Teologie

Pr. Vasile Romul Pop Duhovnic al Mânăstirii Prislop [20.03.1939 – 16.08.2019]            Când răsărea Soarele de peste crestele Măgurii, umbra turnului bisericii de lemn se întindea spre Apus acoperind proteguitor o casă veche, din bârne, acoperită cu paie de secară, împlântată în Dâmbul Popii, chiar la marginea de sus a grădinii, care era despărţită de curtea bisericii doar de o cărăruie ce cobora lin către ulița principală a satului Cehei.          Aici s-a născut la 20 mărțișor 1939 tatăl meu, Vasile Romul Pop. A urmat școala primară din Cehei – Pusta, școala elementară Şimleu-Silvaniei, liceul din Zalău și E. Gojdu în Oradea.         Șef de promoție a Institutului Teologic de Grad Universitar Sibiu, 1960, a absolivt în 1961 cursurile Centrului de Perfecţionare a Cadrelor Economice “30 Decembrie” Bucureşti, în 1965 cursul de specializare în construcţii şi instalaţii-montaj la Cluj, în 1975 cursul de îndrumare misionară şi pastorală la Institutul Teologic Universitar Bucureşti, dar si cursurile de îndrumare pastorală, misionară şi socială la Universitatea Oradea, în anul 1995.           Planificator în Cooperaţia de Consum (iulie-decembrie 1955); învăţător (ianuarie-septembrie 1956); economist plan financiar în Gostat (1961-1963); şef birou planificare şantier construcţii industriale (1963-1968) şi responsabil economic fermă zootehnică (1978-1984); diacon (hirotonit de P.S. Teofil Herineanu și mitropolitul Ardealului Nicolae Mladin, în Catedrala din Baia Mare la 21 iulie 1968), apoi preot şi paroh al Catedralei (1970-1978; protopop-onorar din 28 august 1975); paroh în Husasău de Criş (1984-1996); consilier administrativ la Episcopia Greco – Catolică a Maramureşului, Baia-Mare de la 1 iulie 1996 până la 31 iulie 2007 … si până astăzi, cu dragoste de Dumnezeu si dăruire fără margini – duhovnicul mănăstirii greco-catolice „Adormirea Maicii Domnului” din Prislop, în ținutul Chioarului. În după-amiaza zilei de 16 August 2019, Părintele Romul a pornit de la Mănăstirea greco-catolică ”Adormirea Maicii Domnului” Prislop în pace spre Altarul cel Veșnic. E un hram care i-a marcat existența, căci un deceniu (1968-1978) a fost preot paroh la Catedrala din Baia Mare, iar din 2007 – duhovnic la mănăstirea din Prislop, ambele având hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Poate de aceea Domnul l-a chemat la el la o zi după ce s-a prăznuit hramul mănăstirii la altarul căreia era slujitor cu mare har. Dumnică, 18 August 2019 a avut loc Sfânta Liturghie și Slujba Înmormântării, aici, ”Acasă”, la Mânăstirea Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Prislop, unde un mare număr de preoți, credincioși, prieteni și membrii ai familiei s-au alăturat rugăciunilor înălțate spre Cer de către Părintele Irineu Bârle. Trupul Părintelui Romul se odihnește la capătul Altarului pe care l-a iubit atât de mult, aici, la Mânăstirea Prislop.   Activitate didactică:1990-1996 Profesor de religie la clasele I-VIII Şcoala Husasău de Criş;1992-1996 Profesor de religie la Şcoala sanitară postliceală “Christiana” din Oradea;1998 – 2006 Profesor asociat (Omiletică, Metodologie, Administraţie Bisericească) la Institutul Teologic Universitar “Episcop Dr. Alexandru Rusu” Baia Mare, afiliat la “Universitatea de Nord” Baia Mare. Volume publicate:Glasul pecetarelor, ed. a II-a, 2006,La izvoarele harului, ed. a II-a, 2006,Intre Cruce şi stea, ed.a II-a , 2006,Exerciţii de dezin-toxicare, 