În loc de  Prefaţă la ediţia a doua:

„Adevărul vă va face liberi”

La galeria preoţilor-scriitori, sperăm, niciodată închisă, se mai adaugă un nume: Romul Pop.

Cartea Între Cruce şi stea este, după părerea mea, un eveniment editorial. Să mă motivez:

Privind cartea, cum e şi normal după prima lectură, introdusă sub reflectoare strict literare, descoperim un scriitor matur, care stăpâneşte uneltele necesare reuşitei. Excelent narator, cu un profund simţ al detaliului care dă culoare povestirii, personalizând-o, autorul trece printre propriile-i personaje cu naturaleţe de multe ori, ştiindu-şi calităţile, cu dezinvoltură, superioritate chiar. De la Preafericitul Părinte Patriarh până la preotul din nu ştiu care sat îndepărtat, scrisul merge egal, fără complexe. E semnul forţei scrisului impus şi de cărţile anterioare desigur şi de harul dăruit.

Trecând spre tematica aleasă găsim un fel de inedit în alegerea temelor. Lumea şi spaţiul clerical. Multe dintre personaje sunt cunoscute: Popa Tatu de la Plumbuita. Preotul Mehedinţu de la kilometrul zero. Printre atâţia confraţi întru credinţă apar politicieni apuşi, dar la timpul relevat în scrieri, mari mahări. Gheorghe Pop (tovarăşul),  Valentin Bota. 

Lectura cărţii pentru doritorii aflării adevărului din perioada „deceniului laşităţii” atât de inspirat definit de prof. dr. Gheorghe Pop, autorul unei pertinente şi inspirate postfeţe, se va institui într-un dublu câştig.

Cunoaşterea universului ecleziastic şi imixtiunea politicului comunist în acest spaţiu. Scriitorul, însă, trece egal peste evenimente şi întâmplări reuşind o echidistanţă care dă scrisului autenticitate şi relief. O carte care, începând-o, nu te opreşti până nu o termini. O mostră doar pentru a susţine talentul viguros de narator al domnului Romul Pop: „O ceaţă deasă, opacă, se răsuceşte ca lâna strânsă-ntrun fuior, pe deasupra apelor din stânga şoselei, desprinzându-se încet de pe Mureş. Vântul, vâjâind printre crengile copacilor înalţi, rupe bucăţi mari din fuiorul imens, răsfirându-le. O parte o trage spre văi, înnegurându-le. Pe alta o împinge în sus, spre culmile de peste care începe să răsară soarele zilei de 7 august 1995”.  

                                                        Vasile Morar 

(Graiul Maramureşului,  11  februarie 1998)

Închinare:

Fraţilor răstigniţi, între Cruce şi stea, de vitregia

vremurilor sau de ursita celor păcătoşi ca mine.                           

                                                                              Autorul                                      

Prefaţă la ediţia întâia

Redactat după Decembrie 1989, pe baza însemnărilor din anii 1968-1978, memorialul părintelui Romul Pop este o (atât de necesară astăzi) pagină de istorie veridică. Trăind în miezul evenimentelor, ca primul subaltern al unuia din „capii” de la 1948, Dr. Carol Pop, pe care l-a asistat, în deceniul opt, la diferite evenimente, a cunoscut multe personalităţi ecleziastice şi a sesizat, cu suficientă detaşare confesională, miezul lucrurilor.

Ca tânăr cleric, după ce aproape un deceniu trăise între mii de lucrători civili, este şocat şi contrariat de chipurile monştrilor, eccleziali şi politici, pe care-i cunoaşte în chiar bârlogul lor, sau din sporadicele destăinuiri sincere ale „şefului”. În schimb, tot ce-i serafic şi lilial în spaţiul spiritual ortodox îl atinge sufleteşte ca aripa unui înger de la Voroneţ, iar viorile şi culorile de la Stupca îl însoţesc şi peste coamele carpatine, până acasă,  în Maramureşul drag, înseninându-l sufleteşte până la starea de lumină în care nici pe cei cu coarne nu-i mai vede negri (v. finalul capitolului „ Reîncărcarea bateriilor”). În chiar timpul redactării memorialului trăieşte încă două experienţe, la Baia-Mare şi la Recea de pe Mureş, care-i influenţează destinul.

                 Asumându-şi integral vina unui colaps matrimonial temporar (în care noi ştim că a fost împins şi de cunoscute forţe atee şi fanariote), nu-şi publică confesiunile decât după ce, timp  de aproape doi ani, a trecut prin purgatoriul reînvierii spirituale şi adeziunii hotărâte la Biserica strămoşilor săi greco-catolici. Din smerenie şi delicateţe, nu adaugă cărţii nici măcar câteva pagini despre existenţa sexagenarului urcat la atitudinea morală în care trăieşte bucurii sfinte. Doar dintr-o frază de final înţelegem că pe acest crâmpei al cerului vieţii sale se profilează şi chipul Suveranului Pontif împărtăşindu-i binecuvântarea „ in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti (cap.” Epilog posibil”).

Ne asociem acestei dorinţe şi binecuvântăm curajul părintelui Romul Pop de a lumina câteva file din istoria acestor meleaguri. Le considerăm, cu asentimentul autorului, un omagiu la sfânta rezistenţă a Bisericii Române Greco-Catolice în catacombe; şi o dureroasă confesare publică despre câteva zile, dintr-un sfert de veac din viaţă, trăite sub dulcea povară a Crucii şi sub perfida zodie a stelei, „ între Cruce şi stea”.

Remarcăm şi că, deţinând o subtilă tehnică a dialogului (vezi scena arestării canonicului Sabo), asistat de un har naratoric pictural („rândunelele Agapiei”) şi ştiind dăltui portrete adânc reliefate, ca troiţele cioplite din buza de secure (Emil Lauran din Tămaia şi mulţi alţii), autorul creează pagini literare veritabile, asigurându-şi, prin stilul deja inconfundabil, la a treia carte publicată, un anumit loc între scriitorii contemporani. Fraza scrisă se cere rostită, propovăduită, împărtăşită şi altora, iar exprimarea imagistică transformă pagina scrisă în scenă cu personaje, stări, culori, care te invită în compania lor. Îndrăzniţi!

Baia-Mare, 24 februarie 1997                Simion Mesaroş

Precizare:

Dacă faptele, personajele şi locurile

sunt reale,

mica doză de

ficţiune,

nu este decât…picătura

dorită de Caliope şi Melpomene

pentru a participa, cu libaţiunile cuvenite,

la simpozionul muzei

Clio.

Partea întâia:

MONŞTRI  ŞI RÂNDUNELELE

                Moto:

                           „Adevărul vă va face liberi” – Ioan 8,32                                                                                              

Caseta cu flori de mină

– Ce cadou să-i facem lui popa Ionică cel Mare?, rosteşte cu glas tărăgănat părintele Carol.

Nu se uită la mine. Urmăreşte rotocoalele de fum ce le destramă şuviţa de aer furişat prin fereastra puţin întredeschisă. Apoi, pe acelaşi ton:

– Mai fă, drăguţă, o cafea.

A treia, într-o oră! Zic în gândul meu. Şi scrumiera e plină de mucuri! Mă urmăreşte atent cum prepar cafeaua. Mut. Tacticos, parcă săvârşind un ritual, împlântă în sipca de lemn o ţigară „Select” fără filtru. Îi torn în ceaşcă licoarea aburindă, apoi vreau să mă întorc în biroul meu.

– Ia mai lasă-i, să aştepte puţân preacucernicii preoţi de la ţară. Aprinde şi dumneata o ţâgară. Şi stai jos, să discutăm. Că, în definitiv, nu-i numai problema mea. Te-am ales colaboratorul meu – păi, spune şi dumneata: ce cadou să-i facem lui popa Ionică?

– Nu ştiu la ce vă referiţi! Răspund realmente mirat.

– Păi, nu ţ-am spus, drăguţă, că m-a vizitat domnul maior de securitate Sălăjan şi mi-a spus că s-a stabilit programul pentru sfinţirea bisericii din Rozavlea. Şi că la reîntoarcerea din Maramureşul Istoric vor opri şi aici la Catedrala noastră din Baia-Mare. (Un şuvoi de fum înecăcios şerpuieşte iar către fereastră). Păi, dacă vine la noi, prima dată!, un patriarh al României – să poate să nu îi facem un cadou?

Îmi  torn şi mie o cafea. Cum de nu mi-a căzut fisa de la-nceput? Că doar nu de mult îmi povestise cum deţinutul Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce a ajuns cel mai mare în Republica Populară Română, şi-a amintit de preotul Ioan Marina, care l-a tăinuit în casa parohială şi pentru aceste şi alte merite l-a răsplătit cu jilţul de patriarh. Printre cele relatate răzbăteau şi aprecieri: „ un mare diplomat”, „ce a făcut el pentru Biserica Ortodoxă este extraordinar”, ”să împaci şi capra şi varza şi să nu-ţi rupi gâtul, n-o putea face decât un oltean deştept”, „ va intra în istorie ca un mare patriarh”. Dar, când să-i zică pe nume, tot  „popa Ionică” rostea. Sesizasem, atunci, puţin intrigat, tonul parcă prea familial…După prima înghiţitură de cafea (bună!) zâmbesc larg amintindu-mi de o altă…confesare a omului din faţa mea (care, la cei 60 de ani, împliniţi zilele trecute, în 8 august 1968, nu trăda cele două decenii grele în care „ a făcut istorie”): Îmi relatase, cu umor, cum, într-o vilegiatură de vacanţă, în împrejurimile Romei, maramureşeanul dr.Vasile Ţiple (azi paroh ortodox în Rozavlea), şi el student la Colegiul Pontifical Grec prin anii 1931 sau 1932, a stârnit râsul copios al celorlalţi clerici doctoranzi cu strigătul neaoş:   „ Ni, Coarci, zermele!” adresat unui şarpe încolăcit pe o piatră sub soarele meridional…Nedumerit de zâmbetul meu, continuă puţin autoritar:

– Nu-i dă râs! Asta-i o treabă serioasă. Îmi fierbe capul de câte griji îmi face vizita asta. ( Mai împlântă, tacticos, un „ Select” în ţigareta de alun. Apoi, plictisit:) Acu, mă urc în „ la voiture” şi mă duc până la părintele Mihai, în Cărbunari; mi-a da doamna preoteasă şi o cantă de lapte de vacă, pentru nepoate. (Râde, la un gând ascuns; nu-i place că l-am priceput – de aceea ridică tonul, încercând a fi sever, dar fără să-şi poată masca gândurile. Până vin înapoi, din acest turnir, te rog să te gândeşti şi dumneata la un obiect potrivit pentru …aşa căciulă! Da, vezi întâi, ce doresc preacucernicii de dincolo; dă-le lumânări, chitanţiere, tămâie şi, dacă au vreo problemă, vezi despre ce-i vorba!

…Peste două săptămâni, în acelaşi birou şi aceeaşi atmosferă:

– De ce să steie frumuseţea asta de casetă aici, pe biroul meu să se umple de fum! Dacă adrisantul e cunoscut, fă bine şi du-o adrisantului. Dacă nu l-or lăsat pe Preafericitul, să oprească în Baia-Mare – să i-o dăm aici… (După o pauză cam lungă:) Ştii… de ce nu l-or lăsat? (După o altă pauză, ironic şi satisfăcut:)  Au văzut… tovarăşii, la Rozavlea, zeci de mii de ţărani veniţi al slujbă, care, după, ce s-au rugat, s-au întors, în linişte, pe la casele lor. Dar, dacă la Baia-Mare s-or aduna câteva mii de mineri la Catedrala fostă greco-catolică şi, după Liturghie, n-or fi tocmai…liniştiţi? Mai bine meargă Preafericitul, de la Rozavlea, direct la Bucureşti! Aşa au hotărât…dânşii, tovarăşii. Dar noi, noi trebuie să-i arătăm lui popa Ionică că l-am aşteptat. Fii bun, fă-ţi delegaţie şi du-i caseta, din partea mea, în numele tuturor preoţilor din protopopiat.

…În tren, spre Bucureşti, redeschid volumul cu pagini creştine a părintelui Grigore Pişculescu, „Ziua Domnului”. Cu puţin folos. Nu mă pot concentra asupra textului. Totuşi, mă duc la Patriarhul României! Ori, părintele Carol nici măcar telefonic n-a solicitat o audienţă. Mi-a zis, scurt: „Îi spui lui Nicuşor Cazacu        (sau la cine va fi acolo, la secretariat) că te-am trimis eu, şi vei fi imediat introdus”. Trenul înaintează prin bezna nopţii şuierând – ironie seacă la gândurile mele. În definitiv, vorba aceluiaşi părinte Carol: Niciodată n-a fost să nu fie cumva. Dacă nu pot dormi, încerc să citesc. Pagina 171: ”Mai nopţile trecute, un straniu personagiu a sărit asupra clopotului din dealul Patriarhiei şi cu puteri inexplicabile l-a făcut să tune câteva minute. Cei ce au auzit această alarmă în miez de noapte, au cunoscut fiori fără nume…Dar a doua zi, ne-am lămurit şi ne-am asigurat unul pe altul: N-a fost nimic!… Un nebun a tras clopotul Patriarhiei…26 aprilie 1930”. Acoperind pentru o clipă zgomotul fierăriei hodorogite a trenului, sirena ţipa, iarăşi, ironic. Las cartea pe banchetă şi încerc, zadarnic, să adorm.

….Cobor din tramvai în Piaţa Unirii. Plină piaţa de aromele şi culorile toamnei: fructe ireal de frumoase, flori şi ţigănci florărese, zarzavagii zgomotoşi şi precupeţe de kitsch-uri. Ies grăbit din această aglomeraţie zgomotoasă. Traversez pe lângă bătrânul Spital Brâncovenesc şi încep urcuşul spre Mitropolie. În câteva clipe am ajuns în umbra clopotniţei…Oare, o fi acelaşi clopot, tras într-o noapte de aprilie, cu aproape 40 de ani în urmă, de un…nebun? Mă apropiu. Inscripţia e ruginită, ilizibilă. În jur, nimeni. De-abia acum realizez că dealul Mitropoliei e…pustiu. Sunt singur. Nici urcă, nici coboară nimeni. Peste câţiva paşi, din apropierea bisericii văd totuşi un om: un miliţian stă de strajă la uşa de intrare în Palatul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române. Mai jos, între Marea Adunare şi Palatul Patriarhal, câteva maşini ruseşti negre, Volga şi Zil, parcate. Nici o mişcare. Nici un glas. Oare o fi şi biserica pustie? Intru. O bătrânică, cu chip cuvios, îmi oferă blând cruciuliţe şi medalioane. Aprind câteva lumânări…Îngenunchez la icoana Maicii Domnului din stânga catapetesmei: „Ocroteşte-mă, şi astăzi, Preabuna mea Măicuţă Sfântă!”. La ieşire o întreb pe călugăriţă:

– Pot găsi pe cineva la Patriarhie?

– Îl văzui, adineauri, intrând pe părintele secretar.

…Deschid sfios uşa masivă din lemn sculptat. Figura de falnic domnitor fanariot a venerabilului secretar poliglot mă face să mă simt…mic. Cu o plecăciune de nouăzeci de grade îl salut respectuos, spunându-mi numele şi locul de muncă. El: sfinx. Eu, îmi revin: trebuie să atac!

-Prea Cucernicul părinte Dr. Carol Pop, protopopul de Băii-Mari, m-a trimis să predau un dar personal Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian. Mi-a spus că nu va fi nevoie să aştept ziua de audienţe pentru provinciali.

– Aşteaptă puţin, Prea Cucernice, răspunde incolor.

Iese pe una din uşi, în care reapare după doar câteva minute, de data aceasta  iradiind de bunăvoinţă     (avea, într-adevăr, un chip cu totul remarcabil, de cărturar, diplomat eccleziastic, poate chiar de rugător!):

-Preafericitul vă va primi imediat. Poftiţi în Cabinet…Puteţi aşeza aici obiectul care l-aţi adus…

Scot cu mare grijă din sacoşa neagră o tăblie din lemn furniruit şi lustruit, a cărei formă ovală a fost corectată de meşteri tâmplari pricepuţi cu două acolade mari, pe lungime, şi alte două, mai mici, la capetele înguste. Aşez pe acest suport de lemn o oglindă de aceeaşi formă. Înşurubez pe margini, la locul lor, opt picioruşe din metal nichelat. Între ele, prin glisare, introduc, ca „pereţi” laterali, opt bucăţi dreptunghiulare de sticlă transparentă. Desfac din câteva pacheţele minunate „flori de mină” şi le aşez cu grijă pe oglindă. Despachetez ultima piesă: un geam tăiat ovoidal, de aceeaşi formă cu postamentul din lemn lustruit şi îl aşez deasupra încercând cu mâinile tremurânde să fac să intre capetele de sus ale celor opt picioruşe metalice în orificiile sticlei. Am reuşit! Înşurubez câte o piuliţă nichelată, cu cap rotund, plin, pe capetele picioruşelor ieşite din sticlă. Mulţumit, prind cu amândouă mâinile „Caseta” şi o înalţ către candelabrul cu zeci de becuri. Florile de mină…scânteiază!

– Extraordinar! Ce atenţie deosebită din partea părintelui Carol !…Cum le-aţi spus, flori de mină?! Se găsesc aşa, „înflorite”, în adâncul minelor de aur?!…Se va bucura mult Preafericitul!…Au, fiecare, un nume?! Cum aţi spus, stibină?

Şi în timp ce mă străduiesc să-i răspund părintelui secretar, nici nu aud paşii Preafericitului, care era deja lângă noi, în reverenda sa de un alb strălucitor, ce contrasta cu giubelele noastre întunecate! Văzându-mă fâstâcit de apariţia sa, îmi zâmbeşte larg, întinzându-mi amândouă mâinile, a îmbrăţişare. Îi sărut mâna dreaptă (după cum am fost instruit) şi îi transmit regretul părintelui Carol că nu s-au putut vedea şi la Baia-Mare…

– Îl văd tot timpul. Aşa să-i spui, că-l am la inimă tot timpul. Cu dragoste şi preţuire.

Şi, în timp ce înregistram zaharicalele rostite de preafericita gură şi mă apropiam de largul fotoliu ce mi-a fost indicat, falnicul secretar a dispărut, tiptil şi pe nesimţite, aidoma precum apăruse înainte Preafericitul. Care, m-am prins!, poftea să mă ispitească fără martori. („Şiret, bătrânul. Fii foarte atent!” – m-a avertizat dinainte părintele Carol. „Je m-en fiche – dacă se supără pe mine: eu sunt unul din vârfurile de la 21 octombrie 1948 şi trebuie să se poarte cu mine ca şi cu oul cel roşu; Emil Bodnaraş m-a decorat cu „ Steaua Republicii”,  popa Ionică cu „Crucea patriarhală”; dar dumneata de-abia ţi-ai început cariera eccleziastică – să nu dai în bară cu ceva ce nu le convine să audă la cuvioase urechi!”) deşi aveam în urechi tot timpul aceste sfaturi ale iubitului meu şef, am dat-o în bară. Şi încă tare de tot. Puţin experimentat în diplomaţia eccleziastică, tributar mediului în care am lucrat câţiva ani după absolvirea Teologiei (un mare şantier de construcţii industriale, unde urcasem până la funcţia de şef de birou planificare, obişnuit să discut franc problemele de producţie; iar ziarul local îmi publica şi pe prima pagină articole despre realizările constructorilor „în competiţie cu timpul”), după ce Preafericitul m-a cucerit cu întrebări nevinovate, pe un ton din ce în ce mai părintesc, despre insignifiante treburi provinciale, eu, uitând că nu sunt la o şedinţă în care tehnicieni dezbat cu fair-play probleme de producţie, îmi dau drumul la gură, ca un prost; făcând pe isteţul, ca la 30 de ani, am căzut în plasa Bătrânului septuagenar. El, de fapt, voia să afle reacţia „opiniei publice” faţă de înaltul ordin ce l-a dat Preafericirea Sa în Catedrala din Cluj, unde convocase episcopii ardeleni, protopopii şi câte 2-3 preoţi mai reprezentativi, în preziua pelerinajului de la Rozavlea: „Să fie scoase din toate bisericile şi de pe troiţele din faţa lor, de pe câmp sau din cimitire „relicvele catolice” – statui, statuete, corpus Cristi în relief, icoane sculptate, icoane ale lui Hristos sau ale Maicii Domnului cu inimi străpunse de săgeţi, icoanele sfinţilor neortodocşi –Anton de Padova, Francisc de Assisi, Tereza de Lisieux etc; pentru că sunt „pericol naţional”; în Canada, nişte duşmani ai „unităţii noastre naţionale şi spirituale” (unguri transfugi) afirmă că în Transilvania ortodocşii români nu sunt atât de mulţi cât spun statisticile oficiale de la Bucureşti, căci foarte mulţi au rămas credincioşi credinţei catolice, ungureşti, dovedind aceasta cu fotografii ale pomenitelor „relicve” publicate în reviste colorate! Cu aceste relicve catolice dăm apă la moara duşmanilor poporului. Să le înlăturăm înlocuindu-le cu icoane ortodoxe!”

Mă întreabă, mieros, ce rezultate concrete avem, care-s reacţiile „nereveniţilor”. Îi explic că în acest răstimp scurt de abia a demarat la protopopiate acţiunea, încă nu se pot semnala reacţii, dar mie, personal, să-mi fie îngăduit a fi de părere că cei care l-au sfătuit pe Prea Fericirea Sa la o asemenea măsură sunt, după o expresie la modă, oameni de birou, nu de teren.

-Ce înseamnă expresia aceasta, dragă părinte?

-Oameni rupţi de realitate, care nu cunosc oamenii, faptele lor, mentalitatea, reacţiile.

-Dumneata trăieşti „în teren”, trebuie să fi observat cum reacţionează.

