Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Ziua Învierii Domnului, nu este sărbătorită în aceeaşi zi de către toate Bisericile, umbrind multora bucuria praznicului, cu întrebări ca acestea: Nu o dată a înviat Cristos? Bisericile, care se numesc ale Lui, au fiecare alt înviat?
Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Fecioarei Maria din Nazaret-ul Iudeii, a înviat din morţi în ziua de Duminică, anul 33 de la naşterea Sa în Bethleem, luna ebraică Nissan, ziua 16, care în acel an a căzut în prima Duminică după luna plină, de după echinocţiul de primăvară.
Contemporanii evenimentului, unic în istoria mântuirii, au început să aniverseze această Zi în anii următori, atât în Biserica din Ierusalim (unde s-a întemeiat prima comunitate creştină, cu peste trei mii de persoane, la Rusalii, a cincizecea zi de la Paşti, în urma predicii apostolului Petru) cât şi în diferitele Biserici înfiripate prin misiunile Apostolilor.
Să ne amintim, însă, că asupra proaspăt-înfiripatei Biserici creştine se năpusteşte cu furie puterea dominantă, atât pe plan local, iudaic, cât şi universal, roman. La numai nouă ani de la învierea lui Iisus, Irod Agripa I, adept al principiului talmudic „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, dispune arestarea apostolilor Răstignitului; reuşeşte să-1 prindă doar pe bătrânul Iacob al lui Zevedei, pe care-1 decapitează în cetatea Ierusalim. În anii următori, când celor 12 discipoli li s-a adăugat, prin vrere de Sus, iluminatul din drumul Damascului, Pavel, misiunile apostolice ajung în principalele cetăţi ale Asiei-Minor şi împrejurul Mediteranei, până în inima imperiului – Roma. Reacţiunea păgânităţii se manifestă prin cezarul nebun – Nero, care în anul 61 inaugurează era catacombelor decretând: „Non licet esse christianos!” şi pornind sălbateca prigonire a adepţilor noii religii, al căror sânge va înroşi arenele circurilor şi crucile de la marginile drumurilor Imperiului – încă 252 de ani.
Când au serbat creştinii catacombelor Ziua învierii?
Când şi cum au putut! Unii ţineau prima Duminică după 14 Nissan (Vinerea răstignirii din anul 33), „în strânsă dependenţă de Pastile iudeilor, sărbătoare care amintea de fapt de ieşirea evreilor din robia egipteană sau săibătoarea azimelor. Alţii le serbau chiar în aceeaşi zi, indiferent când ar fi căzut. Alţii le-au ţinut cu stricteţe a treia zi după 14 Nissan, în Grecia şi Antiohia se ţineau Pastile în prima vineri de după lună plină (după 14 Nissan), în părţile Galileii se ţineau la dată fixă, de către unii la 25 Nissan, de către alţii la 28 Nis-san”.
În anul 313, la Milano, împăratul Constantin cel Mare decretează ieşirea din catacombe a creştinilor – „Edictul de toleranţă”. În aceste condiţii de libertate se poate organiza, peste 12 ani, primul „sinod ecumenic” – soborul sau conciliul tuturor episcopilor Bisericii creştine universale. Cei 318 Părinţi s-au întrunit în orăşelul Niceea de lângă noua capitală a Cezarilor – Constantinopole, promulgând primele articole de doctrină creştină („dogme”) şi primele reguli de disciplină („canoane”). În legătură cu data serbării Paştilor, Părinţii niceeni au pus capăt controverselor pascale, hotărând că: „Paştile creştine se serbează în prima Duminică după luna plină, de după echinoţiul de primăvară, iar dacă coincid cu Paştile evreilor, se amână o Duminică. Aceasta a rămas regula, valabilă şi azi, după care se stabileşte data ţinerii Sfintelor Paşti”.
Dacă regula este bună şi dacă a fost respectată, de unde, dar, provine deosebirea serbării?