2006,Luminile Bixadului, 2009,Calendarul de la Bixad 2010,Creştinismul catolic în Ţara Oaşului (în colaborare), 2010Mihai călugărul de la Prilog, 2011,Altfel de memorii, ed.II-a, 2012,Cartea Mănăstirii Prislop, 2012,Vremea Secerișului, cuvinte potrivite la câteva Duminici și sărbători,2015,Corespondență inedită a Episcopului Ioan Suciu cu Maria Costin, 2015, Redactor de carte:Sf.Alfons Maria de Liguori, Meditaţii asupra adevărurilor veşnice, ed.Tinereţe Creştină, Baia Mare, 1998,De la Simon Petru la Ioan Paul II, ed. Caritas Baia Mare, 2002,120 ani de la naşterea episcopului Dr. Alexandru Rusu, 2004,Mircea Manu, Dumnezeu sfinţeşte prin sacramente, 2005,Vasile Dragmar, Fost-am prunc în Ţara Maramureşului, 2005,Vasile Fernea, Suferinţele omeneşti, 2005,Calea mântuirii-nouă cărţi de rugăciuni într-o carte, 2008,Proto-egumen Atanasie Anghel, Memorii, 2009,Ştirbu Efrem, Deporaţi în Doneţk – memorial,Florilegiu Omiletic- 109 predici, 2010, Ctitor de biserică: În timp de 11 luni (9 august 1999 – 9 iulie 2000), cu ajutorul Bunului Dumnezeu și sprijinul financiar al ministrului de finanțe, maramureșeanul Decebal Traian Remeș, a înălțat în parcul central al municipiului Baia Mare, între Sala Sporturilor, Casa Tineretului și Hotelul Mara, o perlă arhitectonică – biserica „Sfânta Maria”, loc de reculegere, discernământ și rugăciune. “Părintele Romul Pop, botezat greco-catolic, a fost, după 1948 și după desăvârșirea studiilor teologice superioare, între 1968-1978, preot paroh la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare și secretarul Oficiului ortodox protopopial, calitate în care, cu stăruință și credință jertfelnică, ajutat și de juristul Valentin Bota, secretarul Consiliului popular județean Maramureș, ca și de autoritățile politice și de stat ale vremii, a obținut autorizații pentru construirea a 18 biserici noi și renovarea a altor 25 de lăcașe de cult din Maramureș.” Activitate ştiinţifică:Participare la Simpozioane Ştiinţifice:– Simpozionul “Centenarul Independenţei” la Muzeul Naţional Bucureşti, aprilie 1977 cu comunicarea personală: “Participarea Maramureşului la evenimentele anului 1877”.– Simpozionul Ştiinţific Naţional cu ocazia aniversării a 40 ani de învăţământ superior băimărean, la Universitatea de Nord Baia Mare, 18-19 mai 2001, cu 2 comunicări: “Teologia Luminii” şi “Familia românească în pericol?”.– Moderator al Simpozionului Omagial “120 ani de la naşterea Episcopului Dr. Alexandru Rusu”, la Universitatea de Nord Baia Mare, 18-19 noiembrie 2004; şi participant cu comunicarea “Înzestrarea noii episcopii a Maramureşului cu instituţiile de bază”.– Simpozionul Ştiinţific anual al Universităţii de Nord Baia Mare, 27-28 mai 2005 cu comunicarea: “Data serbării Sfintelor Paşti”.– Idem, 2006, cu comunicarea : „Câteva exprimări apofatice în Enciclica Deus caritas est.”– Idem, 2007, cu comunicarea „Noi şi îngerii la Sfânta Liturghie”. Cenacluri frecventate:S.O.S.S.(Societatea Oamenilor de Ştiinţă şi Scriitorilor din Bihor) Oradea 1990-1996. A intemeiat si condus Revista “Flori de crin”- revistă de spiritualitate creştină, editată la Vicariatul Greco-Catolic al Silvaniei, de la 1 decembrie 2001 până astăzi (serie nouă a revistei interbelice editată la Şimleu Silvaniei, 1932-1936, de pr. prof. Teofil Bălibanu). Peste 200 de articole, recenzii, comunicări, eseuri, publicate în: Revista de Cultura FAMILIA, Aurora, Alethea şi Unu (Oradea); Archeus şi Tinereţe Creştină (Baia Mare); Biserica Ortodoxă Română şi Studii Teologice (Bucureşti); Vatra (Tg. Mureş); Altarul Străbun (Melbourne-Australia); Învierea (Ierusalim); şi Viaţa Creştină (Cluj Napoca); Noua Gazetă de

Cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Ziua Învierii Domnului, nu este sărbătorită în aceeaşi zi de către toate Bisericile, umbrind multora bucuria praznicului, cu întrebări ca acestea: Nu o dată a înviat Cristos? Bisericile, care se numesc ale Lui, au fiecare alt înviat? Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul Fecioarei Maria din Nazaret-ul Iudeii, a înviat din morţi în ziua de Duminică, anul 33 de la naşterea Sa în Bethleem, luna ebraică Nissan, ziua 16, care în acel an a căzut în prima Duminică după luna plină, de după echinocţiul de primăvară. Contemporanii evenimentului, unic în istoria mântuirii, au început să aniverseze această Zi în anii următori, atât în Biserica din Ierusalim (unde s-a întemeiat prima comunitate creştină, cu peste trei mii de persoane, la Rusalii, a cincizecea zi de la Paşti, în urma predicii apostolului Petru) cât şi în diferitele Biserici înfiripate prin misiunile Apostolilor. Să ne amintim, însă, că asupra proaspăt-înfiripatei Biserici creştine se năpusteşte cu furie puterea dominantă, atât pe plan local, iudaic, cât şi universal, roman. La numai nouă ani de la învierea lui Iisus, Irod Agripa I, adept al principiului talmudic „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”, dispune arestarea apostolilor Răstignitului; reuşeşte să-1 prindă doar pe bătrânul Iacob al lui Zevedei, pe care-1 decapitează în cetatea Ierusalim. În anii următori, când celor 12 discipoli li s-a adăugat, prin vrere de Sus, iluminatul din drumul Damascului, Pavel, misiunile apostolice ajung în principalele cetăţi ale Asiei-Minor şi împrejurul Mediteranei, până în inima imperiului – Roma. Reacţiunea păgânităţii se manifestă prin cezarul nebun – Nero, care în anul 61 inaugurează era catacombelor decretând: „Non licet esse christianos!” şi pornind sălbateca prigonire a adepţilor noii religii, al căror sânge va înroşi arenele circurilor şi crucile de la marginile drumurilor Imperiului – încă 252 de ani. Când au serbat creştinii catacombelor Ziua învierii? Când şi cum au putut! Unii ţineau prima Duminică după 14 Nissan (Vinerea răstignirii din anul 33), „în strânsă dependenţă de Pastile iudeilor, sărbătoare care amintea de fapt de ieşirea evreilor din robia egipteană sau săibătoarea azimelor. Alţii le serbau chiar în aceeaşi zi, indiferent când ar fi căzut. Alţii le-au ţinut cu stricteţe a treia zi după 14 Nissan, în Grecia şi Antiohia se ţineau Pastile în prima vineri de după lună plină (după 14 Nissan), în părţile Galileii se ţineau la dată fixă, de către unii la 25 Nissan, de către alţii la 28 Nis-san”. În anul 313, la Milano, împăratul Constantin cel Mare decretează ieşirea din catacombe a creştinilor – „Edictul de toleranţă”. În aceste condiţii de libertate se poate organiza, peste 12 ani, primul „sinod ecumenic” – soborul sau conciliul tuturor episcopilor Bisericii creştine universale. Cei 318 Părinţi s-au întrunit în orăşelul Niceea de lângă noua capitală a Cezarilor – Constantinopole, promulgând primele articole de doctrină creştină („dogme”) şi primele reguli de disciplină („canoane”). În legătură cu data serbării Paştilor, Părinţii niceeni au pus capăt controverselor pascale, hotărând că: „Paştile creştine se serbează în prima Duminică după luna plină, de după echinoţiul de primăvară, iar dacă coincid cu Paştile evreilor, se amână o Duminică. Aceasta a rămas regula, valabilă şi azi, după care se stabileşte data ţinerii Sfintelor Paşti”. Dacă regula este bună şi dacă a fost respectată, de unde, dar, provine deosebirea serbării?  