-Nu ştiu cum reacţionează, pentru că abia s-a transmis Ordinul către parohii. (Auzisem că pe lângă oraşul Dej pe un preot zelos l-ar fi scos credincioşii din biserică pentru că s-a atins de „relicve”, dar m-am abţinut să-i spun Bătrânului.) V-aş putea spune, însă, cu toată sinceritatea o părere personală (M-a încurajat cu o privire blândă, paternă). Mai mult decât o părere – o certitudine. Măicuţa mea s-a rugat mult şi cu multe lacrimi a spălat un „ corpus Christi” sculptat în lemn pe crucea din biserica satului, Ceheiu din judeţul Sălaj: „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătoasa, îndură-Te de mine, că nu mai am lacrimi să-mi plâng cei patru copilaşi, care toţi au murit la câteva zile, săptămâni sau luni după naştere, pe acesta, care-l simt în pântecele meu, lasă-mi-l, Doamne, că îl voi închina Ţie, să fie preot la altarul Tău!”. Acela, al cincilea, sunt eu…Cum aş putea, Prea Fericite, să o conving pe mama mea că preotul din sat face bine că rupe acea „relicvă” de pe cruce şi ţintuieşte în locul ei o tablă pe care a pictat un Isus Hristos în stil neo-bizantin?! (Automulţumit de tonul patetic cu care am rostit ultima frază, nu observ mimica Patriarhului – şi fac încă o  gafă). Dar, acesta, să zicem că este un caz…sentimental şi, poate, izolat. Nu putem, însă, evita logica. (Altă încurajare…cu un zâmbet aproape hipnotizator). Pe măsură ce ploile şi soarele, vântul şi zăpezile îşi făceau datoria de erodare şi putrezire, a celor dinafară, şi carii le lichidau pe cele dinăuntru bisericilor  – bietele „relicve” ar fi intrat în nefiinţă, fără zgomot, în linişte şi pace. Cine le-ar fi dat importanţă? Dar, acum, rupându-le de la locul lor, noi le dăm importanţă, arătăm că sunt importante, altfel nu ne-am lupta cu ele! Dându-le importanţă, reînviem cultul lor! Spunem şi generaţilor născute după 21 octombrie 1948 că a existat o Biserică Greco-Catolică. Eu însumi, şcolit la Sibiu, n-am ştiut, până acum

-Ajunge! Mă întrerupe aproape strigând şi privindu-mă cu ochi de inchizitor. Apoi, spumegând de furie: -De la Pop Carol citire sunt aceste vorbe?

Pauză prelungită. Nici unul nu putem rosti cuvânt: Bătrânul roşu de furie, eu galben de spaimă. Tot Prea Fericitul îşi revine primul, schimbând culoarea feţei, precum cameleonul:

-Spune, dragă, ai reţinut bine mesajul părintelui protopop?

N-am încotro, trebuie să merg până la capăt; fie ce-o fi: în definitiv, directorul general Nicolae Veza, de la Trustul de Construcţii Industriale, m-a asigurat (când mi-a dat transferul, în luna iulie) că am oricând un post bun, de economist, la ei, şi apartament în Cluj.

-Prea Fericite Părinte Patriarh, eu vorbeam de logică. Dr. Carol Pop a fost un corifeu la 21 octombrie; şi, de atunci, douăzeci de ani – pe baricadă; poate, acum, să aibă altă părere decât Patriarhul Reîntregirii Bisericii?! Eu sunt; într-adevăr, eu sunt cel ce am uitat că nu mai sunt la o dispută pe şantier, ci în cabinetul Patriarhalului. (Am încercat să zâmbesc; nu ştiu dacă nu am rânjit. În timp ce Dânsul era numai zâmbet părintesc!:)

-Dragă părinte, bravo! Aşa-i stă bine tinereţii. Să-i spui părintelui Carol că-i mulţumesc pentru dar şi pentru mesager. Când va veni la Noi, va vedea caseta cu flori de mină la loc de cinste. (Extraordinar cât de rapid îşi schimbă acest om…culoarea; acum, ochii emit două fulgere ameninţătoare, şi cu voce de oţel taie cuvintele:) Dar, să nu îndrăzneşti să repeţi cuvintele ce mi le-ai spus. Niciodată, nimănui! Ai înţeles?

…În biroul secretarului, Niţişor Cazacu, era să mă aleg cu un cucui în frunte, şi eu şi înaltpreacucernicul, căci, la despărţire, plecăciunea de 90 de grade a fost… reciprocă!

-Să-i transmiţi şi din partea mea părintelui Carol mulţumiri şi salutări cordiale – rosti venerabilul secretar petrecându-mă până afară. După câţiva zeci de paşi, parcă la comandă telepatică, întorc capul: fanariotul fâlfăie cu mâna stângă un salut prietenesc, în timp ce dreapta mângâie cinstita-i barbă, mai mare şi mai albă decât a Preafericitului.

      …Simt că mi se înmoaie picioarele. Nu mai pot păşi…De-abia acum răbufnesc din adâncuri…emoţiile prin care am trecut. Mă opresc. Parcă-mi pierd echilibrul. Leşin? (Dealul Mitropoliei e tot pustiu!) Mă reazem de clopotniţă. Soarele neobişnuit de arzător pentru această zi de toamnă, mă loveşte-n creştet. (Nici un bucureştean nu urcă spre biserică!) Cu picioarele ca de plumb, mă târăsc înapoi…Călugăriţa cu chip blajin mă recunoaşte.  Compătimitoare:

-Ia, maică, o gură de aghiazmă. Face bine.

Mă priveşte cu bunăvoinţă, dar  în privirea ei parcă e şi ceva iscoditor…Am intuit bine, căci de-abia gust din apa cu plăcut miros de busuioc, că şi încep să curgă întrebările: Ardelean? de unde, maică?, vă fac greutăţi catolicii?, nu se mai domolesc ungurii?, dar…poporul nu ţine cu ereticii? (Doamne, Dumnezeule, şi măicuţa asta cu chip blajin a făcut…pact cu diavolul?; sau, plictisită de pustiul din catedrală, profită de ocazie şi îşi hrăneşte voluptatea limbuţiei? Nu, nu se poate! Ea este cuvioasă. Poate, cu mine s-a întâmplat ceva: de-acum voi suspecta pe toată lumea! Scutur din umeri, de parcă m-a atins o reptilă rece şi vreau s-o arunc de pe mine! Mizantropia? Doamne fereşte!)

  O privesc sever pe măicuţă şi mă îndrept spre ieşire. După doi paşi mă răzgândesc. Trebuie să mă reculeg. Nu pot pleca aşa. Sunt ca un vulcan aprins. Vulcan?! O biată crenguţă trecută prin para focului…Dar, trebuie să rămân câtva timp aici, în biserică. Cu paşi şovăielnici mă îndrept către aceeaşi icoană a Maicii Domnului. Îngenunchez. Încerc să mă concentrez: caut clipa de linişte cutremurată, s-o aştern sub genunchii inimii. Zadarnic. Nu-mi pot stăpâni gândurile învălmăşite. Sunt pierdut. Parcă nu-s îngenuncheat, ci prăbuşit…Nu mă lăsa, Măicuţă Sfântă!…Cu efort, ridic fruntea de la pământ spre icoană. Dar, unde-i Chipul Maicii Domnului?! În faţa mea e…Patriarhul. E chipul lui adevărat: barba rară, răsfirată anume pe lăţimea pieptului; buzele înguste, vineţii, tremură nervos sub mustaţa tunsă scurt; nările parcă adulmecă vânatul; ochii, în total contrast, te ating uşor priviri calde:

-Da, fiule, ţin mult la părintele Carol; pe oameni ca dânsul îi am mereu la inimă. Om cuminte, orientat. Putere roşie este mare, foarte mare. Oamenii cuminţi se aliniază cu cei puternici. Ei, nu numai că ne-au eliberat în august 44, dar, iată, ne-au ajutat să ne rotunjim:o Naţiune, un Partid, o Biserică!

Închid ochii, să nu-l mai văd. Nu dispare! Strâng din pleoape şi-o invoc pe Maica Sfântă: Nu mă lăsa să-mi pierd minţile!…Trec câteva clipe, ce mi se  par ceasuri. În sfârşit, a dispărut. Dar, în locul Preafericitului, pe culorile icoanei Maicii Sfinte se suprapune, estompându-le,… chipul doctorului de la Roma, protopopul Carol Pop. Are faţa brăzdată de riduri; pe fruntea lată, inteligentă, şanţuri transversale, de om chinuit; în locul gurii încleştate, ochii murmură cuvânt:

– Să nu crezi că mi-a fost uşor! Nici mie, nici ortacilor mei din octombrie 1948. Acu zâmbesc, ca după un vis urât, când văd că, totuşi, reîntregirea asta bisericească, ne-a asigurat să rămânem la altare, să nu  rămână turma fără păstori, că blestemaţii ăştia de comunişti ar fi risipit oile. Aşa le-am adunat la staul; dreptu-i că: fără intelectuali – căci ei nu suportă cupola fanariotă! (Caută în buzunarul vestonului sipca de alun, împlântă un „Select”, apoi, urmărind şuviţa de fum negru, înecăcios şi citându-l, aproximativ, pe Cronicar:) Ehei, nu-s vremurile sub om ci amărâtul om…sub vremi! S-a oprit, într-o zi de toamnă, la casa parohială din Gerăuşa, maşina securităţii din Satu-Mare, un „Gaz” rusesc. Spaima satelor! Era căpitanul Weisz, comandantul, şi încă un civil. Nici măcar nu mascau pistoalele mari ce le purtau sub haină. „Dacă vrei să-ţi mai vezi copilaşul şi nevasta, semnezi această cerere de trecere la ortodocşi, şi vii cu noi, să-i „lămurim” şi pe alţi preoţi! Dacă nu…”.  (Pleoapele îi cad grele peste ochii înceţoşaţi de durere, clipeşte strâns, de parcă ar zăgăzui izvorul lacrimilor. Apoi, cu glas de om înfrânt:) Să lăsăm pe de altă dată acest (ironic:) istoric episod. (Stinge nervos ţigara pe jumătate fumată şi aprinde alta). Da, pe altă dată. Oricum, vreau, odată, să ştii de la mine adevărul: Cum am ajuns noi, adică „cei 38”, care de fapt am fost 36, la Cluj, să „rupem peceţâle” lui Atanasie şi a celor 38 de protopopi de la 1700!

Trage adânc, în piept, din ţigara puturoasă. Fumul negru îi acoperă faţa proaspăt bărbierită. Nu-l mai văd. A dispărut!

Mai rămân câteva clipe (poate ceasuri?!) cu ochii închişi încercând din răsputeri să urc spre…clipa de linişte cutremurată, s-o aştern sub genunchii inimii. „Doamne, Iisuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, milostiv fii mie, păcătosul!” O dată, de două ori, de zece ori, repet invocarea, ca pe bobiţele unui rozar…În sfârşit, ritmul sacadat al invocaţiei mentale coincide cu respiraţia…Am putere să deschid ochii: în icoana din faţa mea Măicuţa Sfântă strânge la piept pe pruncul Iisus!; Preafericitul şi Preacucernicul au dispărut.    

      …La poarta Catedralei, cuvioasa călugăriţă cu chip blajin mângâie, preocupată, boabele tocite ale şiragului de mătănii.

      …Cum cobor dealul Mitropoliei şi urc în tramvaiul spre gară, scot din geantă cartea, să văd cum încheie părintele academician Gala Galaction relatarea cu  trasul clopotului în miez de noapte, de la pagina 171: ”Fapta acestui nebun este o lecţie zguduitoare, pentru toţi cei ce credem că avem mai multă minte decât el”.

Plicul

Pe cerdacul bătrânei case parohiale din strada Baia-Sprie nr. 45, la ceas de vecernii, două generaţii încep a se confesa. „Bătrânul” soarbe rar ceaşca de cafea…Pe măsuţa din nuiele împletite, nelipsitul pachet de „Select”, din care împlântă, mereu, câte o ţigară, în sipca de alun:

– Epicleza? Un subiect de dispută, inutilă! Ce? Teologii pot şti mai bine decât Cristos?, că pâinea şi vinul, aduse la altar, se transformă în Trupul şi Sângele Domnului în momentul repetării cuvintelor lui Iisus din seara Cinei de Taină, „Luaţi, mâncaţi…”, sau în momentul rostirii epiclezei? Ce rost au discuţiile acestea, cu care v-au împuiat capul teologii ortodocşi de la Sibiu? Eu, unul, înţeleg să rostesc, cu evlavie sacerdotală, atât cuvintele sacrosante, cât şi rugăciunea de invocare. Atât. Domnul Euharistiei ştie când, în ce moment, să producă transsubstanţierea Speciilor, pâinea şi vinul, din naturale, în Divine. Asta-i treaba Lui, nu a mea! Dreptu-i că şi pe vremea studenţiei, la Colegiul Grec din Roma, i-am cam contrariat, cu părerile mele „liberale”, pe venerabilii papistaşi…

Aprinde atât de încet încă o ţigară, de parcă ar aştepta să vadă cum reacţionează …”tânărul”. Eu, însă, nu exprim nici o atitudine pro sau contra, ci, mai degrabă nedumerire, că doar nu despre asta începusem a discuta; vrea să fugă, iar, de la subiect?

După o oarecare ezitare (cel puţin aşa mi s-a părut), Bătrânul revine „ a nos moutons”, (cum îi plăcea să se exprime):

-Dar nu despre deosebiri dogmatice era vorba, căci nu pentru motive de credinţă au ţinut…dânşii să realizeze ”reîntregirea bisericească” de la 21 octombrie 1948!

Este pentru prima dată când părintele protopop ortodox de Baia-Mare Dr. Carol Pop pare dispus să-mi dezvăluie, în sfârşit, versiunea interzisă! Se opreşte cu ceaşca de cafea în dreptul gurii şi mă priveşte, peste ea, cu aceleaşi două „raze lase” cu care, cu câtva timp în urmă (înainte de a-mi cere transferul de la şantier la Catedrală) m-a interogat, peste două ore, din nebănuite chestiuni literare, istorice, politice, teologice, diplomatice etc, etc; sper că nu mă supune, iar la un…examen.

-Ştii ceva, în afara versiunii oficiale, despre desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice?

Tonul întrebării şi accentul pus pe cuvântul „desfiinţarea” îmi spulberă suspiciunea. Bătrânul nu are chef de taifas fariseic, ci este dispus să se confeseze. Totuşi (pentru că i-am furat, deja, tactica!) în locul unui răspuns lapidar, încep o istorisire, încercând chiar să-i imit stilul relatării.

– Pe la începutul acestui deceniu, al şaptelea, ştiţi că puterea comunistă, stăpân unic pe întreaga avere a ţării, şi-a putut permite, după stoparea sov-rom-urilor, prin continuarea sărăcirii cetăţeanului, să înceapă construirea  „coloşilor industriali”; asta cu dublu scop: centralizarea economică şi, mai ales, desfiinţarea clasei ţărăneşti; iobăgirea populaţiei rurale, prin metamorfozarea micului proprietar agricol, quasi independent (deşi apăsat de cote şi, apoi, de colectivizare) în obedient muncitor industrial; acolo, pentru un salar şi o încadrare mai bună, se va lăsa cuprins în organizaţiile partidului comunist, devenind total dependent, înrobit politic, economic, social … Considerate locuri de pedeapsă, pentru munca grea, istovitoare, dar şi de „reeducare”, marile şantiere erau, şi sunt şi azi, în anul de graţie 1968, singurele, între întreprinderile şi instituţiile comuniste, unde nu era interzisă angajarea „duşmanilor poporului”, inclusiv a foştilor deţinuţi politici şi a proscrişilor…Aşa l-am cunoscut, prin 1966, la şantierul din Târgu-Mureş, pe un preot greco-catolic mai în vârstă, Vasile…..?!?, de curând ieşit din închisoare,…ce mi-a povestit este incredibil!,…a fost în infernul lui Dante!…(Oare, să-i spun numele preotului?; dacă se scapă către …cineva? Că, deja ştiam de vizita lunară, oficială, a unui ofiţer de securitate, la biroul protopopului sau acasă…Mai bine, las pe altădată…Aşa procedează şi dânsul, omul robust şi viguros din faţa mea, proaspăt tuns, tinereşte, cu părul încă bogat, abia începând a încărunţi, totdeauna atent pieptănat cu cărare aleasă pe stânga; pe care tatăl său, miner în Cavnic, l-a botezat cu numele regelui Carol I, Întemeietorul; el, coconul, în copilărie visa la uniforma de general; dar, după terminarea liceului băimărean, la rugăminţile blândei sale mame alăturându-se ghilotina cruntei sărăcii – s-a trezit claustrat în seminarul Greco-Catolic din Gherla, de unde, după doi ani, l-au trimis la Colegiul Pontifical din Roma, pentru doctorat în filosofie şi teologie. Limpezimile albastrei mări Adriatice mai alină din când în când şi astăzi aceşti ochi, ale căror pupile se deschid larg, a bunătate rotundă, învăluindu-te în vraja lor, precum valurile călduţe ale mării de la-nceputul toamnei. Ca acum, când mi-a surprins ezitarea, dar o înţelege:) 

– Nu te mira deloc de cele auzite de la unul venit din Infern. Ca să-l înţelegi, îţi pot spune eu cum a început….intrarea în iad. Nu chiar de la început, căci începutul s-a făcut cu arestarea Episcopilor, la care nu am fost prezent. Ce vreau să-ţi spun este numai mărturie; fapte la care am fost martor prezent, participant.

Suspină a durere. O clipă. Apoi, o culoare uşor roşiatică îi împurpurează obrazul bărbierit – avanpostul…revoltei? Glasul îi este, aparent, domol şi stăpânit, de parcă s-ar legăna în aducerile-aminte, detaşat de flăcările de pe culmi…:

– Era…o zi urâtă de toamnă. O vreme, de să nu-ţi scoţi nici câinele din casă. În 48. Făcusem deja pactul cu El Diavolo. Existam. Între Cruce şi stea. Nu a celor trei Crai, ci aia cu cinci colţuri. Deci, trebuia să-nsoţesc pe evreul comunist Weisz, comandantul securităţii zonale din Satu-Mare, la împlinirea misiunii din acea zi: racolarea la ortodoxie, sau arestarea, şefului Cancelariei diecezane din Baia-Mare, venerabilul canonic Vasile Sabo. (Episcopul titular, Dr. Alexandru Rusu, mitropolitul ales, fusese deja ridicat şi dus în loc încă necunoscut mie). Cum procedăm? După ce mă trimite, singur, să-i obţin semnătura pe cererea de trecere la ortodocşi, pe care reverendissimul a refuzat-o categoric, tovarăşul Weisz mă obligă să-l însoţesc, pentru  o…percheziţie. Bat, iar, la uşa biroului vicarial:

– Lăudat fie Iisus…Nu vă supăraţi, reverendissime, că vă deranjez încă o dată, domnul Weisz mi-a cerut să-i arăt biroul dumneavoastră, că are…un ordin…

– Da, domnule părinte, – intervine, curtenitor şi respectuos, jidovul – un ordin de percheziţie, domnule părinte. Ştiţi în urma unei reclamaţii, care… eu nu cred că-i adevărată…, nu vă supăraţi, domnule părinte, eu nu vreau să vă percheziţionez, dar…ordinul, ştiţi bine şi dumneavoastră…

– Nu am nimic de ascuns, domnule ofiţer, îl întrerupe, oficial şi deferent, reverendissimul Dr. Sabo -, biroul vă stă la dispoziţie. (Se uită la mine, consternat şi compătimitor?:) Părinte Carol, poţi să-l ajuţi pe domnul ofiţer.

– Nu-i nevoie, domnule părinte, – zice mieros securistul. Mă uit numai aşa…Eu nu cred că dumneavoastră sunteţi în stare de …vai de mine!, cum să cred că aveţi arme!…valută, cocoşei şi nu mai ştiu eu câte scrie în reclamaţie?…Dar, ştiţi, domnule părinte, trebuie să fac raport scris că am percheziţionat, semnat de martori.

– Este prezent mult-onoratul Dr. Carol Pop, cred că este bun ca martor. Sau, să mai chemăm pe cineva?

– Nu trebuie, domnule părinte.

Domnul Weisz se uită, aproape indiferent şi superficial, doar în sertarul mare al biroului, pe care tocmai îl deschisese reverendissimul când intrarăm noi pe uşă. Apoi, cu zâmbetul pe buze:

– Atâta! Eu în altă parte nu mă uit. Nu deranjez. Am încredere într-un om bătrân ca dumneavoastră, domnule părinte. Voi face raportul…dar nu aici, nu vă mai deranjez, domnule părinte, îl scriu la Secţie. Părintele Pop Carol mă însoţeşte, să semneze ca martor. Iertaţi-mă de deranj, domnule părinte. Săăă trăiţi!

Şi se îndreaptă spre uşa de ieşire, în timp ce eu suport cu greu privirea mustrătoare a venerabilului vicar eparhial, pe care îl salut după cuviinţă:

– Lăudat fie Iisus, reverendissime!, – la care el, cu ton apăsat:

– Va fi în veci, mult-onorabile Pop Carol!

Spre uşă era gat să mă izbesc de domnul securist; care, întorcându-se din prag, cu acelaşi glas mieros:

– Nu vă supăraţi, domnule părinte,…ca să pot scrie în raport că am făcut şi percheziţie corporală, îmi permiteţi să controlez măcar în paltonul agăţat aici în cuierul de lângă uşă? Este, desigur, paltonul dumneavoastră, domnule părinte?

– Da, desigur, desigur, poftiţi, n-am în el decât mănuşile, fularul şi, poate, o batistă, poftiţi, nu vă jenaţi!

…Uşor, cu mişcări delicate, domnul Weisz prinde cu mâna stângă reverul paltonului şi-l ridică puţin, apoi, cu dreapta scoate încet, de parcă ar umbla într-un coş cu ouă, mănuşile croşetate din lână neagră ale reverendissimului:

– Nu vă supăraţi, domnule părinte!

– Desigur, desigur…

Din celălalt buzunar exterior, cu aceeaşi delicateţe, scoate o batistă albă, cu chenar gri închis:

– Mă scuzaţi, domnule părinte!