De la „unitatea de măsură a timpului” – de la calendar. Primul calendarolog creştin a fost unul de-al nostru, pe numele de călugăr Dionisie, la care el şi-a adăugat, din smerenie, cuvântul „Exiguus” = „cel mic”, „smeritul” (470 – 555); el este savantul care a fixat pe calendar „anul zero” la 25 decembrie 753 ab Urbe Condita, pentru ca omenirea creştină să nu mai însemneze curgerea anilor de la întemeierea Romei prin Romulus şi Remus, ci de la data naşterii Fiului lui Dumnezeu, Iisus, în Bethleemul Iudeii, punând piatră de începere erei creştine, calculând, apoi, şi data serbării Paştilor pentru următorii 94 de ani („tabela pascală” a anilor 532 – 626 p. Chr.). Numai că, Dionisie Exiguus a fixat data Paştilor pe calendarul din vremea sa, „calendarul iulian”, introdus în imperiu de Caius Iulius Caesar, după calculele filosofului Iulian Sosigene din Alexandria, la anul 44 a. Chr., care a socotit timpul necesar rotirii pământului în jurul soarelui („anul astronomic”) la 365 zile şi 6 ore, care 6 ore, din 4 în 4 ani formând o zi, aceasta se adăuga la luna februarie (în „anul bisect”). Dar anul astronomic real este de numai 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45 secunde. Diferenţa de 11 minute şi 15 secunde (neglijate de Sosistene, prin rotunjirea la 6 ore), după 128 de ani formează 1440 minute: 60 = 24 ore, o zi în minus, deci rămânerea în urmă a calendarului civil faţă de cel de pe cer.
După un mileniu, diferenţa ajunge la 10 zile.
De aceea, pe baza calculelor mai multor savanţi, „Papa Grigorie al XIII-lea (1572 -1585) a anunţat la 24 februarie 1582, prin bula Inter gravissimas, reforma calendarului iulian prin suprimarea a 10 zile (5-14 octombrie) şi readucerea echinocţiului de primăvară la data de 21 martie, cum era şi pe vremea sfinţilor părinţi de la Niceea”. Calendarul gregorian avea o diferenţă de numai 26,02 secunde faţă de cel astronomic, deci 24 de ore se vor cumula în 3.500 de ani. Dar bula papală s-a aplicat doar în lumea catolică, răsăritul ortodox rămânând la calendarul iulian, deci cu zece zile în urmă.
Acestor 10 zile li s-au adăugat încă trei până la începutul secolului XX. Multe personalităţi ale lumii ortodoxe sesizează problema pascaliei învechite, între care o lucrare de referinţă aparţine eminentului profesor de la Teologia din Cernăuţi, Dr. Vasile Gheorghiu. În calendarul propus „diferenţa dintre anul solar şi cel civil este redusă prin modul de bi-sectare până la un minim de 2,02 secunde, ceea ce face ca diferenţa de o zi şi o noapte să ajungă de abia după 42.772 ani”.
„În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe (…) (şi) au hotărât cu toţii să îndrepte calendarul iulian şi să aducă echinocţiul de la 8 martie la 21 martie, aşa cum îl aşezaseră cei 318 sfinţi şi dumnezeeşti părinţi de la Niceea, pe vremea sfântului şi marelui împărat Constantin. Hotărârea a fost primită de către toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod (…) urmând ca fiecare să facă îndreptarea calendarului când va găsi vreme potrivită. Astfel, în anul 1924, la 10 martie, a îndreptat calendarul Patriarhia ecumenică de Constantinopol şi Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Biserica Serbiei, Patriarhia Antiohiei şi în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul şi Biserica noastră Ortodoxă Română, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sărind peste cele 13 zile cu care rămăsese în urmă calendarul iulian.” Biserica Ortodoxă din Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice zice: „niet!”. Deci toată lumea: pe loc repaus.
Totuşi, suntem în secolul XX şi Rusia este membră în Liga Naţiunilor! Lumea ortodoxă se confruntă cu o problemă gravă: serbăm Pastile de două ori pe an, sau la două date diferite în cadrul Ortodoxiei?
Problema se soluţionează la Moscova, în anul 1948, în cadrul unui sinod Panortodox, aşa:
I. Prăznuirea Paştilor trebuie săvârşită pretutindeni la aceeaşi dată, în zi de Duminică, dar nu odată cu Paştile iudaic.
- Consfătuirea consideră obligatoriu pentru toată lumea ortodoxă a sărbători praznicul Sfintelor Paşti numai după stilul vechi.
- Pentru sărbătorile stabile, fiecare Biserică autocefală se poate folosi de calendarul întrebuinţat actualmente.
- Este obligatoriu pentru clerici şi credincioşi să respecte stilul Bisericii locale pe teritoriul căreia se găsesc.
„Iată deci cum reprezentanţii a toată Biserica Ortodoxă s-au înţeles la sinodul de la Moscova din anul 1948 şi au iscălit ca pentru unitatea (?!) şi pacea Bisericii să facem Pastile după stilul vechi, iar toate celelalte sărbători după stilul nou îndreptat până se va face un calendar desăvârşit”.