De la „unitatea de măsură a timpului” – de la calendar. Primul calendarolog creştin a fost unul de-al nostru, pe numele de călugăr Dionisie, la care el şi-a adăugat, din smerenie, cuvântul „Exiguus” = „cel mic”, „smeritul” (470 – 555); el este savantul care a fixat pe calendar „anul zero” la 25 decembrie 753 ab Urbe Condita, pentru ca omenirea creştină să nu mai însemneze curgerea anilor de la întemeierea Romei prin Romulus şi Remus, ci de la data naşterii Fiului lui Dumnezeu, Iisus, în Bethleemul Iudeii, punând piatră de începere erei creştine, calculând, apoi, şi data serbării Paştilor pentru următorii 94 de ani („tabela pascală” a anilor 532 – 626 p. Chr.). Numai că, Dionisie Exiguus a fixat data Paştilor pe calendarul din vremea sa, „calendarul iulian”, introdus în imperiu de Caius Iulius Caesar, după calculele filosofului Iulian Sosigene din Alexandria, la anul 44 a. Chr., care a socotit timpul necesar rotirii pământului în jurul soarelui („anul astronomic”) la 365 zile şi 6 ore, care 6 ore, din 4 în 4 ani formând o zi, aceasta se adăuga la luna februarie (în „anul bisect”). Dar anul astronomic real este de numai 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45 secunde. Diferenţa de 11 minute şi 15 secunde (neglijate de Sosistene, prin rotunjirea la 6 ore), după 128 de ani formează 1440 minute: 60 = 24 ore, o zi în minus, deci rămânerea în urmă a calendarului civil faţă de cel de pe cer. După un mileniu, diferenţa ajunge la 10 zile. De aceea, pe baza calculelor mai multor savanţi, „Papa Grigorie al XIII-lea (1572 -1585) a anunţat la 24 februarie 1582, prin bula Inter gravissimas, reforma calendarului iulian prin suprimarea a 10 zile (5-14 octombrie) şi readucerea echinocţiului de primăvară la data de 21 martie, cum era şi pe vremea sfinţilor părinţi de la Niceea”. Calendarul gregorian avea o diferenţă de numai 26,02 secunde faţă de cel astronomic, deci 24 de ore se vor cumula în 3.500 de ani. Dar bula papală s-a aplicat doar în lumea catolică, răsăritul ortodox rămânând la calendarul iulian, deci cu zece zile în urmă. Acestor 10 zile li s-au adăugat încă trei până la începutul secolului XX. Multe personalităţi ale lumii ortodoxe sesizează problema pascaliei învechite, între care o lucrare de referinţă aparţine eminentului profesor de la Teologia din Cernăuţi, Dr. Vasile Gheorghiu. În calendarul propus „diferenţa dintre anul solar şi cel civil este redusă prin modul de bi-sectare până la un minim de 2,02 secunde, ceea ce face ca diferenţa de o zi şi o noapte să ajungă de abia după 42.772 ani”. „În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe (…) (şi) au hotărât cu toţii să îndrepte calendarul iulian şi