– Desigur,…

Nu apucă reverendissimul să repete ticul bătrâneţii, „desigur, desigur”, că respectuosul domn securist, până acum gentil şi delicat, se aprinde la faţă de mânie, în timp ce se face că cotrobăie în buzunarul dinlăuntrul paltonului. Şi parcă l-ar fi muşcat un şarpe, aşa repede scoate mâinile din palton, agitând în aer, deasupra capului…un pistol automat!!! Îl fulgeră cu priviri de câine turbat pe venerabilul Dr. Sabo, împietrit lângă birou, şi începe a urla, slobozind cuvânt peste cuvânt, rapid şi sacadat, ca gloanţele dintr-o mitralieră:

– Porcule, banditule, te-am crezut om, bătrân împuţit, de acesta eşti, hai, pistol american, ce părinte?, bandit, duşmanul poporului, m-am încrezut în alt popă      (se uită crunt la mine, în timp ce ridică, cu amândouă mâinile, pistolul automat către faţa părintelui Sabo; se aude un ţăcănit metalic – tras piedica detonatorului?!), ar trebui să te împuşc, pe loc, ca pe un trădător, călău în reverendă…

Reverendissimul nu-l aude, căci se uită, insistent şi interogator, direct în ochii mei. O clipă m-a descumpănit. Apoi, încerc, tot doar cu privirea, fără cuvinte, să mă scuz, vizibil afectat: „Nici eu nu am observat, reverendissime, când V-a introdus securistul pistolul în paltonul din cuier, acum, la ieşire, sau când a intrat; da, poate chiar atunci, căci în timp ce eu Vă prezentam salutarea frăţească, el prea a întârziat să se apropie de birou, afişând din pragul uşii acel deosebit respect făţarnic comunist”. Alt ţăcănit metalic. A închis piedica. Îşi trece cureaua de după piept. Scoate din buzunarul paltonului său de piele cătuşele şi le aplică pe mâinile venerabilului:

– Marş afară, banditule. Stăm noi de vorbă la Secţie…

*    *    *

            Din cerdacul bătrânei case parohiale de pe strada Baia-Sprie se vede, prin stânga de Dealul Florilor, un petic de cer, spre apus. Un nor roşiatic pare că arde, la atingerea ultimelor raze ale soarelui din seara aceasta. Privirile celor doi clerici zăbovesc cu mirare pe cerul incandescent. Cel tânăr remarcă:

– „Semn de furtună” – ziceau bătrânii…

– Parcă alduitul soare a ascultat ce vorbim noi. Şi s-a aprins, în asfinţit, de rememorarea arestării reverendissimului şef al Cancelariei diecezane greco-catolice de Baia-Mare…Asta aşa a fost, cum ţi-am povestit. Ăştia au preluat metode staliniste de la cei ce i-au înscăunat şi îi folosesc, şi astăzi, ca unelte. Dar, apropo de ruşi, eu am avut de a face cu ei. Cât pe aici să mă împuşte…

– Mai aduc o cafea, părinte protopop?

– Nu, că nu mai pot dormi la noapte. Dar, dacă tot vrei să aduci ceva, du-te în biroul meu, în sertarul din stânga este o sticlă cu ţuică bună, de la părintele Dumitru Mercea din Iadăra.

Mă uit nedumerit la omul pe care numai la mesele oficiale l-am văzut gustând câte un pahar de băutură. Şi acolo, mai ales, după ce rostea (după caz: cu umor, solemn, sau caustic!) câte un scurt toast ocazional.

– Chiar, bem ţuică?!, îi zic, fără să-i ascund mirarea.

– Ceva trebuie să beau în seara asta…Ştii, tare m-au răscolit, după mai bine de douăzeci de ani, chestiile astea incomode. Deşi ce-i făcut, făcut rămâne. Bine că avem un pic de linişte, şi credincioşii au început să umple toate bisericile. Păcat că nu mai avem şi astăzi, în Ortodoxie, nişte ierarhi mari, cum au fost adormiţii Dr. Andrei Mager de la Arad şi Sebastian Rusan al Moldovei, sau Dr. Antim Nica, pe care acum l-au marginalizat, pentru că a fost în Transnistria…dar, nu mai aduci ţuica aia? 

După două păhăruţe de ţuică, bătrână, tare de peste cincizeci de grade, luate pe sus, „Bătrânul” mai împlântă un „Select” în sipcă şi odată cu fumul înecăcios sloboade, rar, alte cuvinte grele:

– Da, i-am cunoscut şi pe ruşi. La retragerea nemţilor din faţa Armatei Române, susţinută aerian de ruşi, au fost lupte şi morţi chiar în parohia mea, Gerăuşa din Sătmar. După îndepărtarea frontului, am chemat câţi oameni mai erau în sat, am adunat morţii de pe câmp, am săpat câteva zeci de gropi în cimitir şi am prohodit toţi morţii: români şi nemţi. La venirea ruşilor, un comunist din sat (vânător prost, mă invidia la fiecare goană organizată!) mă toarnă. Aşa că mă pomenesc la casa parohială cu primarul şi un ofiţer sovietic, foarte agitat, însoţit de tălmaci. Că de ce i-am îngropat pe nemţii duşmani. Asta-i trădare! Nu ştiam de unde, dar figura translatorului mi s-a părut cunoscută. Poate tot de la vre-o vânătoare. De aceea, m-am adresat lui: Te rog să traduci exact rusului: „ Tovarăşe ofiţer, în război neamţul a fost duşmanul nostru. Ca duşman, nu îl primeam în casa mea, pentru că era duşmanul poporului meu. Dar dacă a murit pe câmpul de luptă, el este un erou mort. Cadavrul lui, în cimitir, nu este un duşman, ci este un mort. Dacă l-aş considera duşman, nu l-aş fi prohodit”. Rusul a stat puţin pe gânduri. A cerut tălmaciului să-i repete ultima frază: „Cadavrul lui, în cimitir, nu este duşman, ci este un mort. Dacă l-aş considera duşman, nu l-aş fi prohodit”… „Haraşo, haraşo,”- bine, bine, a rostit rusul. Dar nici la un ceas după plecarea lor, nu credeam că sunt viu. Aşa m-au speriat!

După încă două perechi de păhăruţe din ţuica gălbuie:

– Să nu uit. Ştii, în legătură cu episodul arestării reverendisimului Sabo. A urmat o adevărată crimă culturală. La sediul Episcopiei au apărut câteva camioane, în care, prima dată au luat ce era de valoare prin camere – mobilier, covoare, veselă etc, şi le-au transportat la adrese necunoscute. (Cred că dacă s-ar percheziţiona câteva case de foşti mari acum douăzeci şi ceva de ani, o parte din adrese ar fi cunoscute, aici la Baia Mare). Acesta a fost jaf. Dar a urmat şi o adevărată crimă culturală. În transporturile următoare au încărcat, cu lopeţi şi furci, mii de cărţi aruncate, din bibliotecă şi din apartamentul Episcopului, în curte, cărţi între care erau volume de mare valoare, chiar câteva…incunabule! Mai ales aparţinând Preasfinţitului Dr. Alexandru Rusu   (pe care, între noi fie vorba, eu nu l-am simpatizat, pentru că el spera să rămân celib, deci episcopabil, iar eu nu am renunţat la frumoasa fernezancă, jumătate unguroaică, actuala doamnă protopopeasă Agneta! Aşa că el la hirotonire, m-a expediat, fără explicaţii, la spatele lui Dumnezeu, într-o slabă parohie rurală. Dar l-am stimat întotdeauna şi l-am invitat la Gerăuşa când am terminat noua casă parohială). Ştii unde au dus toate aceste cărţi de valoare incalculabilă? La D.C.A., pentru retopire la fabricile de hârtie, pe care poate urma să se tipărească ziarul Scânteia sau operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin…Dar, ştii, parcă mi se face greaţă. Mai toarnă-mi un păhărel…Sănătate!…Ştii, ce aş vrea să mai ştii? Cum a fost în ajunul măreţei zile de 21 octombrie 1948…Dar nu cred că pot să-ţi spun…Nu datorită ţuicii, care oricum îşi face efectul, ci pentru că m-ar afecta. Şi…aş fi un prost să atentez la sănătatea mea! Atâta vreau, totuşi, să ştii că ne-au „pescuit” pe 38 ( numărul protopopilor lui Atanasie de la anul 1700 !) şi ne-au dus la Cluj, în clădirea unui liceu, dar noaptea cu toată paza ”encavedistă”, doi au reuşit să fugă…! Aşa că, la Bucureşti, pentru a exprima Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române că cerem să fim „reprimiţi” în strămoşeasca B.O.R. am fost numai 36!

– Mai bem o ţuică, părinte protopop?

– Nu, nu mai beau…Ştii că nu sunt obişnuit…Dar, parcă m-au stimulat păhăruţele…îngurgitate…Şi vreau să mai ştii cum am stat faţă în faţă, a doua oară, cu tovarăşul Emil Bodnaraş…După ce au fost desfiinţate toate instituţiile de învăţământ greco-catolic şi o parte din cele ortodoxe, se punea problema catehizării. Cum va realiza Biserica educarea religioasă a credincioşilor? Clujenii au întocmit şi un fel de programă analitică, pentru care… a avut de pătimit profesorul Liviu Munteanu. Şi, ca să nu mai apară şi în alte centre iniţiative locale, am fost convocaţi la Bucureşti, câteva…vârfuri, întâi la Patriarhie, apoi la tovarăşul general Emil Bodnaraş, secretar al partidului comunist, însărcinat de comitetul central prezidat de Gheorghe Gheorghiul-Dej, să se ocupe de problemele cultelor din Republica Populară Română. Generalul ne-a primit cu o figură severă, de om important. Ne-a dat cuvântul pe rând. A ascultat părerile Patriarhului, apoi, cam nerăbdător, şi ale câtorva ierarhi. Când mi-a venit şi mie rândul, pe măsură ce îmi argumentam propunerile, îl văd că deschide carneţelul ce îl avea pe birou şi notează cu unul din creioanele colorate. Când trec la altă propunere, notează cu altă culoare. Când vorbise „colegul” Traian Belaşcu de la Sibiu, cam bombastic şi aservit, doar a zâmbit. La propunerile cam curajoase ale episcopului Andrei Mager s-a încruntat, fără să noteze nimic. La sfârşit ne-a spus doar câteva fraze, de parcă nu era o problemă importantă, dar, după tonul expunerii, am înţeles că acestea sunt noile Legi ale B.O.R., hotărâte de conducerea partidului comunist ateu.

Norul roşiatic, incandescent, zărit mai înainte din cerdacul bătrânei case parohiale de pe strada Baia-Sprie, coborât deja sub orizontul dinspre apus, nelăsând în urma lui nici măcar o rază de lumină. De parcă nici n-ar fi fost. Ci, dinspre culmi coboară umbre, din ce în ce mai întunecate. Întâi le vedem în depărtare, pornind spre noi, ca nişte fuioare de ceaţă densă. Pe măsură, ce se apropie, se contopesc, devenind un linţoliu întunecat. În câteva clipe au acoperit pomii din grădină, casa şi pe noi. Suntem în beznă…Doar când duce sipca la gură, spuza aprinsă a ţigării luminează, pentru o clipă, faţa părintelui protopop. Care, deşi în beznă, mai are ceva de spus:

– Parcă-l văd şi acum, în faţa ochilor mei, pe tovarăşul Bodnaraş, cum, în timp ce vorbea, se uita la notiţele colorate din carneţel. Au trecut de atunci mulţi anişori, dar în fiecare an, la felicitarea de 30 decembrie şi Anul Nou, ce i-o trimit, îmi răspunde, totdeauna, personal, pe o „carte de vizită”! Actualul preşedinte al Onoratului departament al Cultelor, profesorul Dumitru Dogaru (ca şi antecesorii, Stoian şi Constantinescu-Iaşi) – ştie…aceasta. Aşa că încearcă să nu mă supere cu nimic. Şi, Doamne fereşte să mă omită când fac plicurile.

– Ce fel de plic?, întreb, fără a mă gândi că pot fi indiscret. Dar dânsul nu se supără, de parcă aştepta întrebarea. Se vede că mă citise şi avea încredere în omul ce şi l-a ales, să-i asculte „memoriile” şi să le tăinuiască, până vor veni…alte vremuri. Dânsul era prea boem ca să şi le scrie vreodată.

– Păi, săptămâna trecută, când te-am rugat să mă însoţeşti la Cluj (că mi-a fost urât să călătoresc singur în hodorogitul acesta de Moskvici al meu), nu am  oprit, spre casă, la băile Băiţa de lângă Gherla, şi nu ne-am cinstit noi împărăţeşte, cu creier de porc la grătar şi alte delicateţuri ? De ce mi-am permis risipa de bani ? Păi, la Cluj am fost chemat de dl. Gh. Nenciu, adjunctul de la Departamentul Cultelor din Bucureşti, să-mi înmâneze…plicul periodic, neimpozabil!

-? !

– Al celor, câţiva, care…am avut un rol important în 21 octombrie 1948… 

Tăcere, tăcere, tăcere. Câtva timp s-a scurs până când în noapte s-a auzit un glas tremurător:

– Să aduc pe verandă o veioză, părinte protopop, că becul de-afară s-a ars aseară.

– Nu mai aduce nici o lumină. Mă duc. Dibuiesc eu şi prin întunerec calea spre domiciliul meu temporar. Închid cu cheia mea. Rămâi, rămâi…

Şi apropiindu-se tiptil de poartă, înainte de a răsuci cheia în broască, mai adaugă, în şoaptă, crezând că nu-l aude decât întunericul: Rămâi, rămâi…între Cruce şi stea!

A lăcrimat Măicuţa Sfântă

Pe litoralul românesc, la Mangalia, doi anonimi     (căci aşa doresc ei să rămână, să nu li se dezvăluie chipul), într-o cameră de hotel, conversează:

– De ce-ai venit, domnule, aici, dacă nu stai deloc pe plajă? Asta-i cameră de hotel, nu…birou1 Ce tot scrii acolo, preacucernice părinte secretar protopopesc?

-Un proiect de pictură bisericească,stimată doamnă preoteasă.

– Zău,  tu eşti autorizat să faci aşa ceva?

– N-oi fi eu autorizat, cum zici, dar venerabilul părinte Emil Lauran vrea, ca o corona opus, înainte de pensionare, să lase creştinilor din Tămaia o biserică nu numai prelungită cu vreo zece metri, ci şi pictată în stil Grigorescu. Ştii ce frumos a lucrat Gheorghe Busuioc câteva scene biblice în Catedrală! El va face şi pictura lui Don Emilio. Dar, pentru aceasta, eu trebuie să-i dau pictorului dimensiunea exactă, în centimetri, forma tabloului şi ce scenă sau chip să picteze pe fiecare. De aceea, înainte de a porni spre Mangalia, am măsurat ramele icoanelor de pe catapeteasmă şi, de pe o schelă improvizată, pereţii interiori, cafasul şi cupola; acum împart suprafeţele, ce se pot acoperi cu picturi, pe registre tematice şi stabilesc iconografia.

– Cum, după bunul tău plac se poate picta o biserică? Nu există proiectanţi de specialitate?

– Eu pot avea doar nişte preferinţe. Există, însă, reguli pe care nu le pot eluda. De pildă, în dreapta şi în stânga uşii împărăteşti a altarului se pictează, obligatoriu, icoanele Mântuitorului şi a Maicii Domnului; în dreapta Maicii Domnului – Ioan Botezătorul şi în stânga Mântuitorului – icoana hramului bisericii; pe uşa împărătească – Bunavestire; pe uşile laterale , diaconeşti –  arhanghelul Mihail şi Gavril; deasupra uşilor, în mijloc – Cina cea de Taină, iar în stânga sau dreapta ei –catehismul (sărbătorile legate de viaţa lui Iisus, numite praznice împărăteşti); pe rândul următor – cei 12 Apostoli, pe al treilea rând de deasupra uşilor -12 Profeţi ai Testamentului Vechi, iar deasupra tuturor, în mijloc –Sfânta Cruce. Ce priveşte proiectanţii, da, există cu duiumul pictori autorizaţi de Patriarhie să facă proiectul şi pictura, numai că ei cer o grămadă mare de bani, plus…pretenţii de cazare, mâncare, băutură, câte şase-şapte luni într-o parohie. (În paranteză fie spus: se mai întâmplă că unii sau unele, că sunt şi pictoriţe, nu prea dau dovadă de moralitate…) Şi unde mai pui că aceşti autorizaţi… nu au voie să picteze decât în stil neo-bizantin, care, fie vorba între noi, are motivaţie teologică, are şi valoare estetică pentru specialişti, dar creştinii noştri ardeleni (ţărani şi nu numai) s-au obişnuit şi iubesc icoana-fotografie, adică sfinţi cu faţa „frumoasă”…La Ardusat, privind pictura nouă din biserică, în faţa unui sfânt scheletic, figură de om chinuit, cu nasul coroiat, faţa suptă, mâinile uscate, câţiva creştini comentau, în felul lor: „Săracu dă el; când îl vezi ţî să face milă; cum sa-l rogi să te ajute?; nici n-are faţă de…om, şi-i şi tare urât…Ce să caute el în biserica noastră?, care-i aşa de faină!”…Eu fac proiectul absolut pe gratis, nu le iau nici un leu; iar pe Busuioc – care-l imită bine pe Grigorescu de la Agapia – l-am convins să nu le ceară mulţi bani, pentru că va primi şi nişte daruri în natură de la tămâieni, ceva de-ale gurii.

– Şi, până atunci, tu vei fi…anchilozat de reumatism!

– Asta-i, cum zice doctorul Costea, reumatologul, boală domnească. Te doare când vrei, unde vrei şi cât vrei. Măcar prin boala asta, care mă onorează de la 15 ani, am şi eu…un blazon!

…Peste câteva luni, în biroul protopopiatului Baia-Mare sună telefonul:

– Arhiepiscopul Teofil.

– Sărut dreapta, Înalt Prea Sfinţite!

– Să nu aud de nereguli la Tămaia! Consilierul Chertes mi-a raportat că părintele Lauran nu i-a arătat aprobarea pentru pictură şi, ce-i mai grav!, nu vrea să scoată, dintr-o grotă scobită în peretele de lângă altar statuieta catolică a Maicii Domnului. Să-i spui că nu vin să-i sfinţesc biserica. Să scoată statuia!…Să-i spui şi părintelui protopop.

– Înalt Prea Sfinţite, sâmbătă e doar poimâine. Oamenii au făcut pregătiri corespunzătoare. Nu se poate contramanda sărbătorirea, ori, până lămurim oamenii, până facem ceva în locul Ei…(Mă întrerupe, nervos:)

– Până atunci, să ştii, eu nu intru în biserica din Tămaia. Punct!

Pauză.

-…Bine, Înalt Prea Sfinţite. Veniţi liniştit. Sâmbătă, la vremea Vecerniei din preziua sfinţirii, Vă aştept cu maşina mea pe drumul dinspre Cluj, la doi kilometri dincolo de Tămaia, la prima curbă după satul Buzeşti. Dacă totul e-n ordine, Vă conduc la Tămaia (Iar mă întrerupe)

– Dacă nu?!

– Vă conduc, pe lângă Tămaia, la Baia-Mare şi rămâneţi, pentru Duminică, la Catedrală.

– Dar…nu trebuie să trecem prin Tămaia?…să am neplăceri?

– Nu (îl liniştesc eu). Şoseaua trece pe lângă Tămaia, spre Ardusat, şi de-acolo, peste Someş, spre Baia-Mare.

– Stai să notez. (Pare speriat de perspectivă.) Cum ai zis, Buzeşti?

– Vă rog să notaţi, pentru şofer, aşa: Fărcaşa, Sârbi, Buzeşti; oprire după prima curbă.

– Să fii acolo la 17 şi 45 de minute. Vreau să începem Vecernia la ora şase fix!

Urc la volan şi…fuga în Ferneziu. Are părintele Carol, aici, o căsuţă în mijlocul unei livezi…Doamne, ce privelişte! Merii bătrâni, cu coroana mare cât nucii. Mere, mai multe decât frunzele. Şi ce mere! Pe unul roşii ca sângele. Pe altul ireal de galbene. Alături, un păr, tot uriaş, cu fructe de aceeaşi ireală culoare aurie. Unul, mai mic, are crengile sprijinite cu prăjini, să nu se rupă de greutatea merelor, mari şi cu coaja ca scoarţa copacului… În umbra unui gard viu, cu faţa îmbujorată, ca un măr sănătos, părintele Carol învârte o bucată de slănină pe jăraticul aprins într-un cuptor improvizat din câţiva bolovani mari, luaţi din albia pârâului ce curgea prin faţa casei înainte de construirea barajului de la Firiza. Când mă vede, râde cu gura până la urechi:

-„Eheu! Fugaces…labuntur anni” –Vai, ce repede zboară anii!: de la Horaţiu citire, cartea a doua, oda întâi, vers paisprezece. Da, drăguţă, tocmai la asta mă gândeam, chiar acum, când văd că îndrăzneşti să-mi tulburi liniştea…Ştii, când eram de vârsta  dumitale, vreo 30 de ani de atunci!, crezi că, mă afumam cu o prăpădită de slănină la frigare! Ehei, să-ţi spună dumneaei, doamna Agneta, cum luam puşca pe umăr şi…la codru: de la Gerăuşa, până la Corund, Babţa şi Ciuta. Zâle întregi! Aia da…iarbă verde. Şi ce vânat, domnule!

– Da, mai spune-i, dumneata, şi că te îmbrăcai ca un prinţ, cu haine de stofă englezească, şi le făceai harcea-parcea, pentru câţiva iepuri ce trimiteai acasă, mie şi la copilaşul cel mic… 

Un zâmbet amar sapă adânc, pe faţa brăzdată de riduri, urmele trecutelor dureri, dar şi semne ale necruţătoarei boli ce o macină. Din zi în zi, tot mai palidă. Doar ochii, adânciţi în orbitele acestei făpturi de ghips, mai amintesc de sprinţara domnişoară, care a sucit  – cândva!- capul clericului de la Colegiul  Pontifical Grec! Împăcată cu soarta, oftează resemnată – n-are rost să redeschidă rănile cicatrizate; ridică, cu greu, coşuleţul în care a cules mere pentru nepoatele de la Târgu-Lăpuş şi îl duce în Moskviciul părintelui protopop, parcat la umbra nucului bătrân.

Eu, pe un ton îngrijorat, lângă cel cu frigarea în mână:

– Slănină sau iepuri, mistreţi sau fazani…Dar i.p.s.Teofil ne pune pe noi la frigare dacă, până poimâine, nu înlocuim statuia din grota bisericii de la Tămaia!

– Eu nu scot pe Maica Domnului din biserici, domnule! Cum poate dispune un episcop aşa ceva?! Păi, nu dăjaba s-o-mbolnăvit, ăsta, dă cap, când l-o trimis Măria Sa, Episcopul Hossu, în 31, la Paris, d-o venit acasă fără doctorat. Să mă lase-n pace, dumnealui. Dă ce nu merge el să le scoată, dacă face acum pe…marele ortodox! (După o pauză:) Totuşi, du-te până la Don Emilio Lauran. Vezi ce poţi face. Te rog.