Concluzii:
I. În Biserica creştină universală, în funcţie de concordanţa calendarelor şi de amestecul politicului (laic şi ecleziastic), serbarea Duminecii Învierii Domnului s-a ţinut:
- La începutul primului mileniu creştin (33 – 325), sub prigoană iudaică şi păgână – când şi cum s-a putut într-o epocă dominată de religia oficială idolatră.
- De la 325 până la începutul secolului VI – conform hotărârii Sinodului întâi ecumenic de la Niceea, fără a se putea vorbi de o generalizare imediată în toate Bisericile locale.
- De la Dionisie Exiguus (532) până în 1582 „toată creştinătatea serbează Pastile în aceeaşi zi”.
- De la corectarea calendarului prin Papa Gregorie XIII, până la începutul secolului XX, Apusul (catolic şi protestant) respectă calendarul gregorian, iar răsăritul ortodox „tradiţionalist” rămâne la calendarul necorectat (cu 10 zile în urmă faţă de calendarul astronomic).
- La sfârşitul mileniului doi (din 1924 până azi), lumea creştină vest-europeană şi transoceanică serbează Pastile după calendarul corect, iar ruso-greco-româno-sârbo-creştinitatea rămâne la calendarul iulian (44 a. Chr.), deci cu 13 zile în urmă; care 13 zile pot fi mult mai multe: căci, dacă luna plină se arată chiar înaintea echinocţiului, trebuie să se aştepte până la ivirea pe cer a lunii pline de după echinocţiu şi – astfel – diferenţa între data Paştilor apusene şi a celor răsăritene poate fi de până la cinci săptămâni!
II. În România, corect, salutar şi creştineşte ar fi fost ca, după Decembrie 1989, să ne fi apropiat de surorile de gintă latină şi prin serbarea, de-odată cu ele, a celei mai mari Zile de praznic creştin – Sfintele Paşti. Dar n-a fost să fie aşa nici de data aceasta, căci:
- Biserica Ortodoxă Română nu vrea să fie acuzată că se desparte de tradiţia orientală (un as pe mânecă nu strică niciodată în partida cu… Apusul!) şi
- Biserica Română Unită, greco-catolică, nu poate avea curajul să serbeze Paştile decât de-odată cu toţi românii (căci sloganul „nu ne vindem… ungurilor” stă ca o sabie a lui Damocles peste gâtul ei firav). Este, certamente, o ironie a sorţii şi/sau un blestem balcanic că, deşi cele două mari îndreptări calendaristice universale au paternitate românească (Dionisie Exiguus – sec. VI şi Vasile Gheorghiu – sec. XX), românii nu serbează sfânta zi a Învierii Domnului după „calendarul românesc”, ci după cel… străin. Doi calendarologi români spun lumii întregi care-i calculul pascal corect, dar ambele Biserici româneşti (şi, după ele, toate cultele neoprotestante) îl scriu în calendarele lor… incorect; dând ocazie şi unui preacuvios şi învăţat călugăr ortodox, arhimandritul Ştefan Guşă, să scrie în foaia mitropolitană de la Sibiu: „Cei care ţin corect (Paştile), conform hotărârii sinodului I ecumenic sunt catolicii, nu noi, tocmai datorită îndărătniciei stiliştilor (pentru a nu se serba de două ori Pastile de către aceeaşi Biserică Ortodoxă)”.
Întrebarea retorică: Va trebui să se nască al III-lea „calendarolog român”, pentru a se fixa o zi în care toată creştinătatea să prăznuiască, împreună, Pastile? – nu ştim când va avea un răspuns.
Propunerea fericitului mutat la ceruri Papa Ioan Paul al II-lea de a serba Sfintele Paşti, indiferent de calendar, în prima sau a doua Duminică din luna aprilie a rămas fără răspuns.
Noi continuăm a cânta cu speranţă: „Ziua învierii, popoare, să ne luminăm…!”
Deocamdată s-a calculat că vom serba Paştile împreună în 8 aprilie 2007, 4 aprilie 2010, 24 aprilie 2011, 20 aprilie 2014 şi 16 aprilie 2017.
(Rev.FAMILIA, Oradea, Martie 1995; prezentat, cu completări, în Sesiunea de comunicări la Univ.de Nord Baia-Mare, mai 2oo6)