De Anul Nou cam totdeauna ningea peste sat. Albul imaculat al omătului  era haina de sărbătoare așternută ca un lințoliu peste case și livezi de sărbătoarea  sfântului ierarh Vasile cel Mare arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, ziua  onomastică și a părintelui meu. Din seara precedentă măicuța și bunica făceau  pregătirile culinare. În dimineața de întâi ianuarie toți din casă mergeam la  biserica din vatra satului Cehei, să fim prezenți încă de la citirea sfintei  evanghelii de la Utrenie. Pe parcursul slujbei soseau în biserică frații și surorile  tatii. Ultimul intra unchiul Traian, care venea pe jos aproape zece kilometri din  comuna Nușfalău. După slujbă bărbații eram primiți pentru câteva minute la  casa parohială de părintele Silvășan, iar femeile porneau în grabă către Pustă să  pună pe mese bucate alese.  La masa de Anul Nou erau multe bunătăți: Supa pe carne de găină fiartă  cu multe legume, cârnați, caltaboș, șuncă fiartă, sarmale, cozonac și prăjituri;  toate stropite din când în când cu câte un pahar de vin adus proaspăt din pivniță.  Dar bucuria cea mare era întâlnirea fraților și surorilor: Susana, Măria, Floarea,  Ileana, Traian, Aurel și tata Vasile, cel mai tânăr. Cu aparținătorii lor eram peste  douăzeci. Și cum, în vara precedentă, numai cei trei frați fuseseră la Ip în  pelerinaj cu părintele Silvășan, unchiul Traian, care avea memorie bună și un har  de povestitor, a rememorat pentru toată familia evenimentul din 14 iunie 1945 – Ziua Eroilor, parastas arhieresc pentru martiri.   „Doi Episcopi, Valeriu Traian Frenţiu şi Ionel Suciu au venit la Ip. Preoţi şi popor mult. Cu două zile şi două nopţi în urmă a plouat întruna. Ploaie caldă de vară. Mustea pământul de umezeală. Şanţurile erau pline de apă. Pe câmp numai bălţi. Dar în dimineaţa de Înălţarea Domnului s-a luminat cerul. Soarele de-abia răsărit încălzea pământul ridicând aburi. Către amiază, după   terminarea sfintei Liturghii, Episcopii au îndemnat norodul să înconjoare jur împrejur groapa comună, în care au fost aruncaţi cei una sută cinci zeci şi şapte români, ucişi banditeşte în 14 septembrie 1940 la Ip, şi apoi i-a rugat să se depărteze puţin de mormânt. Stând mai la distanţă de el, puteam vedea toţi minunea, semnul ceresc.   Episcopul Frenţiu striga cu glasul gâtuit de emoţie:   Uitaţi-vă, dar să nu uitaţi! Vedeţi cum iese din mormânt spumă roşie. Nu-i apă. E sânge. Apa caldă din ploaia de ieri a fermentat cadavrele. Copilaşi micuţi, mame, părinţi şi bunici. Uitaţi-vă. Apa, ca semn al dreptăţii venite din Cer a umplut groapa. Şi a răbufnit afară, în clăbuci roşii de spumă. Căldura soarelui de vară ridică, din pământ la ceruri, parastas. Sângele martirilor. Uitaţi-vă, dar să nu uitaţi! Să nu uitaţi ce aţi văzut. Dar să nu uitaţi nici ce   Vă spunem, astăzi, aici la Ip, noi Episcopii Bisericii Catolice: Să nu vă răzbunaţi! Iertaţi şi trăiţi  în pace. Numai iertarea poate aduce pace. Abia s-a terminat un război mondial, nu începeţi război între noi. Iertaţi şi lăsaţi-L pe Dumnezeu să judece. Iisus Cristos a fericit pe făcătorii de   pace. Pentru cei ce îl răstigneau s-a rugat: Iartă-i, Doamne. Iertaţi şi voi şi rugaţi-vă”. Petrecerea anuală de sfântul Vasile din casa noastră, de ţărani români  plugari, avea totdeauna câteva astfel de momente, de aduceri-aminte. Apoi tata  începea să cânte „Treceţi, batalioane române, Carpaţii, la arme cu frunze şi flori”, iar fraţii ajutaţi de glasul minunat al măicuţii şi al mătuşilor îi ziceau sărbătoritului cântecul preferat „De ce m-aţi dat de lângă voi”, poezia lui  Octavian Goga, poetul pătimirii noastre.  