       …-Dragă părinte Emil, n-am venit să vă supăr, da-i musai să vedem ce putem face cu statuia Maicii Sfinte…

      – Vai, vai!, da nu m-o tocat destul consilierul de la Cluj, pe care degeaba-l cheamă Chertes – că nu-i vrednic de numele acesta! Vai, vai!, frate dragă, hai până în biserică.

       Traversăm curtea plină de flori. Ajunşi în pragul uşii laterale, mă cuprinde cu dreapta de după umeri, sprijinindu-şi bătrâneţile, ca de un toiag:

        -Noa, uită-te, cum alduitul soare în asfinţit o luminează, de parcă-i vie. O vezi, cum se uită la noi, blândă! Cum să pun mâinile mele păcătoase pe Ea?  

         (Cât de naturală, firească, este smerenia lui Don Emilio: ”mâinile păcătoase”! Nu o dată am simţit în palma mea de „cancelarist” palma lui, „ţărănească”, aspră şi bătătorită de truda zilnică din gospodărie. Şi faţa lui, deşi bronzată de soarele şi aerul de la ţară, avea atât de vizibile urmele posturilor şi îndelungatelor rugăciuni zilnice. Nici trupul masiv şi sănătos nu îl purta falnic, ci, mai totdeauna, puţin aplecat, parcă spre ascultare…Totdeauna, în costum de culoare neagră, chiar dacă…puţin uzat, cu gulerul cămăşii răsfrânt luminos – ca la novicele din pension – peste nelipsita vestă preoţească. Mersul, vorba, gesturile, tonul – oricând, oriunde, erau…preoţeşti. A sta în umbra reconfortantă a acestui pom roditor era, întotdeauna, pentru mine, instructiv. După vârstă, îmi putea fi tată. De aceea, îmi vine peste mână împlinirea acestei ingrate misiuni:)

         – Ordin de la Înaltul Teofil. Dacă nu o scoatem, el nu intră în biserică!

         – Să nu intre. Eu nu o scot. Da, ia stai, frate: dumneata ai scos statuia cea mare şi frumoasă, cu brâu şi rozar, din grota de la intrarea în Catedrală?

– Nu. Nici nu pot.

– Apoi, frate, nici eu nu pot. Şi ţi-oi spune şi de ce. Da, mai uită-te odată la Sfânta…Apoi, hai afară, să-ţi spun…Ba, nu, aici ţ-oi spune…Că suntem numai noi doi, cu Domnul Cristos Euharisticul şi cu Măicuţa Lui cea Sfântă…Dragă părinte, te rog să mă asculţi cu atenţie. Uită-te la mine – sunt om întreg la minte…Nu bat câmpii…Îţi spun adevărul-adevărat…Precum ştii, la noi la greco-catolici obişnuiam să celebrăm Sfânta Liturghie aproape în fiecare dimineaţă. Cantorul, vine foarte rar peste săptămână (numai când e vreme de ploaie, sau dacă nu are ceva de lucru), dar sfătul vine…Pentru că nu-i oră fixă la care încep, m-am înţeles cu el să nu vină la clopotit, ci să pornească de acasă după ce aude clopotul bisericii tras de mine: când ajunge la parohie, mergem împreună la Sfânta Liturghie. Aşa am procedat zeci de ani. După ce se luminează de ziuă, puneam ceva fân în ieslea vacilor şi grăunţe în valăul porcilor. Mă spălam, traversam curtea bisericii, trăgeam clopotele şi mă întorceam în casa parohială să mă pregătesc pentru slujbă, până sosea sfătul…Deci, în virtutea obişnuinţei, şi în acea zi de la sfârşitul lui august din anul 1940 – trag clopotele…Cu ceva mai târziu decât de obicei, că deja începea să răsară soarele. Dar, în loc să vin de la clopotniţă acasă, intru în biserică…Nu ştiam de ce…Acum, o vezi…Măicuţa Sfântă e luminată de raza soarelui prin fereastra dinspre Apus? Exact aşa o rază de soare intrase, în dimineaţa aceea, dar pe fereastra dinspre Răsărit, de se vedea foarte clar statuieta în grotă.

(Ultimul cuvânt parcă i s-a oprit în gât. Se cutremură ca de o amintire dureroasă. Apoi, dintr-odată, izbucneşte în plâns. El, bărbatul, plânge cu sughiţuri, ca un copil oropsit. Cu o batistă albă, mare, îşi acoperă faţa. Plânsul zguduie ritmic trupul masiv al acestui septuagenar sănătos. Îi respect durerea. Mut. Aşteptând să se liniştească…În sfârşit, împătură batista udă şi o adăposteşte în buzunarul de la piept…Cu palmele lui mă cuprinde, prin faţă, de amândoi umerii. Ridică, semeţ, fruntea- să mă privească în ochi. Îi simt, pe obrajii mei, respiraţia fierbinte. Ce limpezi şi strălucitori sunt ochii lui spălaţi de lacrimi! Pupilele dilatate mă fixează ca două reflectoare. O clipă, două, trei…o licărire abia perceptibilă confirmă că au pătruns prin ferestrele din faţa lui: m-a sondat…De-abia acum scoate cuvânt. Solemn):

– În dimineaţa aceea de august, din ochii acestei statui a Maicii Sfinte am văzut picurând lacrimi, aşa cum vezi dumneata, acum, lacrimile, din ochii mei.

(Continuă să stea drept, strângându-mă de umeri. Face efort să se stăpânească. Nu mai izbucneşte în hohot, ca mai înainte. Dar, pe amândoi obrajii îi curg, una după alta, ca bobiţe de rouă, lacrimile aducerii aminte, fierbinţi…Inspiră adânc, apoi oftează):

– N-am înţeles de ce lăcrima Măicuţa Sfântă. Pe atunci, nu avea nimeni în sat radio, nici telefon. De abia peste câteva ceasuri a oprit la poartă trăsura cu domnul notar: ”Onorate domnule părinte,…Ardealul este…de astăzi…cedat Ungariei1”

Am rămas ca două statui lângă uşa bisericii din Tămaia. Nemişcaţi. Fără cuvânt. Doar privirile aprinse ale părintelui Lauran luminau spre apuse şi dureroase zile.

-Din 40 până-n 44 peste o mie de rozare am rostit la picioarele Maicii Sfinte, pe care o vezi aici, miniatură a celei de la Lourdes. Şi de multe ori a îngenuncheat lângă mine tot satul, mai ales în Duminici şi sărbători. Maica Sfântă nu a mai plâns. Numai atunci, la cedarea Ardealului, a lăcrimat Măicuţa Sfântă! Dar ne-a ocrotit, am simţit cum ne ocroteşte tot timpul. Pe toţi tămâienii. La mici încercări ne-a lăsat…Ne-a ferit, însă, de prigoană şi de năpastă. Îţi spun: ne-a ocrotit. Şi îţi mai spun, iar: eu nu mă ating cu mâinile mele păcătoase, de Această statuie, să o scot din biserică şi să pun în locul Ei…ce? Ce să pun în locul Ei? Se poate pune ceva în locul Ei?!

-Bine, părinte Lauran, o lăsăm acolo. Dar…parcă am văzut în biroul parohial o icoană frumoasă a Madonei cu Pruncul Iisus. Mare. Mai mare decât grota din zid în care e aşezată statuieta. Uitaţi, ce vă propun: să nu spuneţi la nimeni nimic şi nici nu trebuie să acţionaţi dumneavoastră personal. Dar nici să nu ne divulgaţi pe noi, „oficialii”, ce vom face: sâmbătă, înainte de a sosi Vlădica de la Cluj, eu personal, cu părintele Carol protopopul, vom fixa icoana mare din birou peste grota din biserică. Peste ele vom pune un braţ mare de flori, care să…acopere totul. Dumneavoastră (şi creştinii din Tămaia) nu veţi vedea icoana, iar Vlădica nu va vedea statuia! După plecarea  i.p.s. sale, vă rog frumos să duceţi înapoi icoana în birou şi, vă mai rog!, când aveţi stare sufletească să îngenuncheaţi la statuie, – mijlociţi, la Preacurata, să mă ierte şi pe mine, păcătosul.!

-Bine, frate dragă, dar, oare, nu va lăcrăma, iarăşi, Măicuţa Sfântă?

         …Aceste „culise” le-am trăit doar noi, cei câţiva…oficiali. Dragii de ei, bunii creştini, au trăit Duminica, clipe sfinte. Căci arhidiaconul Simion Felecan de la Cluj, tenor, rostea ecteniile cu atâta evlavie! Să ai inimă de piatră, nu puteai să nu răspunzi la îndemnul lui patetic: „Domnului să ne rugăm!” . Iar corul (instruit de inimosul profesor de muzică şi celebrul dirijor al liceului băimărean „Gheorghe Şincai”, Ionel Andreicuţ din Giurtelecul Hododului), înălţa spre ceruri, spre inimile celor peste trei mii de creştini prezenţi la Liturghie, melodii ce făceau să vibreze profund coarde demult neatinse – celebrele (oarecând, înainte de 21 octombrie 1948) compoziţii corale, îndrăgite de toată suflarea greco-catolică, ale lui Hubic de la Oradea şi Cherebeţiu de la Blaj. Cum şi le reaminteau !, după peste două decenii de „muzică psaltică” şi „ pictură neo -bizantină”)  şi cum le cântau, toţi!, acompaniind coriştii. Toţi, afară de unul, ce era din ce în ce mai îngrijorat – domnul Traian Chilian, inspectorul judeţean al Onor Departament al Cultelor  („ ochiul P.C.R. în B.O.R.”!), care era… lovit în cap de gestul dirijorului: dragul de el, profesorul Ionel Andreicuţ, a avut curajul (mare pentru acel an) să dirijeze un cor…bisericesc şi, încă, îmbrăcat în costum naţional, şi încins peste piept şi la brâu cu o eşarfă tricoloră!

La sfârşitul Sfintei Liturghii, atât de solemnă!, nu i-a fost uşor Episcopului Teofil să realizeze, pe aceeaşi linie de portativ, cuvântul de învăţătură. Dar s-a străduit. Avantajat de statura sa impunătoare, cu faţa luminoasă, expresivă, barba de Moş Crăciun şi ochii blânzi, dar şi de obiceiul său, arhicunoscut în lumea clericală, de a zăbovi zilnic şi îndelung printre paginile Sfintelor Scripturi – a evocat activitatea misionară a apostolului Pavel şi, comentând o sumedenie de texte biblice, a fundamentat doctrina creştină despre Biserică, Preoţie şi „poporul lui Dumnezeu”. Cam lung a fost cuvântul şi nu prea însufleţit, dar metodic, clar, pe înţelesul sătenilor, care au avut răbdare să-l asculte până la capăt, de parcă pe însuşi marele Pavel îl auzeau grăindu-le.

La îndătinata agapă post festum, (servită pentru slujitorii altarului şi pentru dl. Chilian – în biroul parohial, iar pentru restul lumii – în sufragerie), părintele protopop al Băii-Mari, fost coleg la Seminarul din Gherla cu Episcopul, nu s-a putut abţine să nu toasteze, sarcastic, la primul pahar de vin:

-Înalt Prea Sfinţite, domnule inspector principal teritorial, prea cucernici fraţi. Evit încă o predică, să nu rămână bunătăţile pe masă negustate, dar nu pot omite să aduc cuvenite mulţumiri bunului nostru Arhipăstor pentru clipele de elevaţie ce ni le-a oferit; domnului împuternicit Traian Chilian pentru că ne-a onorat cu prezenţa şi, nu în ultimul rând, gazdelor, care au creat această ocazie. Ridic paharul în cinstea tuturor. Întru mulţi ani, Înalt prea Sfinţite Stăpâne!

-Mulţi şi buni, mulţi şi buni, tuturor!, îngână episcopul, în timp ce toată asistenţa se ridică în picioare, la tonul diaconilor, cântând însufleţit: „Pe stăpânul şi arhiereul nostru, Doamne îl păzeşte întru mulţi ani, întru mulţi ani, Stăpâne!”

Mai către sfârşitul agapei, la vremea cafeluţelor, când toţi comesenii erau cuprinşi de vorbărie, îl văd pe părintele Emil Lauran intrând, în braţe cu marea icoană a Maicii Domnului. A atârnat-o la locul ei, în cuiul din perete, fără ca cineva să-l întrebe ceva. Apoi, se aşează la masă, pe scaunul din faţa mea, privindu-mă semnificativ…

     …În vara următoare, la Băile Felix din Oradea, cei doi „ anonimi” conversează:

       Ea:

       – Cum de stai aşa de liniştit, în apa termală? Nu mai ai de făcut vre-un proiect de pictură? (Pauză). Chiar, poţi fi şi tu, o săptămână în concediu?!

        El nu-i răspunde la provocare, decât în gând: „Nici o grijă, este doar…clipa de linişte de dinaintea furtunii.”

        Se pare, însă, că şi gândul i-a fost interceptat.

         – Nu te cred!, şi un gând compătimitor se pierde în norul de aburi termali…

Reîncărcarea bateriilor

-Nu mai pot sta la Felix. Într-o oră plecăm.

-De-abia ai intrat a doua oară în ştrand! Ce-ţi veni?, doar ştii că trebuie să faci tratament!

-Ştiu că…trebuie să plec.

-Unde?

-Să-mi re-în-carc  ba-te-ri-i-le!

….A doua zi, când se auzea toaca de Vecernie, intram deja pe poarta mânăstirii Agapia. Călugăriţele se îndreptau, ca rândunelele, stoluri-stoluri, spre biserică. Mă retrag din calea lor pe o alee, în dreapta stăreţiei. Mă aşez pe o lespede, frânt de oboseală: de atâtea sute de kilometri, cu mâinile pe volanul maşinii şi picioarele la pedale…Am cam depăşit măsura. Mi se închid ochii de nesomn. Ar fi cazul să mă retrag pentru odihnă, măcar câteva ceasuri.

„Cip, cirip, cip, cip. Cip, cirip, cip, cip. Cip, cirip, cip, cip. Cip, cip, cip, cip, cip, cip, cip, cip. cip…” –o rândunica tânără ridică o aripioară deasupra capului şi-n aer fâlfăie lin o scândurică de fag, pe care o atinge în ritm arhaic cu ciocănelul ţinut în cealaltă aripioară: „Cip, cirip, cip, cip”. Şi iată, un stol de rândunele apar în văzduh, parcă răspunzând la glasul de toacă; fac ocol larg, rotindu-se deasupra mânăstirii, apoi aterizează lin acoperind aproape toată turla bisericii. Când glasul de toacă încetează, prin uşa deschisă a pridvorului răzbate un ciripit cristalin, rar şi despicat: ”Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru, Dumnezeu.  Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeului nostru”. Răcoarea lespezii de piatră îmi alungă somnolenţa. Rămân aici, jos, dar cu sufletul deschis ca o pâlnie receptând cuvintele psalmistului, rostite lin şi dulce,  ca oarecând în pridvorul regelui David, de către o altă rândunică. Apoi, cântarea, pe care întreg stolul, cu ton înalt, o ridică la ceruri: „Doamne strigat-am către Tine, auzi-mă. Ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine. Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta. Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară; auzi-mă, Doamne!”. La auzul cărora, rândunelele adevărate parcă pricep şi ele că trebuie să aducă slavă Creatorului: de aceea, fâlfâind din aripioare, întâi cele, câteva, de pe braţele crucii cu lanţuri, apoi toate celelalte, se desprind de pe turla bisericii şi se înalţă spre Agapia cea Veche din Deal, unde se nevoise, cu secole-n urmă, fericitul cuvios cu nume de arhanghel, Rafael, ce se tâlcuieşte „Deus afferit sanationem – Dumnezeu aduce vindecare”,- „unul din cei şapte îngeri care ridică rugăciunile sfinţilor şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt”, după cum se exprimă unul din inspiraţii autori ai Testamentului Vechi, Tobie, în capitolul 12, versetul 15 al cărţii sale. Privindu-le litania aripilor, ce zboară spre Agapia Veche, mi se deschide în faţă pagina de carte în care de curând citisem că pe la anul 1650 dezgropându-se, după şapte ani de la prohodire, trupul călugărului Rafael a fost găsit neputrezit şi răspândind bună mireasmă. Răsplată şi confirmare de către Cer a nevoinţelor celor aleşi. Dar şi, pentru noi, mărturie luminoasă ce spulberă îndoiala şi alungă somnul care ne închide pleoapa spre cerurile veşnice…Si, dintr-o dată, nu mai simt nimic din oboseala călătoriei. Mă desprind sprinten de lespedea de piatră şi, printre straturile de flori înmiresmate, mă apropiu de uşa bisericii.

În altă vară, ca turist în grup, mi-am desfătat privirea cu minunatele obiecte de colecţie de artă din muzeul mânăstirii, am privit cu emoţie semnele trecerii pe aici a marilor scriitori şi gânditori creştini: Coşbuc, Vlahuţă, Galaction, Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir…; şi am admirat, în biserică, minunatele icoane zugrăvite, pe la mijlocul veacului al nouăsprezecelea, de Nicolae Grigorescu.

Acum, nu văd decât fuioarele de tămâie ce se ridică din cădelniţele pe care două călugăriţe le închină spre icoanele de pe catapeteasmă, spre cele de pe tetrapod, spre cântăreţele de la strane, apoi, ca două rândunele ce fâlfâie uşor din aripi, prin mijlocul bisericii, printre stolurile îngenuncheate, spre uşa de la intrare. Îngenunchez lângă prag. Toate fibrele trupului îmi sunt încordate ca strunele unei viori, iar sufletu-mi începe a se desfăta. Cu glas şoptit însoţesc cântarea Rândunelelor: ”Sufletul meu aşteaptă pre Domnul, mai mult decât străjerii zorile. Să nădăjduiască poporul Domnului în Domnul, că de la Domnul este îndurarea…” Cântare după cântare, ectenie după ectenie, şi rugăciune după rugăciune – mici picături ce încep să umple, până târziu în noapte, cupa golită de zbuciumul zădărniciilor cotidiene. Trec clipe, trec ceasuri: Vecernie, Miezunoptică, Utrenie…Mai este mult gol în potirul sufletului meu, când, la strană, un glas îngeresc începe a citi din Mineiul lunii iulie:

„Întru această lună, în 14 zile, pomenirea sfântului apostol Acvila. Stih. Întins-a Pavel ca mreaja cuvântul,

Pe Acvila ca pe dumnezeiesc vânat vânându-l.

Pe Acvila întru a patrusprezecea zi,

Mormântul ascunzându-l îl acoperi.

Acestuia i-a scris laudele în cartea Faptelor Apostolilor evanghelistul Luca, pentru că fiind ucenic şi gazdă fericitului Pavel, a fost învăţat de dânsul dumnezeieştile învăţături. Pentru aceasta, lepădând rătăcirea idolatră şi făcându-se preot şi mucenic patimilor Domnului, a primit de la El cununa”.

Alt glas:

„ Întru această zi, şi pomenirea sufletului mucenic Iust.

Acesta a fost din Roma, ofiţer sub Claudiu tribunul. Deci, întorcându-se odată de la războiul cu barbarii, împotriva cărora s-au luptat ostaşii săi, a văzut, cu uimire, arătându-i-se în faţă o Cruce de cristal, iar din Cruce a ieşit un glas care l-a învăţat taina credinţei creştine. Ajuns la Roma, şi-a împărţit averea sa la săraci, şi aflându-se liber, se bucură că a dobândit credinţa cea întru Hristos. După ce a auzit tribunul Claudiu că Iust a devenit credincios lui Hristos, chemându-l l-a sfătuit să-şi salveze tinereţele sale şi să se lepede de credinţa în Hristos. Şi neputându-l îndupleca, l-a trimis cu scrisoare la judecătorul Magnentie. Deci, cercetându-l judecătorul Magnentie şi răspunzându-i că se află statornic în credinţa creştină, poruncit-a să fie închis foarte, şi-l bătură cu vine crude. Apoi îi aşezară pe capul său un coif de fier încins şi sub subsiori măciuci de fier înroşite în foc, şi îl întinseră pe un grătar din fier încins, şi apoi băgându-l într-un cuptor de foc, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu…”

Alt glas:

„ Întru această zi, şi pomenirea preacuviosului părintelui nostru şi făcătorului de minuni Onisim.”

Alt glas:

         „Întru această zi, sfinţii mucenici Acvila şi Ilarie împroşcaţi cu pietre s-au săvârşit”.

Alt glas:

„Întru această zi, sfântul mucenic Iraclie, cu ciomege fiind bătut, s-a săvârşit”.

Apoi, toate glasurile împreună, ca un cor îngeresc:

„ Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pre noi, amin.”

Amin, amin, amin – aşa să fie, aşa să fie, aşa să fie  – vibrează adânc nebănuite corzi ale sufletului meu, dezacordate de atâtea…furtuni într-un pahar cu apă…

Şi iarăşi, întreg stolul de la cele două strane recită sau cântă, alternativ, irmos după irmos; glasurile lor cuvioase parcă însoţesc cete de îngeri, ce urcă şi coboară pe scara (oarecând văzută de Iacob Patriarhul, în Israel, iar acum) cu un capăt în cer şi cu celălalt aici, în biserica mânăstirii Agapia.

Zorile încep a se ivi dinspre Dealul de sub care priveghează duhul râvnitor al fericitului stareţ Rafael, preluând întru lumina lor ofranda jertfei şi a rugăciunilor…Stoluri, stoluri ies din Cuibul sfânt şi se risipesc spre chiliile lor rândunelele Agapiei: Lavrentia, Tecla, Cecilia…Roxana, Parascheva, Mina, Minodora…

              În curând luceafărul dimineţii o va trezi pe una dintre ele să dea glas clopotelor, care ne vor aduna din nou, pe toţi şi pe toate, să fim părtaşi, întru lumina amiezii, la Misterul Liturgic, pentru care făcusem smerita priveghere de noapte.

