Este amintirea cea mai îndepărtată.
Început de toamnă, cer senin, cupolă de azur peste satul transilvan Cehei. Razele soarelui se înalţă peste culmile Măgurii Şimleului. Mă ţin de poalele bunicii Maria, care face să scârţâie cumpăra de la fântână, în timp ce umple cu apă jgheabul de lemn din care vin să bea văcuţele, slobozite din grajd
de măicuţa mea Lucreția. Deodată deasupra satului se aude un zgomot mare, necunoscut. Larma infernală se apropie. La capătul uliţei din sus apare o arătare încă necunoscută mie, apoi încă una şi încă una, coborând spre noi. Erau trei maşini militare germane, arhipline cu soldaţi. Ajunse pe platoul larg de la întretăierea Uliţei-din-sus cu Drumul-Pustii (care ducea din faţa casei noastre drept la Drumul-Ţării dinspre Şimleu Silvaniei spre Sărmăşag, Bobota, Tăşnad, Carei), maşinile se opresc, militarii coboară, se încolonează, dau fuga câteva ture împrejurul maşinilor, apoi aliniaţi chiar în faţa gospodăriei noastre cântă ceva care semăna a marş, încheiat cu un scurt cuvânt al unuia, care stătea în faţa lor şi cu spatele către fântâna noastră. După care urcă toţi în cele trei maşini, în afară de comandant, care vine către noi într-o mână cu un vas şi în cealaltă cu ceva ce nu mai văzusem: era o ciocolată. Mi-o dă mie şi-mi spune ceva pe limba lui bolovănoasă, mângâindu-mă pe creştet, în timp ce bunica ia cu pumnul apă din valău, spală ugerul Joianei şi începe a o mulge cu spor până umple canistra neamţului. Acesta mulţumeşte printr-un zâmbet, salută milităreşte, apoi aleargă la maşinile care pornesc imediat duduind năprasnic, foarte grăbite, pe direcţia Carei-Berlin.
În timpul zilei a fost linişte. Spre seară, un nor mare, roşu ca para focului, parcă vrea să oprească Soarele care încerca să apună coborând peste dealurile Camărului şi Ipului, spre Oradea. La Răsărit, deasupra Măgurii se ridicaseră o grămadă de nori negri, prevestitori de furtună. Nu tună, dar dinspre Drumul-Ţării începe a se auzi din ce în ce mai mare larmă, zgomot de maşini grele şi bubuituri de tun. Era Armata Roşie a Uniunii Sovietice gonind după nemţi, cu care se vor înfrunta, având în avangardă trupele româneşti, la Carei. Bunicul Ștefan, care făcuse primul război mondial în armata austro-ungară, priveşte nervos spre Măgură: „Ducă-i vântu’ dă la noi, bolşevici techerghei !”, apoi ia coasa de sub streaşina şurii şi merge cu paşi mărunţi în grădina din spatele casei să aducă un braţ de otavă pentru viţeluşii din grajd. Eu, ţânc, după el, să văd cum coseşte. Mă ia de mână şi când ajungem în ogradă îmi zice: „Ţine minte, că eşti prunc mare, dă luna viitoare începi şi tu clasa întâie la şcoală, d’om avea învăţător în sat. Uită-te la cer. Vezi tu câtu-i dă roşu noru’ în care apune sfântul soare? Nu-i sămn bun. Nici armata bolşevicilor, ca noru’ negru după Măgură”. N-am zăbovit mult după iarba, încă verde, dar cu miros de brumă de toamnă, din care mi-o
dat şi mie să aduc cât am putut prinde în braţe. Când ajungem în colţul casei, să reintrăm pe portiţă spre grajd, ce să vezi?! Un cal negru sărea ca o pasăre în zbor din curtea noastră peste poartă, spre Drumul Pustii, purtând în şa un tânăr blond cu părul vâlvoi. Nu i-am văzut faţa, dar pe spatele lui atârnau în curele multe arme, ceasuri mari şi câteva bidoane. Bunicul lasă iarba jos şi fuga spre casă. Bunica, în genunchi, plângea cu sughiţuri. Culegea de pe jos cioburi de sticlă din Icoana Maicii Domnului sărutându-le: „Măicuţă Sfântă, mulţămescu-Ţi! Maică Precestă! Preacurată Fecioară! Icoana Ta m-o scăpat dă necaz. Când o văzut sfânta Ta icoană, păgânu’ dă bolşevic, gata să intre cu cal cu tot în casă, s-o spăriet, s-o tras înapoi şi s-o dus, sărind păstă poartă, cum o şi intrat, ca o furtună. Iartă-mă, Preasfântă, că după ce Tu m-ai apărat dă păgân, m-am împiedecat în prag, cu icoana Ta în braţă şi ţăndări s-o făcut” .
Scrisoarea II –A venit tata
– Stai cuminte, nu ieși din casă! Mă duc să văd cine-i străinul care vine pe Ulița Pustii către casa noastră – îmi zice măicuța Lucreția și se repede către poartă. Eu urc în pătuț și stau lipit de fereastra dinspre curte. Văd totul. Străinul vine încet legănându-se pe picioare. Măicuța stă cu frică dincoace de gard. Când străinul ajunge aproape, mama deschide portița repezindu-se spre el cu brațele deschise. Străinul ridică o mână în sus, ca și cum ar opri-o și îi spune ceva. Mama se
ntoarce spre casă. Intră ca o vijelie.
– Să stai blând, nu te mișca din pat.
Scormonește jarul în sobă, fuge iar afară, vine cu un braț de surcele uscate, ațâță focul. Aduce oala mare de tablă, o umple cu apă. Mai aduce o oală și două găleți cu apă. Plânge cu sughițuri, fără să-mi zică o vorbă. Mă uit după ea, când iese în curte. Străinul stă afară, rezemat de fântână. Vorbește ceva cu mama. În grabă. Mama revine cu încă un braț de lemne uscate. Întețește focul. Iese în fugă. O văd ducând prin curte un ciubăr mare. Străinul stă la distanță. Mama duce ciubărul în grajdul vitelor. Revine cu două găleți goale. Le umple cu apă fierbinte și le duce spre grajd. Iar vorbește ceva cu străinul, dar stă departe de el. Mama vine în casă, ia de lângă sobă sticla cu petrol și cutia cu chibrituri. În sfârșit mai are și pentru mine o vorbă. Stai cuminte. Uită-te pe fereastră. Mă îmbrățișează și iese grăbită. Străinul nu mai este lângă fântână. O fi intrat în grajd? Văd că, prin ușa puțin întredeschisă, aruncă afară o grămadă de haine. Mama le trage cu o furcă de fier în mijlocul curții, le stropește cu petrol și le dă foc. Vine iar în casă. Nu mai plânge. Mă sărută pe frunte. Stai cuminte! Ia de pe poliță săpunul de rufe și din lădoi un braț de haine de pânză. Stai cuminte. Mă sărută iar. Fuge în grajd. Aștept. După un timp, mama iese, ținându-l de mână pe străinul îmbrăcat în haine albe. Traversează curtea spre casă.
– „Tatăl tău s-a întors de la război”, zice măicuța.
Mă iau amândoi în brațe sărutându-mă. Eu stau nedumerit.
– N-ai limbă în gură?, încearcă tata o conversație. Eu rămân mut. Măicuța întețește focul și aduce pe sobă o cratiță. Tătuța mă strânge puternic la pieptul său. Mă mângâie. Mă acoperă de sărutări. În sfârșit mi se dezleagă limba: – Măicuță, de ce ai ars în foc hainele lui tătuța?
– Erau pline de păduchi și de boală, dragul mamii.