de lemn la care din curtea internatului nu-i văzusem decât turnul. Măicuța a îngenuncheat afară în fața ușii zăvorâte. Printre lacrimi m-a îndemnat să ne rugăm pentru sora domnului Iuliu Maniu, călugărița Cecilia, la care fuseseră de mai multe ori, împreună cu tata.
– Pe unde-o fi acum sfânta călugăriță numai Bunul Dumnezău știe. Mi-o zis doamna învățătoare Catița Băieșan că și pe fratele călugăriței, pe domnul Iuliu Maniu l-o băgat în temniță și vreau să-i omoare. Pentru ce? Pentru cât bine o făcut la tătă lumea?!