          …După încă două „zile de Agapia”, ajuns lângă crucea mormântului muzei lui Eminescu, de la mânăstirea Văratec, aşez un buchet de flori culese de pe câmp şi aprind două lumânări de ceară sub inscripţia, care se termină cu versurile Veronicăi Micle: „ Nimicul te aduce, nimicul te reia, / Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”…În câteva clipe se iscă, din senin, o ploaie torenţială. Zările se-ntunecă jur-împrejur. Maşina înaintează cu greu pe şoseaua aproape inundată de bălţile ce se formează pe margini. Fulgere înspăimântătoare scânteiază spre înălţimile munţilor. Să renunţ iar, la urcuşul până la Sihăstria părintelui Paisie? Nu! Las în dreapta casa memorială a lui Niţă al lui Ştefan a Petri din Humuleşti, de pe râul Ozana, şi mă îndrept spre mânăstirea Neamţu…

Sub umbrelă, prin băltoace de apă – până la marea biserică a Muşatinilor. Slujba se oficiază cu evlavie. Călugării de la strane însufleţesc cu profundă simţire melodiile, străvechi pe aceste meleaguri; încet, încet asimilez şi eu, ardeleanul, ritmul muzicii psaltice, pentru cei de aici atât de familiară. După ce, un timp, gândurile mi-au călătorit prin tunelul vremurilor, care au lăsat aici urme monahale de peste cinci sute de ani, mă las învăluit în atmosfera sacrosanctă, coborând spre cele dinăuntru ale fiinţei mele, spre cele ascunse şi, vai, de câte ori!, atât de pline de zădărnicii. Ar trebui…să urc la Sihăstria!

                Prin ferestrele înguste ale bisericii, se ivesc câteva raze de soare: s-a oprit ploaia!; să mă ierte umbrele Muşatinilor…dar, dacă s-a făcut vreme bună, eu trebuie să plec spre schitul părintelui Paisie. (Pe care protosinghelul Vasile Pleşcan, acum păstor de suflete într-un sătuc din ţara Lăpuşului, protopopiatul Baia-Mare, mi l-a recomandat ca pe „cel mai mare duhovnic al mânăstirilor din Moldova, un părinte duhovnicesc harismatic”; şi că are o vorbă care-ţi pătrunde în inimă, iar la despărţire, în loc de salut, îţi urează convingător:     „ Să ne întâlnim la poarta raiului”…)

Ajuns la Sihăstria aflu că ieroschimonahul Paisie Olaru este bolnav, în chilie, şi nu poate primi pe nimeni. Sunt îndrumat să urc, pe lângă biserică, spre „cerdacul” de unde tocmai vorbeşte mulţimii de pelerini „ucenicul” Bătrânului: Ilie Cleopa.

Câteva sute de pelerini, sub cupola albastră a cerului senin, ascultă predica, predica părintelui cu statură de uriaş:

„Fraţilor, rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi a lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei şi a mulţumirii. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării. Rugăciunea are trei etape: Treapta întâia este rugăciunea orală, citită, adică rugăciunea trupului; treapta doua este rugăciunea cugetării, adică a minţii; iar a treia este rugăciunea simţirii, adică a inimii.

Sfântul Ioan Scărarul spune că „ de la noii începători nu cere Dumnezeu rugăciune desăvârşită, adică rugăciunea inimii, căci a îngerilor este desăvârşirea”. Pentru noii începători se recomandă rugăciunea verbală sau rugăciunea lucrătoare, care constă din metanii, închinăciuni, rugăciuni din Ceaslov, post, citirea Psaltirii şi a altor cărţi folositoare, ascultare şi smerenie faţă de toţi.

Rugăciunea minţii este rugăciunea făcută cu luare aminte de sine, fără gânduri, fără imaginaţii şi cugete rele. Aceasta este rugăciunea celor mai nedesăvârşiţi, însă mai înaltă decât rugăciunea orală şi cea vorbită. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea  cu mintea curată         ”rugăciune cu un picior” sau „ pasăre cu o aripă”, deci care nu poate merge, nici nu poate zbura, pentru că nu participă cu inima. Iar rugăciunea inimii este desăvârşită, numită „rugăciunea cu două picioare”.

Rugăciunea inimii este rugăciunea sfinţilor, a celor desăvârşiţi, care se câştigă cu multă osteneală şi numai cu darul lui Dumnezeu. La această rugăciune, numită şi „rugăciune contemplativă”, ajung „numai câte unul din neam în neam”, spun dascălii rugăciunii. Prin rugăciunea inimii înţelegem unirea minţii cu inima, sau coborârea minţii în inimă pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciune de taină. Unirea minţii cu inima constă în a uni gândurile duhovniceşti ale minţii cu sentimentele duhovniceşti ale inimii. Atunci se zămisleşte rugăciunea cea de foc a inimii, fără gânduri şi imaginaţii. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire şi mireasă, între Hristos şi inimă. Atunci Hristos stă de vorbă cu noi în cămara inimii noastre şi diavolul nu mai are puterea să ne biruiască. Rugăciunea cea curată a inimii se dobândeşte după îndelungate osteneli, prin repetare neîncetată a numelui lui Iisus, cu multe lacrimi, cu adânc de smerenie, cu privegheri de toată noaptea, cu post, tăcere, păzire a minţii de gânduri, mai ales de slava deşartă, cu îndelungată răbdare şi numai cu ajutorul şi harului Duhului Sfânt…

            (Pentru câteva clipe, părintele Cleopa se opreşte, îşi petrece privirea peste pelerini de parc-ar vrea să se uite în ochii fiecăruia. Apoi, cu fruntea puţin aplecată spre pământ, continuă cu voce gravă:) 

              Când intrăm cu mintea în inima noastră trebuie să închidem trei uşi: uşa cea văzută a chiliei, pentru oameni; uşa buzelor, pentru a nu vorbi cu nimeni, şi uşa inimii, contra diavolilor, punând mintea portar al inimii. Când omul se roagă din inimă, se umple de dragostea lui Dumnezeu şi nu mai doreşte nimic decât să petreacă astfel pururi, precum dorea Petru să rămână pururi pe Muntele Tabor, în lumina lui Hristos. Mintea, în timpul rugăciunii trebuie să fie oarbă, surdă, şi mută, adică să nu vadă, să nu audă şi să nu vorbească nimic şi cu nimeni, decât cu singur Iisus Hristos. Atunci rugăciunea este numită „rugăciune de un singur gând”, sau „rugăciunea lui Iisus”. Atunci mintea este luată de Duhul Sfânt şi i se dau alte cuvinte scurte de rugăciune, ca nu cumva să fie furată de diavolul prin lungimea cuvintelor. 

Dacă avem numai rugăciunea minţii, nu putem scăpa de ispite şi tulburări. De aceea Sfinţii Părinţi ne îndeamnă zicând: ”Coboară-te, omule, din minte în inimă, că acolo vei afla mângâiere şi dulceaţa dulceţilor, iar în minte este mare iarmaroc şi tulburare”. Când mintea se uneşte cu inima, imaginaţiile sfinte trebuie să fie păstrate în memorie, iar nu în imaginaţie. Astfel nu te poţi coborî cu rugăciunea în inimă, şi rămâi numai la lucrarea minţii.

De la rugăciunea cea sfântă a inimii, omul poate ajunge la o rugăciune mai înaltă, anume cea contemplativă, care nu se mai numeşte rugăciune, ci vedere duhovnicească, la care ajung numai sfinţii. Ultima şi cea mai înaltă treaptă a rugăciunii este răpirea minţii la cele cereşti – în trup sau afară din trup; Dumnezeu ştie, precum a fost răpit Sfântul Apostol Pavel până la al treilea cer”.

          …În filmul „Ciprian Porumbescu”, peisajul mi s-a părut total ireal, „prea frumos, să poată fi adevărat”, dar iată că, acum, coborând spre Stupca am în faţa ochilor o pajişte înflorită, mai frumoasă decât în cel mai fantastic vis. Opresc, să mi se lipească pe retină incredibila cromatică zămislită de pământul care i-a legănat copilăria şi visurile Craiului Nou al muzicii româneşti. Mi se adună în suflet tot ce ştiu despre el…, ca nişte albine ce vin la stup să depună mierea adunată din flori. Cu acest fagure în inimă, mă apropiu de casa din livada cu meri. Când îi păşesc pragul, cineva porneşte un patefon. Răsună acordurile Baladei!, a baladei nepereche. Casa Craiului Nou nu este o casă. Este un sanctuar în care Frumosul s-a întrupat pe un portativ, când la Stupca o vioară cânta…Iar Marele Preot, care oficia, era însuşi Craiul Nou numit Ciprian Porumbescu.

           …Voroneţul! L-am mai văzut de două ori. Şi de fiecare dată m-a înfricoşat tabloul Judecăţii de Apoi, pictat pe peretele dinspre Apus. Dar…albastrul, „Albastrul de Voroneţ”, de-abia acum îl văd. E frumos şi…multicolor (!?) – ca poiana înflorită de la Stupca. Şi îngerii, chiar şi cei negrii şi cu coarne (!?)…cântă, cântă, cântă…Parcă mii de viori continuă să cânte. Cântă la Arbore, şi la Rădăuţi, şi la Suceviţa, şi la Moldoviţa, şi coborând la Iacobeni, şi urcând la Cârlibaba, şi până la Borşa – poarta de brazi a Maramureşului…Acasă! Cu bateriile reîncărcate.

Partea a doua:

PACTIZÂND  CU  DIAVOLUL

        Moto:

          „Mai presus de toate

          ţineţi din răsputeri la iubirea dintre

          voi,

            pentru că ea,

        iubirea,

        acoperă mulţime de păcate” – I Petru 4,8.

Carte bilingvă de rugăciuni

-Alo, ai binevoit să te întorci din pribegie, stimabile?

-Da, domnule inspector Traian Chilian; „cu noi forţe de muncă” şi…bateriile încărcate! 

-Foarte bine, tovarăşe, pardon!, preacucernice. Astăzi trebuie, te rog!, să fii şofer de serviciu.  Cât poţi de repede, să vii la Consiliul Judeţean.

Predau la doi colegi serviciile religioase pentru după-amiază şi mă înfăţişez la palat, unde dl. Chilian mă prezintă domnului director general Gheorghe Munteanu din Departamentul Cultelor şi îmi explică motivul convocării cu maşina personală: „Nu putem călători cu maşini oficiale, de la Consiliu, Partid sau alţii, pe care le recunoaşte toată lumea când apar într-o localitate”.

         …Motoraşul „Daciei 1100” bâzâie uşor urcând, prin orăşelul cenuşiu Baia-Sprie, către serpentinele Gutâiului, dar cei doi domni nu mi-au adresat nici un cuvânt. Mă tratează ca pe un…şofer?!

-În faţa noastră, domnule director general, va apare o bifurcaţi; la dreapta se urcă spre lacul Mogoşa, un loc foarte pitoresc, are şi o pârtie pentru schiori!

-…Da.

Peste câteva serpentine, încerc iar:

-După prima curbă, ajungem la”stânca” sau ”mormântul” vestitului haiduc Pintea Viteazu. De acolo, privind drept în sus, spre stânga, se văd, chiar pe culme, câteva stânci, parcă cioplite cu mâna omului pentru crenelurile unui castel – cuib de vulturi!

              … Da.

              – Sub stânci, un codru de mesteceni, parcă şi ei au fost plantaţi, căci la acea altitudine este…împărăţia coniferelor. 

-…Da.

După încă câteva minute de tăcere:

-Nu vă supăraţi, domnule director general, că opresc motorul pentru o clipă. Aici e un motel nou, curat, aş îndrăzni să vă invit la o cafeluţă.

-Ne grăbim, părinte, ne grăbim.

Domnul Chilian intervine, râzând curtenitor:

-Nu vă supăraţi, domnule director, dar nu se poate trece Gutâiul, fără popas la hanul ”Pintea Viteazu”. Este un…obicei al locului. Vă rog frumos să-l respectaţi!

-Bine. O cafea.

-Îmbunătăţită,- complectează dl. Chilian privindu-mă cu înţeles.

După o cafea dublă „îmbunătăţită” cu rom „Jamaica”, apoi câte un rom sec, încă unul cu sifon, două perechi de crenvurşti, o bere, încă una (timp în care eu mă străduiesc să-i întreţin vorbindu-le într-una. Despre haiducia lui Pintea, stânca tătarilor de la Cavnic, martirii de la Moisei, descălecătorul Bogdan din Cuhea, diplomele maramureşene ale lui Mihalyi…, din când în când intervenind, aprobativ, dl. Chilian), începe, totuşi, conversaţia.

-Să-ţi spun, – îmi zice dl. inspector judeţean – despre ce-i vorba. Strict secret şi confidenţial! Fraţii sovietici ne fac, mai nou, nişte cadouri perfide…”Bombe” cu detonare întârziată: împânzesc satele de pe graniţa maramureşeană, cu materiale de colportaj biblic, prin care „pescuiesc” rutenii la secta iehovistă. Rupţi de Biserica Ortodoxă Română, unde, totuşi, mai pot fi îndrumaţi, observaţi, aceştia devin filo-ruşi şi duşmani ai poporului român. Avem deja câţiva condamnaţi pentru refuz de prestare a serviciului militar în armata română.

Am priceput care-i misiunea importantă a domnului director general. Deci vom cutreiera, ca nişte necunoscuţi, cu o Dacie oarecare, satele rutene, să afle câte ceva de la primari, de la preoţi…

În timp ce coboram Gutâiul, pe versantul nordic, cei doi pasageri, bine dispuşi, sunt puşi pe vorbărie. Bucureşteanul îi şopteşte (tare!) provincialului…ultimele bancuri politice interzise despre Ceauşescu şi soaţa. Eu şofez taciturn şi îngândurat: cât timp va trebui să-mi pierd cu ei prin Maramureş? La hanul Pintea încercasem să-i iscodesc dacă au vre-un fir, pe care să pornim investigaţiile. Mi-au spus doar că la Securitate se ştie că cei mai mulţi iehovişti ar fi în Rona de Sus…Cum, Rona de Sus? Dumnezeule bun! Tocmai acolo trebuie să fie preot un rutean, ce mi-a fost coleg la Teologia din Sibiu. Nu le spun pasagerilor nimic. Încep să alcătuiesc un plan. Că doar n-o să umblu cu ei din sat în sat. Departamentul doreşte să ştie pe unde vin tipăriturile din Rusia? Bine, rusneacul meu trebuie să ştie ceva!

          …- Este cineva acasă, la părintele? Alo, nu-i nimeni acasă? (Mă opresc, precaut la poartă). Legatu-i câinele?

Pe o portiţă dinspre grădina de dincolo de casă, apare un grăsan. Acesta o fi? Chiar aşa s-a rotunjit în zece ani de preoţie?

-Blagosloviţi, preacucernice!, mă adresez, – dorind să-i aud glasul; poate îi recunosc vocea…

Zâmbeşte reţinut, timid. E fâstâcit, nu ştie cum să-mi răspundă. Dar eu i-am recunoscut ochii şi zâmbetul caracteristic; îl salut ruseşte:

– Zdrastvuite, Vasile Vasilievici!

L-am năucit, habar n-are cine-s. Mă apropiu de el cu braţele deschise:

– Servus, măi „Celovek” de la Sibiu, Văsălică Piţura.

– „Celovek – eto zvucit gordo!” (citează el din Maxim Gorki: ”Omul – ce mândru sună acest nume!”). De-abia acum te-am recunoscut! Ce mai faci tu, măi băiatule, măi?

Şi mă stânge în braţele lui de urs.

– Hai în casă, măi frate. Cu cine eşti în maşină?

– Lasă-i. Intrăm, deocamdată, numai noi doi. Ai o pălincă bună?…Daa, o mămăligă cu brânză usturoaie şi jumări şi cârnaţ afumat, poţi, tu, face rapid?

– Am de toate, măi băiatule, măi. Am auzit de tine, de la Zimveliu Sever din Rona de Jos, ce lucruri bune faci la Baia-Mare! Chiar construiţi şi biserici noi prin câteva parohii?!

– Lasă-le pe ale mele. Acum e vorba despre tine, ”dragul meu coleg şi prieten”. E bai mare. Mare – mare. Balşoi…ocien balşoi! Însuşi domnul director general din Departament a venit să te ancheteze. Măi, băiatule, măi, tu îi treci la iehovişti pe toţi ortodocşii din Rona de Sus?! Vrei să desfiinţezi o parohie a Bisericii Ortodoxe Române? Nu te văd bine…

– Cum?, măi băiatule, măi! Da…i-os de vină? Uite aici! (Şi scoate de sub laviţa din biroul parohial un braţ de broşuri tipărite chiar în acest an, 1970!).  Sovieticii le trimit sute de tipărituri, în limba lor, ucraineană, să le poată citi. Eu am primit de la protopopiatul nostru, ca şi tine, pe listă nominală, zece biblii şi câteva cărţi de rugăciuni, în limba română, pe care puţini o vorbesc aici.

Doamne, bun eşti cu noi – zic în gând, apoi, către el:

-Vasile, mai ştii tu de ce zice la Sfânta Carte că „Duhul bate unde vrea” sau, după alte traduceri, că ”Spiritul suflă unde îi este voia”? (Fără a-i da răgaz să răspundă, zic tot eu:) Pentru că, mă colega Vasile Vasilievici, Dumnezeu ştie unde şi când trebuie să ne lumineze. Dumnezeu vrea acum, aici, să te scape de la mare necaz…dar trebuie să colaborezi şi tu! Şi sper că îţi va da şi nişte tipărituri…în limba enoriaşilor tăi. Spune-mi (şi îl privesc direct în ochi) pe unde aduc rutenii broşurile iehoviste?

– Prin apa unui râu, care traversează graniţa cu sovieticii, care…poate, se fac că nu văd nimic…Iar aici, în comună, iehoviştii sunt aşa de bine şi de secret organizaţi! Nici ei între ei nu se cunosc, decât cinci-şase persoane, care formează un „cuib”. În cuib, unul este „serv de legătură”, care-l cunoaşte doar pe servul celuilalt cuib, nu şi pe ceilalţi „martori”. Pe zone mai mari, au un „ serv de informare”.

– N-ai încercat să stai de vorbă cu primarul, cu miliţianul?

– Ce să stau de vorbă, măi băiatule? N-am curajul! Că…zic gurile satului, că acoperişul pe casa nouă a miliţianului, în Sighetul Marmaţiei, l-au făcut, gratis, dulgheri iehovişti. La poştă, o telefonistă este tot „martoră a lui Iehova”: deci, poate primarul vorbi cu autorităţile fără să-l asculte ea şi să alarmeze imediat…servul?!

– Pune, măi Celovek, apa de mămăligă!, îi zic bucuros şi ies în stradă la cei doi oficiali:

             –  Domnule director general, vă rog să rămânem încă puţin în maşinuţa popii, numai noi trei…Nu ştiu cum să încep. Dar, cred că domnul Chilian, cât am zăbovit cu colegul la casa parohială, v-a spus câte ceva despre mine…Nu-i prima dată când colaborăm. (Dl. Chilian dă din cap afirmativ). Dar, de data aceasta, va trebui să ajungem la o înţelegere. (Mă priveşte sever). Iertaţi-mi îndrăzneala, domnule director. M-am exprimat greşit. Voiam să vă spun că vă rog respectuos: dacă veţi fi mulţumit de demersul meu, să binevoiţi a nu recomanda măsuri coercitive, care…ar produce reacţii neprevăzute, din partea celor…cercetaţi. Păstraţi-l ca prieten pe părintele Piţura şi ajutaţi-l să-şi îndoctrineze creştinii ortodocşi: daţi, dumneavoastră, dispoziţii să se tipărească, urgent, la noi, pre limba ruteană, câteva cărţi de rugăciuni şi de învăţătură. Poate, cu timpul, şi nişte biblii. Aşa ar fi ajutat să stăvilească avalanşa sectară şi anti-românească…

– Ai aflat ceva important?

– Vă rog frumos să poftiţi la o …mămăligă îmbunătăţită, şi veţi afla dumneavoastră şi mai multe.

          …Peste câtva timp, mi-a spus, întâmplător, protopopul Mihai Oprişan de la Sighet, că, sub binecuvântarea vlădicului Vasile Coman al Oradei, s-au trimis pentru parohiile rutene…cărţi de rugăciuni bilingve. Şi că preotul Piţura este propus să fie…vicar al parohiilor rutene.  

Ctitori

Baia-Mare, noiembrie, dimineaţa. Ninge, ninge, ninge, ca-n filmele cu poveşti pentru copii. Revenind de la Sfânta Liturghie de dimineaţă din Catedrală văd ”Fiat-ul 850” al prietenului Ioan Codaţi, parcat în faţa casei parohiale din strada Baia-Sprie nr.45, acoperit de un strat gros de zăpadă proaspătă. Cum de s-a aventurat să vină din Dumbrăviţa, pe asemenea ninsoare, cu…maşinuţa asta?

În biroul protopopului, sub norul de fum de ţigară, părintele Carol împarte cafeluţa cu domnul Traian, împuternicitul. Ca răspuns la salut, dl. Traian mă ia peste picior:

– Te aşteptăm cam demult, stimabile…Bine-ai venit! Astăzi eşti „primus inter pares”, persoană importantă la ordinea zilei!

– Mai fă, dragă, o cafea, bună! – mă îndeamnă prietenos părintele Carol. Apoi, stai jos, să-ţi explicăm despre ce-i vorba…Este o situaţie deosebită, cu totul deosebită. Şi noi, adică dumneata, trebuie să-i faci faţă mai mult decât onorabil! Iată cum stau lucrurile: A murit alaltăieri, în satul Mogoşeşti, bătrânica Luiza, mama domnului preşedinte al Consiliului Popular, îl ştii, al doilea om în judeţ, după tovarăşul prim-secretar Gheorghe Blaj. (Trage adânc, în piept fumul înecăcios apoi continuă). Fiul răposatei este, de câteva zile la Budapesta, într-o delegaţie a Comitetului Central al P.C.R., la o şedinţă „cu uşile închise” a C.A.E.R.-lui (ştii, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al ţărilor socialiste, membre ale Tratatului de la Varşovia). De acolo nu se iese, până ajung la „declaraţia comună”…Cu greu, prin Bucureşti!,  a reuşit, ieri, tovarăşul Blaj să-l anunţe despre decesul mamei.

Profit de pauza provocată de tusea tabagică a părintelui Carol şi întreb:

– Ce legătură pot avea eu cu aceste… înalte probleme politice?

-Tocmai asta-i problema, intervine domnul Traian – că Ghiţă Pop i-a spus la telefon Şefului: „ Io nu pot veni de aici decât săptămâna viitoare. Deci, te rog să dai dispoziţii ca mama mea să fie înmormântată cu respectarea întocmai a tradiţiei din satul meu natal. Merită atâta, dacă fiul ei nici nu poate fi prezent la prohod!”

– Şi acest…prohod trebuie să-l fac eu, care de-abia am împlinit un an de zile de la hirotonirea întru preot?

-Nu mai fă pe modestul, preacucernice! (se răsteşte domnul Traian), ai fost şi doi ani diacon de catedrală, deci eşti în al treilea an de rodaj…Am stabilit cu părintele protopop că peste două ceasuri trimit maşina de la Judeţ să te ia la Mogoşeşti, unde vei conduce serviciul religios! – încheie împuternicitul, pe un ton evident zeflemitor.

(De abia observ ce gură urâtă are dl. Împuternicit. Buza inferioară parcă-i umflată şi i se răsfrânge ca un guler spre bărbie, mai ales când râde forţat ca acum. Că vrea să-şi dea importanţă – învăţătorul politrucizat care poate da ordine, pe ton de şef,  licenţiaţilor şi doctorilor în Teologie! Acum, chiar are o gură dizgraţioasă: cum se forţează să râdă, tremuratul buzei clăpăuge imprimă întregului său chip ceva grotesc. Mă indispune. Şi mă face să-mi reamintesc, cu scârbă, scena suportată zilele trecute, la Şomcuta-Mare,  când m-a însoţit la predarea agendelor oficiului parohial către noul preot, Pop Alexandru, transferat aici din satul Hideaga: După ce servim gustarea copioasă, oferită de nana Călina, servitoarea părintelui, eu încep verificarea actelor de gestiune. Dânsul, „ochiul P.C.R. în B.O.R.”, face un semn indecent din degete…către părintele Alexandru, aruncă pe gât încă un pahar cu vin, şi iese grăbit. Părintele, om aproape de pensie, văduv de multă vreme, mă înghionteşte, cum fac liceenii în recreaţii, şi, clătinând din cap către fereastră, îmi zice în şoaptă, conspirativ:

-Vizavi, peste drum…, ha, ha,ha!… mare pişi-cher! 

Nu termin eu de scris procesul-verbal de predare-primire, că dl. împuternicit reapare în uşă, cu faţa îmbujorată şi ochii sclipitori. Părintele mirat:

– Aşa rapid, Traiane?

– Eu nu pierd timpul, tovarăşe. Intru direct în problemă. Cum am intrat în casă, i-am zâs: Valerică, ştii deviza partidului : ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”?).

            …Mă uit stupefiat la părintele Carol: 

-Aşa v-aţi înţeles? Nu mergeţi…însuşi Dumneavoastră?!

Părintele Protopop mă învăluie într-o privire părintească:

-Nu, nu mă duc eu. Pentru că este foarte potrivit să mergi dumneata. Ai dovedit că ai un adevărat hobby pentru istorie. Deci, după ce dirijezi cantorii să termine cântările prohodului în maximum 30 de minute (va fi prezent tovarăşul Prim-secretar, nu abuzaţi!), rosteşti panegiricul, pornind de la cuvintele biblice ”Fericiţi cei ce adorm în Domnul, că faptele lor merg cu ei”, dar, apoi, te lansezi în istorie: Curtea de Argeş, Manole, jertfele zidirii,…care confirmă dictonul străbun „un popor este ceea ce sunt femeile lui”, treci la Cornelia, mama Grahilor, apoi îţi aminteşti expresia mitropolitului Nicolae Mladin (pe care nu demult mi-ai pomenit-o): ”Piscul falnic al Himalaiei n-ar exista, dacă nu l-ar susţine…modestele dealuri de la poalele muntelui…”; fiul adormitei este ce este, pentru că a existat modesta…răposată1

Lămurit, trec în biroul meu, unde mă aştepta prietenul din Dumbrăviţa. Îi împlinesc micile lui… dorinţe oficiale ( lumânări, chitanţiere, formulare pentru buget), apoi îl abordez pe un ton care exclude refuzul:

– Ionică, apelez la tine ca la un prieten bun şi te implor să nu mă refuzi. Văd şi ce vreme-i afară, dar te rog să mă duci, acum, cu maşina ta, până la Mogoşeşti. Mă laşi acolo. Trebuie s-o prohodesc, eu!?, pe mama domnului Pop Gheorghe.

– Gata! Te duc şi te aştept până termini.

– Nu, Ionică dragă. Tu doar mă duci până acolo. Şi dacă, după prohod, tovarăşii nu vor înţelege că merit să mă aducă înapoi cu maşinile lor, vin eu pe jos…

…După terminarea prohodului, când cortegiul funerar se încolona să pornim spre cimitir, observ că tovarăşul prim-secretar îi şopteşte ceva ”locţiitorului” – domnul Valentin Bota, secretarul Consiliului Judeţean, apoi urcă în „Volga” neagră, care demarează cu greu, printre nămeţii de pe şosea, către Baia-Mare.

Ninsoarea s-a oprit. Norii se rarefiază. Câteva raze de soare ne luminează calea pufoasă. Ce zi frumoasă de iarnă! Şi nici nu-i  frig…

Revenind de la groapă la casa răposatei, împreună cu tânărul paroh din Satulung, Grigore Dragoş, şi cu venerabilul pensionar „Badea” Pintea Valentin (în copilărie, coleg de clasă cu contele Teleki, viitor prim-ministru al Ungariei, apoi, ca tânăr preot greco-catolic, delegat la Alba-Iulia, în 1 Decembrie  1918), ne îndreptăm spre locurile rezervate preoţilor la mesele aranjate pentru „comândare” în curtea casei.

– Părinte protopop – îmi zice respectuos un ţăran, care foarte bine semăna la chip cu răposata (o fi fratele „rămas la plug” al domnului…preşedinte!) – pe dumneavoastră vă pofteşte domnul secretar Bota să poftiţi în casă. Pentru oficiali, am pus masa înlontru, în casa mare. Poftiţi, vă rog frumos!

Peste câteva zile, la terminarea Liturghiei matinale, mă întâmpină, în biserică, iradiind de bucurie, timida domnişoară Dorina-Terezia Costin (şefa de  cabinet a d-lui secretar), care foarte mă simpatiza de când l-am prohodit, cu onorurile cuvenite, pe tatăl ei, preotul greco-catolic Adolf Costin, aprobându-i şi loc de mormânt chiar în cimitirul catedralei:

-Cu ce l-aţi „cucerit” pe şefu? La cafeluţa de dimineaţă v-a lăudat la superlativ către tovarăşul prim-secretar! Am venit anume să vă spun că puteţi profita de ocazie. Şeful cred că şi-a amintit şi de anii de dinainte de 48 când el, frumosul tânăr magistrat, Valentin Bota, cânta, Duminică de Duminică, în corul…acestei Catedrale, greco-catolice pe atunci! Pare dispus (asta, şi pentru că are spatele acoperit de dl. Gheorghe Pop) să vă aprobe câteva autorizaţii de construcţii…Doar ştiţi că la Mogoşeşti se extinde biserica şi se face o casă nouă parohială la Satulung…

Faţa domnişoarei, de obicei palidă, acum este îmbujorată nu numai de gerul de afară, ci şi de bucuria că se poate „revanşa”…

În aceeaşi zi (?!), pe la amiază, îmi telefonează dl. Chilian:

-Să vii imediat la Consiliu. Tov. Gh. Pop, reîntors de la Budapesta, a aflat din sat că ai refuzat onorariul pentru înmormântare. Vrea să-ţi ofere un …plic!

-Vă rog frumos, domnule împuternicit, să-i transmiteţi domnului preşedinte că nu pot veni, pentru că onorariul meu este…cinstea de a fi fost ales să oficiez prohodul mamei Luiza.

Nu trece o jumătate de oră, că dl. Chilian se şi înfăţişează personal, la o cafeluţă îmbunătăţită, în biroul părintelui Carol.

-Ghiţă Pop mi-a spus să-ţi transmit că uşa cabinetului său îţi este deschisă la orice oră, fără program de audienţe. Eşti om făcut, stimabile! Aşa ceva nu mi-a spus nici mie, care-l cunosc de când era…angajat la primăria comunală!

…Peste vre-o şase-şapte ani, reamintindu-ne cu părintele Carol de înmormântarea Luizei Pop (şi alte ”întâmplări” similare, ca cele din casa medicului pediatru Dogaru, afirmative – ateu, dar a cărui soţie, creştină practicantă, bună prietenă cu doamna Blaj, îmi transmitea, cu ce risc!, intenţiile pentru Liturghii şi alte slujbe pentru familia prim-secretarului!), zice, dânsul, pufăind din ţigarea „Select”:

-Te va crede, vreodată, cineva, dacă vei avea curajul să scrii că, în Maramureş, în deceniul opt, au fost şi „comunişti” ctitori de biserici? Ha, ha, ha, ha!…

-Nu trebuie să mă creadă pe mine. Vor „ vorbi pietrele”! Zidurile  noi înălţate la: Arduzel, Baia-Sprie, Bicaz, Buzeşti, Coaş, Coruia, Fărcaşa, Lăpuş, Libotin, Oarţa de Sus, Satu Nou de Sus, Săcălăşeni, Tămaia, Tohat…,” prin osteneala preoţilor şi obolul bunilor credincioşi” (cum scriem pe „hrisoave, „dar şi cu aprobarea…”comuniştilor” maramureşeni).

– Şi ale preacucerniciilor noastre, ha!, ha!, ha!, ha!, care am pactizat cu …”diavolul”. 

(…Dar, cine ar fi putut crede atunci, în deceniul opt, că, înainte de tipărirea acestor confesiuni, voi primi, din Baia-Mare, confirmarea că distinsul magistrat Valentin Bota dirijează, la Statuie, corul Diecezei greco-catolice. Că, domnul Traian Chilian a revenit ”acasă”, că este nelipsit de la Liturghia din capela de la Episcopie, că are în priviri lumina credinţei din prima tinereţe, când, în strana bisericii din sat, vocea sa melodioasă însufleţea toată suflarea să cânte împreună cu el: 

”Cred Doamne- n Tine şi mărturisesc:

  Cu a mea credinţă să mă mântuiesc.

 Creştin sunt şi una-i Biserica Romei 

 E maica cea sfântă ce – o am pe pământ 

 Al Ei cap e papa, urmaşul lui Petru, 

 Ce singur mă duce spre Ţelul cel Sfânt”. …Şi că preoţii pensionari, care au slujit la ortodocşi, înainte de 89, au cerut Episcopului Lucian Mureşan să-i reîncadreze „acasă”, în clerul activ al reînfiinţării Diaceze Greco-Catolice a Maramureşului: Virgil Ungureanu, Găvrilă Mihalca, George-Adrian Costin, Vasile Varga, Valer Pop, Alexandru Avram, Gheorghe Brânzeu, Ioan Mădăras şi toţi ceilalţi, cu excepţia bătrânilor Vasile Huzău şi Dr. Carol Pop…Mare eşti, Doamne!, şi minunat intervine mâna Ta în destinul copiilor Tăi…).

Moara lui Nelu tatii

– Ce mănăstire, domnule? Ne trebuie reînvierea pelerinajelor greco-catolice la Bixad? Las că i-am aranjat io, pruncule! Iartă-mă că-ţi zâc  aşe, doară ai fost tu coleg de clasă cu feciorul meu, Nelu, nu?

– Aşa-i, părinte Aurel .

Cu greu recunosc în cel din faţa mea pe mai-vârstnicul fost coleg de cancelarie, de câtva timp retras la parohie, protopopul onorar Aurel Babiciu, omul simpatic de la prima vedere, cu ochii săi puţin migdalaţi, cu faţa sănătoasă…puţin măslinie şi împodobită cu un cioc de bărbuţă căruntă şi o mustăcioară tunse scurt; totdeauna proaspăt bărbierit şi parfumat discret; tip aproape elegant, dacă nu s-ar fi legănat ca o raţă în costumul gri deschis, cusut la comandă (pentru vesta preoţească, închisă la nasturi până sus sub gulerul cămăşii albe, şi pantalonii croiţi largi, să-i încapă începutul de burtă sexagenară, dar cu dunga călcată impecabil); totdeauna zâmbind amabil, jovial, protector şi stăpân pe sine. Dar acum, parcă-i turbat de furie, ochii i se bulbucă, obrajii-i ard. (Cine l-o fi scos aşa din pepeni?) Cu o mişcare nervoasă, descheie vesta la gât, deodată cu cămaşa, ce-i stânge gâtlejul umflat. Un nasture rupt se rostogoleşte pe pardoseala mozaicată. 

– Auzi tu, pruncule, noa, iartă-mă că-ţ zâc iară…, auzi, tu, ce idee la episcopul Vasile Coman de la Oradea, să reînfiinţeze mânăstirea, tocmai acum când începe a-i merge mai bine moara lui Nelu tatii! De cându-i închisă mânăstirea, din 48, miile de pelerini de la 15 august trebuie să se oprească la biserica de jos, din sat,…aşa că adună Nelu tatii ceva bănişori… Da să-şi vadă vlădica Orăzii dă treaba lui. Aici,  rezolvă Aurel problemele! Ştii cine-o plecat d-aici acum câteva minute? Domnul inspector de culte Cârstoiu de la Bucureşti! Aşe o vrut domnul Dumnezeu să facă o haltă la mine, la Seini, înainte d-a urca spre Bixad. Las că i-am spus io domnului Cârstoiu cine-s oşenii ăştia: că şi după decenii de lumină, ei o rămas şi reacţionari, şi catolici, anticomunişti, domnule! Cu urechile mele i-am auzit şi la hramul d-astă vară, că printre cântările către Maica Domnului bagă…:şopârle: „Nu-i ţine, Doamne-n viaţă, Pe cei ce religie nu-nvaţă…” Auzi, tu, pruncule, ce obrăznicie!   Să-i blesteme ei,  pe tovarăşii profesori care…

O tusă nevrotică opreşte…moara părintelui Aurel Babiciu, parohul ortodox al Seinului, gata-gata să-l înece.

– Vă face rău la sănătate, părinte Aurel, de-abia aţi ieşit din spital, nu vă mai tulburaţi.

– Că bine zâci, pruncule. Ia mai dă-i naibii. Hai să-ţi arăt ce casa faină  mi-am făcut io, pentru vremurile bătrâneţălor. Modernă, dragă, cu apă curentă, canalizare, baie. Preoteasa îi dusă la fată, în Baia-Mare, da la mine nu-i deranj, hai să vezi. Aici îi bucătăria…salonu,…dormitoru,…terasa,…acareturi, şi uită, tu, ce vie…şi pomi…şi rânduială dă gospodar. Ce zâci, pruncule?

-Frumos, părinte Aurel, totu-i frumos şi elegant. Să le folosiţi sănătoşi.

         …Reîntors la Baia-Mare, îi prezint părintelui protopop, Dr. Carol Pop, procesele-verbale de verificare financiar-contabilă, ale parohiilor la care m-am dus în ziua aceea, să le contrasemneze. Când ajunge la Seini, se opreşte cu ştampila-n mână:

– Nici o neregulă?

– Actele justificative erau în ordine. Numai că acolo, în birou era un miros de şoareci şi de mucegai!

– Da, ce?, l-ai găsit la birou?!

– Nu. L-am găsit acasă, la noua casă familială. Numai că actele le ţine tot la casa parohială de vizavi de biserică.

– O…moară părăsită! Într-o zi, vom auzi că s-a…auto-demolat! Da, cu sănătatea?

– Arată bine.Numai că astăzi a avut ceva probleme cu…ce coincidenţă de termeni preferaţi!…moara lui Nelu de la Bixad. Dar zice că i-a dat lui Cârstoiu un plic gras şi… se amână redeschiderea mânăstirii.

– Nu multă vreme, drăguţă. Noul vlădică ortodox de la Oradea e un om dârz, nu se lasă.

– Fi-v-ar gura de aur!

Omul cu rozarul

– Eu, drăguţă, am ceva treburi la casa din Ferneziu, aşa că te las… locţiitor. Dar, hai să vedem dacă porneşte bătrânul meu Moskvici.

După un păhărel de benzină turnată direct în carburator şi câteva învârtiri la manivelă, maşina „istorică” a protopopului se urneşte din loc, cu rateuri şi pocnituri, lăsând în urmă un nor negru de fum, de parcă ar fi diessel.

Nici nu mă aşez bine la birou, că şi apare în uşă silueta înaltă a noului inspector principal teritorial, domnul profesor Mihai Muscă.

– Ştiţi să bateţi la maşină, părinte secretar? – mă întreabă respectuos domnul inspector.

– Nu ca o dactilografă, dar…dacă pot fi de folos…

– Dactilografa care serveşte biroul cultelor este bolnavă. Domnul Valentin Bota, şeful Secretariatului, care mi-ar putea da o altă persoană potrivită, este-n concediu. Şi-i vorba de o lucrare urgentă şi confidenţială. Când aţi putea, dumneavoastră, să mă ajutaţi?

– Vin imediat – îi răspund cu bunăvoinţă; pentru că…mi-a plăcut tipul: s-a deplasat personal de la Consiliu la Protopopiat, şi s-a exprimat civilizat („să mă ajutaţi”), deşi putea folosi telefonul şi să dea ordin, ca antecesorul – învăţătorul Traian Chilian.

…Şişeşti-ul părintelui Vasile Lucaciu este un loc unic. Aşezarea, oamenii, biserica, sub lespezile căreia se odihneşte ostenitul trup al legendarului Leu memorandist, casa memorială a preotului luminat – m-au vrăjit de la prima vedere, în toamna anului 1963, când am ajuns prima dată în acest mirific plai maramureşean. Şi, iată că, de paisprezece ani, nu pot trece pe drumul Cavnicului, fără să mă abat către sanctuarele la care oficiază, de multe decenii, octogenarul preot, coborând din stirpea Lucăceştilor, părintele Iuliu Şurani; pe cât de firav la trup, pe atât de dârz în slujirea sacerdotală. Oare, de ce, de câte ori păşesc imensa grădină în care sălăşluieşte parohul Şişeşti-ului, trăiesc senzaţia că am intrat pe porţiţa grădinii…încrâncenatului stihuitor din Merişor? Părintele Iuliu, pe care văzându-l de la distanţă, l-ai putea confunda cu Arghezi, nu ştiu să fi publicat vreodată o pagină. Dar, după fiecare convorbire, tot mai mult cred că nu a fost nici o zi din viaţa lui, în care să nu fi împlinit legea argheziană: „în fiecare zi, o pagină!”. Tăcut şi anonim, în liniştea grădinii sufletului său, poartă spre contemporani (ca pe statuia Maicii Domnului de la procesiunile şişeştene antebelice!) monumentul viu de fidelitate şi patriotism: moştenirea Leului! Crede că în Şişeşti „se vor naşte pui de lei”…

– Părinte Iuliu, îi mare…bai! Vin direct de la Consiliul Judeţean. Departamentul Cultelor a cerut, iarăşi, nu numai lista preoţilor „reveniţi” la ortodoxie, ci mai ales…raport despre activităţile clandestine ale preoţilor greco-catolici nereveniţi. Nu prevăd un nou…val de arestări, suntem, totuşi, în deceniul opt, dar cred  că ar fi bine ca „profesorii”…să intre, de mâine, în…vacanţă.

– Vai!, vai!, porţile iadului sunt, iarăşi, larg deschise. Dar Biserica noastră este clădită pe stâncă. „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi întemeia Biserica Mea, pe care porţile iadului nu o vor birui”. Vai!, vai!,…dar tot Întemeietorul ne-a zis: „Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii”. Bine, dragă părinte, poate-i necesară o…  vacanţă – rosteşte hotărât părintele Şurani, mângâind blând bobiţele nelipsitului Rozar, pe care îl ţine închis în căuşul palmei mâinii drepte.

Sub imensa poartă maramureşeană, de la intrarea în grădina parohiei Şişeşti, stelele de pe bolta senină luminează siluetele celor…două generaţii, care se îmbrăţişează frăţeşte la despărţirea tainică.

– Fii binecuvântat, frate.

– Sărut mâna, părinte Iuliu.

– Lăudat fie Iisus.

– În veci, amin.

 (Sunt sigur că va pleca, cu primul autobuz spre Baia-Mare, la o anumită adresă. Totuşi, nu-l invit să vină cu mine, dacă-l vede, cineva, coborând din maşina mea?).

…Reîntors în Baia-Mare văd încă luminate ferestrele casei unui prieten al meu din strada Trompetei nr. 1. Ce bine că nu s-a culcat! Trebuie să-i vorbesc, chiar acum.

– Muţuş (aşa o alintă pe nevastă-sa; o doamnă adevărată, una din cele mai delicate, bune şi înţelepte femei ce le-am cunoscut în viaţa mea),  adă o sticlă cu vin din cel mai bun.

Turnând în pahare de cristal vinul rubiniu, mă îndeamnă: 

– Gustă, şi spune-odată: Ce-i? că pari îngrijorat.

– Dragul meu, sunt chiar foarte îngrijorat. Speriat, că…ăştia…m-or lega.

  Şi îi povestesc despre raportul către Departamentul Cultelor, pe care m-a chemat inspectorul să-l dactilografiez chiar eu, de ce?, şi despre vizita la Şişeşti.

– Mai ia un pahar şi…ascultă-mă. Despre Şişeşti ştiu şi eu câte ceva. Cu bătrânul Şurani Iuliu sunt prieten. Acolo mi-am început cariera de medic. Am şi o livadă în Şişeşti, în care vreau să-mi temeluiesc „casa familiei Vedeş”.  (Doctorul Petru Verdeş este deja şef de secţie la Spitalul Judeţean, medic primar, doctor în ştiinţe medicale, renumit dermatolog, cu clientelă aleasă şi relaţii mari: face, de voie, de nevoie, frecvente partide de poker cu însuşi dl. preşedinte al Consiliului şi cu alte feţe din protipendadă). Eu îţi spun că poţi fi foarte liniştit. Nu te…leagă nimeni. Argumentul unu: ai un „spate puternic” – şeful şi protectorul tău, Pop Carol, este…intangibil, protopop decorat cu „Steaua Republicii”. Argumentul doi: tu însuţi i-ai dat gata cu predicile…patriotice. Argumentul trei. Însuşi tovarăşul Hriţan are părere  foarte bună despre tine.

– Petrică, am auzit bine?! Mai toarnă-mi un pahar …Comandantul Securităţii, colonelul Hriţan, ţi-a spus ţie…ceva?!

– Da, chiar mie. Când l-ai prohodit pe…tânărul meu coleg, doctorul Ion Văleanu, colonelul Hriţan (consătean, vecin sau prieten cu răposatul?) s-a nimerit să asiste la înmormântare chiar alături de mine. După predica ta, a comentat cam aşa: „Dacă toţi preoţii ortodocşi ar fi la acest nivel, n-am avea, noi, atâtea probleme cu cultele ”.

– Petrică, Bunul Dumnezeu a ascuns de cei mari…cele înalte. Doamne, Îţi mulţumesc şi aici, în casa doctorului Verdeş, că urechi le-ai dat să audă, şi ochi să nu vadă! Hriţan… nu ştie!

– Ce nu…ştie?

– Nu ştie că eu, nebănuind că printre medicii prezenţi este însuşi securistul şef, am rostit versuri interzise…Le ştiu, aproximativ, de la un fost coleg de Teologie, mai vârstnic, Vasile Păcuraru, azi preot în Făgăraş, care a fost închis, politic!, cu poetul Radu Demetrescu Gyr.

– Frumoase şi potrivite. Te rog să mi le mai reciţi. Dar, înainte…un păhărel de rubiniu. Servus.

– „N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi.

  Zâmbesc numai acei care suspină

  Şi n-ai iubi, de n-ar fi fost să gemi,

  De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,

Cu mâna ta n-ai unge răni streine.

N-ai jindui după un colţ de rai, 

De n-ai avea un strop de iad în tine.

  Căci nu te înalţi de jos, de n-ai căzut

  Cu fruntea, greu, în pulberea amară;

  Iar dacă-nvii în cântecul de azi,

  E c-ai murit în lacrima de-aseară.”

(Peste câţiva ani, la un ceas târziu din noapte, în Oradea, mă trezeşte soneria telefonului:

– Îţi vorbesc de la capătul pământului. Sunt, ca turist, la douăzeci şi două mii de kilometri de patrie. Confirmă-i prietenului tău, preotul din Melbourne, cine sunt eu. … 

               – Mitică, doctorul Verdeş este prietenul meu. Consideră că eu însumi îţi sunt oaspete…)

…Peste  câtva timp, din nou la uşa biroului domnului inspector Mihai Muscă. Convocat telefonic.Mă opresc o clipă, pe coridor, cât să trag pe faţă…masca potrivită.

              Că, în cele câteva minute, de la Protopopiatul Ortodox la Consiliul Judeţean, de ce să nu recunosc?, îmi cam tremurau mâinile pe volan. Despre care „om cu rozarul” mă va interoga? Că, dacă mă întreabă despre octogenarul din Şişeşti, îl iau în braţe pe „nu ştiu nimic”; dar, dacă mă întreabă despre bărbatul tânăr, cu statură de brad neîncovoiat, cu ochii mari, luminoşi, pătrunzători şi tainici (amintind privirea „episcopului tineretului” din anii 40, martirul Ionel Suciu), bărbate care, zilele trecute, în timp ce eu prohodeam în umbra catedralei băimărene pe un consătean de-al său din Ferneziu, el, anonimul lucrător la drumuri judeţene, îmbrăcat civil, într-un costum gri deschis, mă „acompania” în rugăciunile pentru odihna sufletului răposatului, rostogolind, tăcut, în palmele sale mari, bobiţe de rozar…?! Nu-l cunoşteam personal, cineva din familia Ceteraş, la o nuntă în Ferneziu, mi l-a arătat: acesta-i preotul greco-catolic Lucian Mureşan. Să aibă vre-o legătură cu „ profesorii”, despre care bănuiesc, de mult, că are ştire părintele Şurani?! 

             Intru zâmbind:

– Să trăiţi, domnule profesor.

– Bine-aţi venit, părinte secretar, îmi răspunde domnul inspector Mihai Muscă, ridicându-se respectuos din fotoliul său şi întinzându-mi o mână pe care o simt prietenoasă. Poftiţi, ocupaţi loc. O cafea?

– Mulţumesc. Sunt cam înghesuit de timp, dar dacă m-aţi sunat, am venit imediat.

– Atunci, să lăsăm…introducerile şi să intrăm direct în subiect. Aveţi, cumva, scrisă predica ce aţi rostit-o la înmormântarea din 18 septembrie a doctorului Văleanu?

Răsuflu uşurat, că nu-i vorba de teologia greco-catolică din „catacombe”, de aceea îi răspund cu un zâmbet larg:

– Ştiţi, eu cam demult nu îmi mai scriu predicile, dar o schiţă, foarte scurtă, întocmesc la câte-un eveniment. Dacă doriţi, mă duc până acasă şi într-o jumătate de oră…o aveţi.

– Vă rog respectuos.

După mai puţin de-o oră, în acelaşi birou:

-Interesant, foarte interesant (citeşte:) „Despre condiţia umană a acestui veac; ameliorarea caracteristicilor spirituale concomitent cu structura fizică şi perfecţionarea mediului; diagnosticul suferinţei”; (apoi, tot apreciativ:) interesant şi nou, poate greu de înţeles pentru unii, dar…nimic nepermis. Puteţi să mi-o lăsaţi?

– Vă fac acum, imediat, o copie, scrisă mai…frumos. (Aceea o mâzgălisem, în fugă,  acasă, cu câteva minute mai înainte. Aşa o păstrez şi acum).

– Mulţumesc. Şi vă asigur de stima mea. Am început să vă cunosc.

– Stima este reciprocă, domnule profesor. De aceea, aş îndrăzni să vă întreb, respectuos, de ce…această convocare?

– Nu-i nici o problemă, părinte. Nici o problemă. Bine că aveţi schiţa. Poate…ceva invidie colegială. Ştiu că vă grăbiţi, sunteţi un om foarte ocupat.

Când se ridică în picioare, mi se pare foarte înalt. De fapt, tânărul inspector este mai mare decât mine cu aproape un cap. Şi când îmi stânge mâna dreaptă, simt o putere pe care nu o bănuiam în acest trup neobişnuit de slab, aproape scheletic. Şi glasul lui are un ton hotărât, sigur pe sine, iar expresiile profesorale trădează profesia de bază. Chiar zilele trecute, cineva mi-a făcut un portret luminos despre soţia dumnealui, tot profesoară. Se adevereşte că „cine seamănă,  se adună”. Omul acesta îmi inspiră încredere.

       …Peste vreo 16 ani, când voi lansa la librăria din Baia-Mare, cărticica mea „Glasul pecetarelor”, profesorul Mihai Muscă, după Decembrie 89 ”revenit la oile sale” – şef secţie la Muzeul de Artă al Maramureşului, mă va onora cu o recenzie nemeritat de laudativă: bobiţe de mărgăritar, pe un fir aurit. Iar în ziua următoare, voi oferi un exemplar ”omului cu rozarul” (care, acum, avea reşedinţa provizorie vizavi de catedrală) – P.S. Lucian Mureşan, episcopul Maramureşului. Viitor mitropolit de Blaj.

Amicos Plato

Cartea poştală ilustrată, primită de mine în satul bihorean Husasău de Criş, este scrisă de o mână care tremură. Părintele Carol nu-i numai un bătrân trecut de optzeci de ani, ci şi un om foarte îndurerat: ”Sărbătorile acestea ne-au adus o mare durere. Pe Aurica, soţia lui Puiu, a secerat-o leucemia. De învierea lui Hristos, pentru aceea nu mă îndoiesc”.

Nu pot face să nu-l văd. Mă duc la Baia-Mare. 

            …Poarta casei din strada Bicazului nr. 42 mi-o deschide Monica. Fetiţa de acum doisprezece ani, nepoata părintelui protopop, este…mamă. O admir mut: Ce bine-i stă cu fetiţa ei în braţe! Monica schiţează o reverenţă, ca pe vremuri:

– Sărut mâna, părinte. Ce se va mai bucura bunicul! Nu v-am mai văzut de vre-o  zece ani. Poftiţi. E în camera lui. Acum, e mai bine. Azi a băut ceai de păpădie şi cafea. A şi gustat puţin din mâncare. Dar ieri-noapte, vai!, am crezut că…trece. Gripă, cu febră mare. Intraţi.

Cu veioza aprinsă la capătâiul patului, părintele Carol citeşte un roman…

– Sărut mâna, părinte protopop. (Nu s-a schimbat aproape deloc, are doar cute adânci pe frunte şi pe faţa înroşită de febră.)

– Cine-a venit să mă vadă1…Ce flori frumoase mi-ai adus. Ai rămas…acelaşi. Dar, de ce ai albit aşa la păr?! Ia un scaun de lângă masa. Aşează-te aici, lângă pat. Să te văd mai bine. Aşa, aşa. Da, ia deschide, drăguţă, noptiera asta…Dă-mi pachetul de ţâgări, sipca şi bricheta. Şi închide uşa la cameră, să nu mă vadă Monica fumând…

– Nu mai fumaţi „Select”?

– Am trecut pe „Snagov” cu filtru, că-s mai slabe. Ştii, că era să mă… curăţ? 

– Mi-a spus ceva Monica. Dar,  acum, nu-i voie să muriţi, nu aveţi dreptul să ne părăsiţi! Este nevoie de Dumneavoastră aici. Aveţi un cuvânt important de spus. Suntem în anul de graţie 1990, primul an al noii Românii libere! Se cer, se impun reaşezate la locul lor însăşi temeliile sufletului românesc. Dumneavoastră aţi fost martorul cutremurelor şi al dezastrelor, ( mă întrerupe:)

– Nu, drăguţă, nu, hotărât nu! Dezastrul este acum, după Revoluţie, acum când se sparge unitatea naţiunii române, când se dezbină oamenii în partide şi partiduleţe, când se clatină ce am edificat în peste patruzeci de ani!

Tuşeşte, dar continuă să tragă din ţigara pufoasă. Pufăie des. Fumul aproape negru îi acoperă faţa. Uluit de cuvintele lui, suprasolicitat de evenimentele ultimelor săptămâni şi doborât de efortul celor peste două sute de kilometri la volanul Daciei mele hodorogite, parcă mă clatin pe scaun. Nu stau bine nici cu tensiunea arterială. O clipă mi se-mpăienjenesc ochii. Ameţesc? Am halucinaţii? Mă revăd,…, cu peste douăzeci de ani în urmă, în cabinetul patriarhului Justinian din Dealul Mitropoliei. Îi văd faţa învineţită, îi aud vorbele de oţel. „Ţin mult la părintele Carol; pe oameni ca dânsul îi am mereu la inimă. Om cuminte, orientat. Puterea roşie este mare, foarte mare. Oamenii cuminţi se aliază cu cei puternici. Ei, nu numai că ne-au eliberat, în august 44, dar, iată, ne-au ajutat să ne rotunjim: o naţiune, un Partid, o Biserică!”.

-V-am adus un ceai cu lămâie, cum vă plăcea pe vremuri, în loc de cafea…,- sună dulce vocea Monicăi, care ţine într-o mână tava şi în cealaltă fetiţa durdulie.

-Mulţumesc frumos, Monica, – bâigui ca trezit dintr-un vis urât. 

-Bunicule dragă, ce-i cu fumul acesta?!

-Azi e sărbătoare, am şi eu dreptul la o tâgară. Nu vezi cine-a venit la noi?

Apoi, către mine (în timp ce Monica se retrage resemnată), pe un ton dureros de melancolic, cu o voce tremurândă, rosteşte rar şi grav:

-Vrând-nevrând, vine şi vremea…aceea. Ştii, că te-am socotit drept cel mai capabil şi mai cinstit colaborator din toată cariera mea. Te credeam urmaşul meu. Dar…dacă n-a fost să fie aşa, dacă acum doisprezece ani a trebuit să pleci la Oradea, dacă ţi-am greşit cu ceva, involuntar, iartă-mă…Nu fi aşa de trist. Ci, ascultă-mă cu atenţie: La vremea…aceea, să nu faceţi paradă. I-oi spune şi lui Mocirean. Este, totuşi, finul meu şi ar fi penibil să…(îl inneacă tusea tabacică). Iar pe Bălan îl apreciez. Deci, în sobor, la înmormântarea mea, veţi fi voi trei: dumneata, Bălan şi Mocirean. (Ce consecvent este părintele Carol. Nici când îşi rosteşte testamentul nu evită să caricaturizeze, maliţios, numele finului său, preotul Mociran. Adaugă o literă, e, Mocirean, mai ales de când acesta cumpărase, prin 1975, o rablă de maşină ”Skoda – 1MM 1975 – de la un ofiţer de securitate…). Şi o singură predică scurtă, pe care o vei rosti dumneata. Ştii cum. Atât.

…Acolo unde sunteţi, acum, în anul de graţie 1995, vă rog frumos să mă iertaţi, părinte protopop, pentru că nu v-am îndeplinit ultima dorinţă. Căci, despre vremea…aceea, eu am aflat, întâmplător, la o săptămână după ce finul dumneavoastră v-a organizat…pompoasele funeralii tradiţionale. De atunci, eu, cu smerenie pun în potir, la fiecare Liturghie, încă trei fărâme de prescură, rostind, cu durere în suflet: „Pentru preotul Carol, Agneta şi Aurica”.

               Şi iată că, abia acum, m-am hotărât să redactez măcar o parte din „memorii”. Le scriu aşa, aşa cum le-am trăit împreună, sau aşa cum mi le-aţi destăinuit în serile de taină a celor zece ani, 1968-1978, când, fără masca oficială, nu o dată mi-aţi repetat, dintre mult-îndrăgitele adagii şi maxime latine, însuşite de dumneavoastră prin anii 30, când eraţi student al Colegiului Pontifical Grec din Roma: „Amicos Plato, sed magis amico veritas”.

Ce păcat că, la ultima noastră întrevedere, de acum cinci ani, în strada Bicazului (azi Monetăriei) – 42, m-aţi dezamăgit…Lăsându-mă, singur, între Cruce şi stea…

Până când?

E p i l o g   p o s i b i l

O ceaţă densă, opacă, se răsuceşte, ca lâna strânsă-ntr-un fuior, pe deasupra apelor din stânga şoselei, desprinzându-se încet de pe Mureş. Vântul, vâjâind printre crengile copacilor înalţi, rupe bucăţi mari din fuiorul imens resfirându-le. O parte o trage spre văi, înnegurându-le. Pe alta o împinge în sus, spre culmile de peste care începe a răsări soarele zilei de 7 august 1995. Străluminate de razele solare, minusculele bobiţe lăptoase ale ceţii par o diademă de argint vaporos, cunună peste culmile din dreapta Mureşului acoperit de negură.

Admir, fugar, această minunăţie, în goana „Daciei” cu care mă grăbesc să ajung la mânăstirea Recea, de lângă Târgu-Mureş, înainte de începerea Sfintei Liturghii.

…În faţa iconostasului bisericii vechi – patru vaze cu dalii naturale. Un buchet mare de trandafiri albi – la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. La fiecare fereastră, pe pervazul interior, câte patru ghivece cu  felurite flori naturale.

Îngenunchiată lângă strana dreaptă, maica Augustina citeşte molcom şi convingător Acatistul Sfinţilor Arhangheli Mihai şi Gavril, cu o rostire atât de firească şi naturală! 

            (Acesta-i cuvântul! De aceea îl tot repet: „natural”, „naturală”, „naturale”, căci aşa îmi zicea Părintele Ioan, când a început a temelui Recea: „Regula de vieţuire în mânăstirea aceasta este comportarea firească, naturală. Nu suport prefăcătoria, evlavia fariseică. Suntem aşa cum suntem, păcătoşi, dar ne luptăm, cu smerenie, să fim mai buni”. Acum, la ora aceasta matinală, în chilia sa, părintele Ioan trebuie să fie cuprins cu împlinirea ultimei părţi a pravilei – plecarea genunchilor de dinaintea celebrării Sfintei Liturghii).

Plecându-mi şi eu genunchii în biserica „înflorită natural” încerc alături de pelerinii proşternuţi în faţa altarului, să intru sufleteşte în atmosfera de evlavie…revărsată din strana dreaptă de glasul duios al tinerei călugăriţe Augustina: ”Pe căpeteniile îngerilor Treimii, Mihail şi Gavriil, să-i lăudăm noi toţi, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu aripile amândorura şi din nevoile cele de multe feluri ne izbăvim, unuia grăind: bucură-te, slujitorule al legii, iar altuia zicând: bucură-te, îngere al darului!”. 

Spre sfârşitul Acatistului, o călugăriţă cu chip de heruvim se pleacă spre mine şoptindu-mi cuvios: ”Părintele Ioan vă aşteaptă, poftiţi, acum”. Mă conduce spre stăreţie, printre covoarele de flori, care acoperă, peste tot, curtea mânăstirii, până spre şantierul din dreapta pantei abrupte, pe care sunt deja înălţate, până deasupra ferestrelor, zidurile bisericii celei noi.

– Ce minuni aţi săvârşit aici, în mai puţin de patru ani!, părinte Ioan, – îl agrăiesc cu bucurie.

– Maica Domnului, frate Romul; fără ajutorul Ei, am fi neputincioşi. Ea trimite către noi pe oamenii buni, care ne ajută mult!

Braţele puternice ale falnicului septuagenar mă cuprind ca ramurile vânjoase ale unui stejar secular, reţinându-mă clipe în şir la pieptul său:

– Când te văd, frate Romul, mă copleşesc toate amintirile copilăriei din Husasău de Criş, unde tatăl meu, ca tine, era preotul satului…, brânduşele violete din Vâlceluşă, merii şi perii şi cireşii înfloriţi prin hijuri; crapii şi mrenele şi cleanul de sub ”puntea popii” de pe malul Crişului Repede; şi cuiburile de păsări şi vizuinile vulpilor din dâmbul Balaşcăului; şi urmele, urmele mistreţilor şi ale căprioarelor de pe valea din Ţarină; şi secerătorii înotând prin holdele aurite din Tămăşoi; şi feciorii şi fetele la horă, după Vecernii…şi buştenii uriaşi, de stejar şi de fag, doborâţi de furtunile iernii în pădurea Hodoş;…şi …tata, prăbuşit lângă gardul de sârmă al închisorii Văcăreşti, unde eu purtam lanţuri la picioare, pentru că am cerut conducerii atee să nu distrugă mânăstirea Vladimireşti…Dar, au trecut toate,     „ ca nourii lungi pe şesuri”…

– Şi, iată, părinte Ioane, că acum, înălţaţi, aici, un alt Vladimireşti!

– Ai crezut, frate, că se va zidi mănăstire la Recea, cu câţiva ani în urmă…când ne-am văzut pentru prima dată, la Plumbuita?!

                                       *    *   *

Plumbuita! Mi-amintesc, de parc-a fost ieri… în ce companie am fost prima dată acolo. Ţin minte şi ziua – 13 noiembrie, 1985. Şi întâlnirea cu avva Ioan, în Duminica din 15 decembrie a aceluiaşi an.

                                       *     *     *

Prima dată:

– M-ai salvat, părinţele din Ardeal, – strigă bucuros Sandi Mehedinţu, parohul de la kilometrul zero din Bucureşti. Mă stânge vesel în braţe, apoi continuă agitat: Hai, intră-n casă, intră repede, părinţele din Ardeal, să-ţi dau cheile şi…la drum!

– Stai o clipă, omule, să-mi trag sufletul. Acu vin direct de la aeroport, cu troleibuzul acesta nenorocit. Nici Agamiţă Dandanache nu călătorea aşa…zdrucinat.

-E grabă mare, frate, nu pricepi? Hai! Intră să luăm ceva-n gură şi plecăm, Veta e în curte.

-Eu am o treabă serioasă în Berceni, la spitalul „Gheorghe Marinescu”. Ce prostii vorbeşti tu, ce tot dai din gură cu…Veta? Cine-i Veta asta?

-Părinţele, veta e Lada 1200 combi, maşina mea, roşie, aşa-i zic eu Veta. Că eu n-am timp să-mi iau carnet de şofer, şi îi chem ba pe unul, ba pe altul, să urce-n Veta.

– Las-o baltă, omule. N-am eu chef de glume proaste; dacă vrei mă găzduieşti, dacă nu, nu. Eu plec în Berceni, la Spitalul „Gheorghe Marinescu”.

– Ia cheile, domnule, şi hai! Hai, că avem program important. Mergem întâi în Berceni, s-o luăm pe Doina, şi de acolo direct la avva Simion, mânăstirea din Pantelimon.

În costumul negru, din stofă englezească, croit impecabil, cu barba neagră tuns îngrijit, privirea ageră şi neastâmpărată, inflexiunile vocii baritonale, gesticulaţia studiată a mâinilor, felul în care se mişcă în faţa ta când vorbeşte, toate conferă celui din faţa mea o alură de mare artist – actor pe scena unui Naţional! La aluzia mea cu…scena, Sandi mă invită, cu gesturi teatrale, în sufragerie şi-mi arată, cu mândrie neascunsă, o recentă fotografie color: „Artist emerit la 40 de ani! Ăsta-i Sandi Mehedinţu, colegul tău de la kilometrul zero din Bucureşti, un artist!” . „ Cu chip frumos şi inima largă” – comentez eu, pe acelaşi ton.

Am ajuns pe-nserate la poarta mânăstirii.

-Nu pe poarta principală, frate!, ia-o mai la dreapta. Acolo-i atelierul celui mai mare sculptor contemporan, stareţul Simion Tatu, – mă dirijează Sandi. 

Într-adevăr, după parcarea Vetei, am admirat pe o alee lungă chipurile realist sculptate ale multor domnitori români.

            La intrarea în atelier, constatăm că suntem primii sosiţi. Dintr-o cămăruţă laterală atelierului apare un călugăr bondoc, cu barbă şi plete cărunte: era însuşi avva Simion, stareţul, care – ne explică – a pus peştele mare la jar, de aceea-i roşu la faţă. 

             -Vin şi domnii imediat! – îl asigură el pe Sandi, aruncând o privire interogativă spre mine.

            – E prietenul meu din Ardeal, cu consoarta, garantez!, – îl asigură taica popa de la kilometrul zero pe cuviosul călugăr. 

              Nici nu terminăm prezentările nominale, că pe uşă apar şase tineri, zvelţi, frumoşi, atletici. Nu se recomandă. Salută  cordial „gazdele”, la modul general şi se aşează grăbiţi în  jurul imensei mese dreptunghiulare din atelierul de sculptură. Unul scoate dintr-o sacoşă mare, neagră, câteva sticle cu votcă rusească, aşezându-le pe masă, şi un pachet mare de carton, pe care-l întinde preacuviosului stareţ: „Ava Simion, ia bunătatea de pastramă! Pune-o pe jeratic, să miroase-a berbecuţi!”

După ce se consumă, cu mare poftă ditamai peştele, bine prăjit la grătar, udat din belşug cu vinul alb-gălbui, limpede şi aromat, pe care avva Simion ni-l servea, mereu-mereu, în bărdace smălţuite de câte trei litri, la fiecare comensean câte una!, se strigă în cor:         „Vrem pastramă, vrem pastramă, vrem pastramă de berbecuţi!”. Curând apare stareţu-sculptor cu o tavă plină de pastramă, roşcată, apetisantă, întâmpinat cu urale: „Bravo, ava!, bravo, ava!, bravo, ava!, bravo, ava Simion!”.

Unul din cei şase se apropie de mine, ţinând în mâna stângă, pe care o alină copilăreşte deasupra capului, un set de chei:

–  Părinte Romul, preluaţi aceste chei preţioase!

– Era vorba că, la întoarcere, o conduceţi dumneavoastră pe Veta! Altfel, n-aş fi gustat vinul ghiurghiuliu din bărdacă!

– Luaţi cheile! Sunteţi singurul om treaz dintre noi, nu fiţi făţarnic, părinte!

La un ceas după miezul nopţii, unul din cei şase a dat tonul de plecare: Eu stau aproape, mă duc pe jos, voi încăpeţi în Veta.

       Pe aleea din faţa atelierului cu greu o găsim pe Veta. Era acoperită de o ceaţă deasă. S-o tai cu cuţitul, cum zic şoferii. Nu vezi la doi paşi. Am urcat în Veta opt: trei în faţă, cinci în spate. Pe unde-am umblat cu ceilalţi şi cum am ajuns la Sandi acasă nu ştiu. Am fost dirijat, prin ceaţă, de omul din dreapta, căruia, o dată Sandi s-a scăpat de i-a zis „don colonel”. Faţă de mine, improvizat şofer de Bucureşti, acest don colonel s-a purtat ca un domn, când am ajuns la kilometrul zero zicându-mi:

            – Părinte, preiau cheile. Că, dacă vă duc până la mine-n Pantelimon, nu mai ajungeţi degrabă înapoi la Sandi, pe ceaţa asta. Eu m-am trezit suficient, să pot conduce.  Sandi, dimineaţă o găseşti pe Veta parcată aici. Ştii unde-ţi las cheile! 

-Pa!, – a fost răspunsul parohului ortodox de la kilometrul zero. (Extraordinar, câte se pot înţelege dintr-un singur cuvânt: „Pa”…)

-Cine-au fost ăştia, precucernice părinte? Unde m-ai dus?!, – sunt interogat, după ce ajungem în apartamentul lui Sandi.

-Sandi mi-a zis că mergem la mănăstire. Cine-s?! I-ai văzut şi tu. Au „ochi albaştri” şi „nume conspirative”: Florin, Sandu…Lui acela cu mustaţă îi ziceau „ don consilier”.

-Pe cel mai solid, Sandi îl trata foarte prieteneşte…

-Pe acela, sigur mi l-a prezentat şi mie: Titi Ionescu, şeful de la „Metropol”.

-Şi ”don colonel” parcă te cunoştea…

-Pe cine nu cunosc ăştia…?

Era noaptea de 13 pe 14 noiembrie 1985, miercuri spre joi, lăsatul secului spre postul Crăciunului.

…Peste patru săptămâni, în 13 decembrie, sunt iarăşi în Bucureşti. La biroul de voiaj C.F.R.:

-Două bilete, până la Oradea, vă rog frumos.

-Numai pe data de 15, la acceleratul de seară, mai avem bilete.

Încercăm la avion; acelaşi răspuns.

Aşa m-a prins în Bucureşti o zi de Duminică, 15 decembrie 1985.

-Nu fi supărat părinţele din Ardeal, mai staţi şi voi două zile în capitala patriei. Duminică slujim împreună la Colţea! – mă consolează Sandi.

-Nu te supăra, dar la tine-n biserică e un dute-vino, ca la iarmaroc. Dacă trebuie să rămân aici o Duminică, m-aş duce undeva, unde să mă pot ruga.       (L-am jignit, de aceea îmi răspunde batjocoritor:)

-Simplu, dragă, foarte simplu. Din Piaţa Romană luaţi maxi-taxi, cinci lei biletul, care vă va duce până aproape de poarta mânăstirii Plumbuita. Acolo i s-a dat voie să slujească lui avva Ioan, sfântul avva Ioan!, ardelean ca mătăluţă. Te vei simţi bine…

Tocmai începuse Utrenia, când am intrat pe uşa bisericii de la Plumbuita. În strana din dreapta doi călugări cântă alternativ, cu rostire cam nazală, deşi au o voce plăcută. Pe lângă peretele din stânga, de la intrare şi până aproape de altar, cel puţin o sută de persoane, tineret mult şi feţe intelectuale!, aşteptau la rând pentru spovedanie. 

 (În Bucureştii ultimilor zece ani, în nici o biserică din câte-am vizitat sau participat la slujbă, nu ştiu să se fi cuminicat cineva).

Apropiindu-mă încet de tetrapodul cu icoana şi crucea de-nchinare, din mijlocul bisericii, mă uit insistent la preotul confesor…Îmi simte privirea. Se uită ţintă în ochii mei, salutându-mă cu o uşoară plecare a frunţii. Îi răspund cu acelaşi gest de plecăciune. Mut. Şi uimit. Ce figură aparte! Cu faţa proaspăt bărbierită, pare un preot catolic rătăcit printre bărboşi. Are chipul foarte expresiv. Faţa lui, neacoperită cu barbă, este ca o carte deschisă, în care poţi citi desluşit. Cutele adânci ale unor suferinţe crunte sunt acoperite de o lumină blândă, care izvorăşte dinlăuntrul său. În timp ce spovedeşte, lumini şi umbre se alternează pe chipul său sacerdotal. Parcă-i un sfânt învăluit în aura smereniei. 

În altar, părintele stareţ Simion Tatu mă recunoaşte:

-Bine-ai venit, frate din Ardeal. Uite, îmbracă una din giubelele mele. Şi odăjdiile astea frumoase. Slujeşti în locul meu. Hai, nu te sfii! Eu sunt bucuros să trec la strană. Mi-e dor să cânt la strana. Să vezi, matale, ce slujbă facem astăzi!

Într-adevăr, peste câteva clipe, răsună în biserică vocea puternică a părintelui stareţ, secondat de ceilalţi doi. Vocea lui melodioasă estompează în mintea mea chipul de bondoc măcelar şi cârciumar, în rasă călugărească, a stareţului-sculptor din noaptea chefului monstruos de-acum patru săptămâni. Încerc să alung din mine acele imagini, pentru a mă putea concentra pe paginile Liturghierului, în citirea rugăciunilor de dinaintea cuminicării.

Liturghia a fost înălţătoare. Am trăit clipe sfinte, atât datorită emoţiei sincere  ce am simţit-o în glasurile cucernice ale celorlalţi patru venerabili co-liturghisitori din altar, cât şi vibraţiilor înalte ale cântărilor de la strană. Când vocea lui ava Simion a depăşit linia pe care stă vocala „i” chiar dacă nu-i prescris în ritual, am îngenuncheat cu smerenie, urcând sufleteşte pe aripile cântării : „Sfânt, sfânt,sfânt e Domnul Savaot. Plin este cerul şi pământul de mărirea lui. Osana, întru numele Domnului. Osana Celui dintru înălţime, Osana!”.

La vremea rânduită, venerabilul protos, un călugăr cel puţin octogenar, cu plete albe ca omătul şi cu chip de Moş Nicolae, a ieşit să rostească poporului din biserică cuvântul de învăţătură. În timpul acesta, preoţii rămaşi în altar, vreme de 15-20 de minute, cât ţine predica, gustă câte un colţ de prescură şi-un păhărel de vin. La respectarea acestui plăcut obicei s-au grăbit doi din preoţii co-liturghisitori, în timp ce al treilea, înconjurând masa altarului, vine spre mine, iradiind aceeaşi auroră, pe care am sesizat-o la intrare, când l-am remarcat în scaunul de spovedanie.

– Sunt părintele Ioan,- mi se adresează, pe un ton subjugător de natural, întinzându-mi mâna dreaptă. Mi se pare că sunteţi ardelean.

            -Sunt, momentan, preot ortodox în Bihor. Mă numesc Pop Romul.

– Mi-aţi putea spune, unde în Bihor?

            – Într-un sătuc de lângă Oradea.

            – Nu vă supăraţi că insist, are satul acesta un nume?

– Hasasău de Criş.

În timpul acestei conversaţii, părintele Ioan îmi luase mâna mea dreaptă în palmele mele şi se legăna mereu pe picioare, de parcă aşa îşi alina o durere greu de suportat, în timp ce faţa lui, brăzdată de cutele unor dureri ascunse, îmi oferea un zâmbet senin şi prietenos. Când am rostit numele satului, s-a oprit brusc, de parcă trupul său masiv a înţepenit pe picioarele care-l dureau. Faţa i-a devenit şi mai radioasă, dar din ochii, ce mă copleşeau cu o privire iubitoare, au început a curge lacrimi…., una după alta.

– V-am supărat cu ceva?, îngân emoţionat.

Nu-mi răspunde imediat. Plânge. Şi continuă să mă privească prietenos. Apoi îmi lasă mâna din strânsoare, deschide larg braţele şi mă cuprinde într-o îmbrăţişare caldă, şoptind:

– Sunt fericit, că în parohia de oarecând a tatălui meu, este astăzi un preot…. Nu mă contrazice! Eu cunosc oamenii, dintr-o privire. Te-am văzut. Era să zic „te-am filat”, pentru că eu sunt filat, ţinut permanent sub reflector de agenţii securităţii. Şi acum sunt, doi, în biserică. M-am obişnuit, de douăzeci de ani, cu ei. M-am obişnuit să-i depistez şi eu. Deformaţie! Poate de aceea te-am filat în timpul slujbei. Şi te-am citit!

*      *      *

Avva Ioan mă trezeşte din visarea provocată de întrebarea sa: „Ai fi crezut că se va zidi mănăstire la Recea, cu câţiva ani în urmă, când ne-am văzut, pentru prima dată, la Plumbuita?”, prinzându-mă familiar de după umeri şi scuturându-mă puternic:

– Ieşi, frate, din oala cu melancolie. Uite, cine vine să te vadă!

Din cerdacul noii clădiri a stăreţiei, coboară, aproape alergând pe scări în jos, minunata ingineră bucureşteană, care, încă „pe vremea Plumbuitei” a intrat clandestin în cinul monahal, şi acum este stareţa călugăriţelor de la Recea. Faţă cuvioasă, ochi inteligenţi, trup mărunt, fremătat de o puternică energie…Şi o cheamă – Cristina.

-Vino repede, maică stareţă, că părintele-i grăbit. A dat o fugă până aici, să ne aducă un dar, două sute de exemplare din cartea sa „Glasul pecetarelor”, pentru mănăstire. Să-l trecem între ctitori1 E grăbit, dar doreşte, musai, să te vadă!

                                          *      *       *

…Am mai fost la Recea, o dată:

Într-o Duminică, după Liturghia oficiată la Husasău de Criş, îi povesteam ţăranului Aurel Roxin, nepot şi strănepot de preoţi, despre avva Ioan dându-i să citească cele câteva zeci de pagini ale serialului „Martiraj ortodox în închisorile comuniste”. Când îi arăt şi fotografia, sare de pe scaun ca ars: ”Acesta-i Silviu, fiul părintelui Iovan; leat cu mine! Nu l-am văzut de…patruzeci de ani!” Privim fotografia recentă. Din ea se uită la noi, cu ochi blânzi şi luminoşi, un călugăr ortodox. O barbă rotundă, deasă, cu fire argintii, îi acoperă faşa. Faţa expresivă, care-am întâlnit-o cu zece ani în urmă la Plumbuita! Dar o suplinesc ochii. Ochii parcă-s dilataţi, cu pupile mărite de bucuria împlinirilor postdecembriste, de la Recea.

-Când mă duceţi să-l văd? Vă rog frumos!

-Hai să mergem, baciu Aurel.

…În aceeaşi seară, am zăbovit multă vreme în chilia duhovnicului de la Recea, de lângă Târgu-Mureş, iar dimineaţa, după Sfânta Liturghie (care a rânduit-o anume şi în zi de luni, pentru noi), în faţa soborului de măicuţe şi pelerini din biserică, cu veselia inocent zgomotoasă a unui copil bucuros, avva Ioan, septuagenarul falnic, grăieşte emoţionat:

-Dragii mei, acesta-i prietenul de joacă, prietenul copilăriei mele, Aurel, finul cel drag al Părintelui meu, care i-a fost nănaş de botez. În acel sat minunat al prunciei mele este astăzi, şi cât sunt de bucuros de aceasta!, preot paroh, fratele Romul, aici de faţă. La Liturghie am insistat să scoată cuvânt. L-aţi auzit! Îi mulţumesc în faţa dumneavoastră, pentru acest dar de suflet – minunata înţelegere şi tâlcuire a glasului rănilor de pe Trupul răstignit al Domnului Iisus. Aşa a spus: Cele cinci răni, din palme, din tălpi şi din coastă, Iisus Biruitorul morţii, le păstrează şi după Înviere, pentru a fi mărturie a realităţii Sale în faţa Apostolilor şi a contemporanilor. Iar după Înălţarea Sa la ceruri, de-a dreapta Tatălui preaslăvit, sunt ca cinci guri rugătoare, care cer haruri de convertire şi răgaz de pocăinţă. De aceea, oamenii veacurilor creştine, trebuie să audă glasul celor cinci răni ale Domnului, care, pe drumurile, destinului nostru terestru, ne însoţesc cu chemarea: „Iată, cât de mult v-am iubit!”. Glas de bucium, către toţi creştinii, toţi, toţi, de totdeauna şi de pretutindeni!         

Iar eu vă spun, şi am mai spus-o, deşi unor urechi nu le-a plăcut: pentru mine, care-am fost întemniţat cu mulţi, anul 1054 nu există. Biserica Mântuitorului este Una.

                              *     *      *

…După un drum greu, cu multe necazuri la motorul „Daciei” îmbătrânite, ne apropiem iarăşi de casă. Peste satul natal al părintelui Ioan, Husasău de Criş,  coboară înserarea. Puzderie de stele strălucesc pe bolta senină. Cum privesc cerul înstelat, din cerdacul noii case parohiale, am în faţă turla bisericii. Crucea ei, profilându-şi braţele spre cer, parcă începe a se desprinde de turn. Stelele cerului, mii de miliarde!, aureolează crucea! Se iveşte şi luna – plină, rotundă, imensă.

Când eram copil mic, într-o asemenea seară, bunica dinspre mamă, Maria Ştefani Petri, în satul Ceheiu de lângă Şimleul-Silvaniei, m-a ţinut să mă uit la lună până ce voi vedea ce vede ea: un păstor şi o turmă de oi.

Încerc să privesc luna, cu ochii copilului de oarecând. Insistent. Până când voi vedea, iarăşi, turma şi păstorul. Clipele trec. Luna urcă pe cer. Nepăsătoare şi rece. În singurătatea cerdacului, simt că mă cuprinde un fior. În cimitirul de pe deal o bufniţă ţipă jalnic printre cruci. (Printre mormintele părinţilor, moşilor şi strămoşilor, cărora, la poarta cimitirului, li s-a citit de către preoţii satului Evanghelia după Ioan: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele glasul Meu vor auzi, şi va fi o turmă şi un păstor”)…Se zice că…înainte de ceasul morţii, omul vede, într-o clipă, ca-ntr-o peliculă de film rulată cu mare viteză…locurile, persoanele, întâmplările…din tot cursul vieţii. Încep…să-mi treacă prin faţă, valvârtej, clipe din copilărie…una după alta: iată, la vârsta de opt anişori…iarnă, frig…glasul tatii mă trezeşte din somn…măicuţa plânge…zorii dimineţii bat la fereastra de lângă pat…mă ridic dintre perne…ce se întâmplă?, de ce plângi mamă?…nu mă aude nimeni…mama se urcă pe scaun şi cu amândouă mâinile întinse desprinde de pe peretele din faţa mea portretul regelui Mihai…îl stânge la piept hohotind…tata o ajută să coboare de pe scaun…ce glas duios are tătuţa!..

           -Nu mai plânge, Lucreiţă…lasă, c-o fi oarecum…numai mai rău să nu fie…numai să nu trebuiască, la anu, să luăm jos şi pe Sfântu Părinte.

           – Văsălică…nuuu!, izbucneşte măicuţa şi dintr-un pas urcă iar pe scaun, îşi smulge broboada de pe cap şi acoperă, proteguitor, celălalt tablou, rămas încă pe perete…Nuuu!…pe papa Pius nuuu!

            Am priceput, apoi, că tătuţa fugise de cu noapte la Şimleu, ca de obicei, cu două cănţi de lapte la domni şi că magistratul Eneea Băieşan era sculat cu noaptea-n cap, poate nici nu dormise, după cum arăta…

             – Bade Vasile… ăştia (zice, arătând spre aparatul de radio) l-au alungat din ţară pe regele Mihai…

             Şi radioul zdrăngănea de zor nişte…marşuri necunoscute…31 decembrie 1947…                            

       După Bobotează, ger năprasnic, la şcoală geamurile îngheţate, soba de fontă scoate fum, domnul învăţător Vasile Pop intră nervos…nu ne mai rugăm, nici nu cântăm imnul „Trăiască Regele”…ne scoate pe toţi elevii din clasa a treia la tablă să verifice…ce-am uitat în timpul vacanţei…nici la sfârşitul orelor nu ne mai rugăm…ne spune că de mâine să nu-l mai salutăm cu       „Lăudat fie Iisus”, ci cu „Bună ziua”…dumnealui să-i spunem „tovarăşe”… Şi au trecut…încă…48 de ani…

În cimitirul de pe deal, bufniţa ţipă şi mai jalnic printre cruci. Luna de pe cer nu mai este lună. Ci un mare cerc luminos, în care prinde contur silueta unui uriaş: părintele Ioan (?) rezemat într-un toiag…Încă nu-l văd suficient de clar…dar, iată că, de jur-împrejur, se apropie nenumărate turme de oi, cu capetele înălţate spre el…Îl privesc şi mai atent, să-l identific. El…înalţă spre cer mâna dreaptă, în care ţine strâns o cruce imensă, pe care atârnă un Corpus Christi … parcă viu…Este…suveranul pontif, Ioan-Paul al II-lea. Da!, acum îl văd clar…cum cuprinde sub priviri toate turmele, de jur-împrejur, apoi începe a rosti cu voce înaltă, sacerdotală: ”In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti”. Epilog posibil? Posibil.

Oradea şi Hasasău de Criş,

 ianuarie 1990- august 1995.

Postfaţă

          Lecturând manuscrisul m-am convins că apariţia volumului „Între Cruce şi stea” va reprezenta fără doar şi poate un eveniment editorial.

Încadrându-se în literatura pe care o putem numi „una a memoriei”, memorialul ecleziastic al părintelui Romul Pop este şi un veritabil opus literar. Cu onestitate şi coerenţă, alege, din deceniul care, după „Primăvara de la Praga”, s-a înscris în istorie ca deceniul laşităţii, câteva persoane şi fapte cu care înalţă un edificiu din care emite premizele unui proces de reaşezare a valorilor morale.

Evenimentele şi persoanele sunt selectate cu un acut simţ al esenţialului şi al proporţiilor.

Recurenta întoarcere spre teritoriile copilăriei, sesizabilă din primul capitol (convorbirea tête-à-tête cu Patriarhul) o va utiliza, cu un discurs poetic până la finalul cărţii, unde ne-o oferă ca paradigmă emanată din casa părintească, ocrotitoare şi diriguitoare a destinului său.

Tentativa de a instaura o instanţă morală, acum, în vremuri de aşezare pe temelii bune a instituţiei eccleziale şi a societăţii româneşti, prin memorarea şi reaşezarea în lumina adevărului a unor fapte şi oameni, îi izbuteşte ajutându-ne să redescoperim sensul creştin al spaţiilor, al gesturilor şi al obiectelor, realităţi prin care Cuvântul sacralizează universul românesc. Şi efectul este premeditat: pentru ca alăturarea şi coabitarea cu               „monştrii” să fie…cumplită.

Unitatea suitelor de proze scurte ale volumului este asigurată de aceleaşi invariate ( incluzia politicului -ateu-  în corpul ecleziologic, spaima de ratare prin colaboraţionism, raportul cu conştiinţa, admirarea nedisimulată a valorilor morale, pactizarea interesată sau fortuită) din care-şi întrupează modelul epic.

Dincolo de identificări, pe care însuşi textul le indică, există similarităţi şi aluzii cu ţintă spre azi, care-i asigură nu numai invulnerabilitatea, ci şi valoarea de discurs ce se impune să fie ascultat.

Scrisă cu pasiune pentru adevăr, document veridic al unei epoci şi al unui fenomen, cartea cuprinde aprecieri juste, temperate şi răspunde unei nevoi stringente de înnobilare şi sacralizare a vremurilor noastre prin restabilirea adevărurilor esenţiale, în spiritul legii morale. Corespunzând intru totul imperativului acestui final de mileniu, în care este necesară „o nouă înţelegere a libertăţii şi a răspunderii, prelucrarea tipului de etică a răspunderii” (Manfred Riedel, citat apud. Andrei Marga,   „Şansa renaşterii europene”), lupta cu steaua nu s-a încheiat, iar existarea sub aripile Crucii, deşi apare ca un spectacol al sfâşierii lăuntrice, este soluţia asimilată definitiv şi asumată optimist.

La a treia carte publicată, vocea lirică din unele pagini cu fraze ce se cer recitate, pare pregătită să abordeze şi alte genuri literare. Oricum, domnul Romul Pop este un scriitor autentic, creator subtil al unui univers de gând şi sensibilitate, iar cu timpul vor spune acelaşi lucru şi criticii literari. Memorialistica şi literatura post decembriste pare-se că pot adăuga încă o piesă la opisul recuperărilor.

Baia-Mare,                                      Prof. dr. Gheorghe Pop,

20 martie 1997               Universitatea de Nord, Baia-Mare

CUPRINS

În loc de prefaţă la ediţia a doua  5

Închinare  7

Prefaţă la ediţia întâia 9

Precizare  11

1. MOŞTRI ŞI RÂNDUNELE  13

       1)  Caseta cu flori de mină  15

                   2)  Plicul  29

      3)  A lăcrimat Măicuţa Sfântă  41 

                   4)  Reîncărcarea bateriilor   53

1. PACTIZÂND  CU  DIAVOLUL  63

           1)  Carte bilingvă de rugăciuni   65

             2)  Ctitori   71

3)  Moara lui Nelu tatii  79 4)  Omul cu Rozarul  83  

5)  Amicos Plato   91

III. EPILOG  POSIBIL   95

                    Postfaţă  109 Cuprins  111