Într-o vreme răsuna la   ferestre şi vocea cristalină a celor  doi tenori, liceenii Gheorghiţă şi  Ionaş Boşca, pruncii mătuşii Mărie,   care-i aminteau tatii cântecul din  tinereţe: „Colo-n vale lângă moară,/  lângă moară lângă sat,/ Ilenuţa cea  frumoasă/ spală haine tot mereu./  Eu spăl haine de mireasă/ şi-l aştept   pe dragul meu./ Dragul meu e   Vasilică/ şi e cel mai mândru-n sat. / Va veni să-i fiu mireasă / După slujba la mpărat”. Atunci, măicuţa aducea pe masă încă un canceu cu vin rubiniu şi o tavă  plină de bunătăţi, să-şi ospăteze nepoţii.  Şi aşa treceau zilele noastre de iarnă. Cu voie bună şi cu povestiri din vremi trecute, care pe mine, copil cu ochi visători, mă transpuneau într-o lume  de basm.  Doamne, frumos mai era pe vremea aceea!  În arhiva familiei se păstrează și o fotografie-document, plecarea spre Ip,  din fața bisericii vechi din Cehei, în 13 iunie 1945, ajunul Zilei Eroilor.  Încheiere:  După un secol de secularizare şi ură, ateism şi războaie, zboruri interplanetare şi  terorism, explozia sexualităţii şi a îmbuibării, ideologii funeste şi revoluţii de  catifea sau furate, lumea de astăzi doreşte acut reintrarea în  normalitate, îl vrea pe Dumnezeu, doreşte să cunoască voia Lui, să  asculte cuvintele Lui.  Pentru cuvintele din cartea aceasta – lui Dumnezeu: mulțumire,  laudă și preamărire, în vecii vecilor. Amin. Amin. Amin.

Este amintirea cea mai îndepărtată.  Început de toamnă, cer senin, cupolă de azur peste satul transilvan  Cehei. Razele soarelui se înalţă peste culmile Măgurii Şimleului. Mă ţin de  poalele bunicii Maria, care face să scârţâie cumpăra de la fântână, în timp ce  umple cu apă jgheabul de lemn din care vin să bea văcuţele, slobozite din grajd  de măicuţa mea Lucreția. Deodată deasupra satului se aude un zgomot mare,  necunoscut. Larma infernală se apropie. La capătul uliţei din sus apare o  arătare încă necunoscută mie, apoi încă una şi încă una, coborând spre noi. Erau trei maşini militare germane, arhipline cu soldaţi. Ajunse pe platoul larg de la întretăierea Uliţei-din-sus cu Drumul-Pustii (care ducea din faţa casei noastre drept la Drumul-Ţării dinspre Şimleu Silvaniei spre Sărmăşag, Bobota, Tăşnad, Carei), maşinile se opresc, militarii coboară, se încolonează, dau fuga câteva ture împrejurul maşinilor, apoi aliniaţi chiar în faţa gospodăriei noastre cântă ceva care semăna a marş, încheiat cu un scurt cuvânt al unuia, care stătea în faţa lor şi cu spatele către fântâna noastră. După care urcă toţi în cele trei maşini, în afară de comandant, care vine către noi într-o mână cu un vas şi în cealaltă cu ceva ce nu mai văzusem: era o ciocolată. Mi-o dă mie şi-mi spune ceva pe limba lui bolovănoasă, mângâindu-mă pe creştet, în timp ce bunica ia cu pumnul apă din valău, spală ugerul Joianei şi începe a o mulge cu spor până umple canistra neamţului. Acesta mulţumeşte printr-un zâmbet, salută milităreşte, apoi aleargă la maşinile care pornesc imediat duduind năprasnic, foarte grăbite, pe direcţia Carei-Berlin.  În timpul zilei a fost linişte. Spre seară, un nor mare, roşu ca para  focului, parcă vrea să oprească Soarele care încerca să apună coborând peste  dealurile Camărului şi Ipului, spre Oradea. La Răsărit, deasupra Măgurii se ridicaseră o grămadă de nori negri, prevestitori de furtună. Nu tună, dar dinspre Drumul-Ţării începe a se auzi din ce în ce mai mare larmă, zgomot de maşini grele şi bubuituri de tun. Era Armata Roşie a Uniunii Sovietice gonind după nemţi, cu care se vor înfrunta, având în avangardă trupele româneşti, la Carei. Bunicul Ștefan, care făcuse primul război mondial în  armata austro-ungară, priveşte nervos spre Măgură: „Ducă-i vântu’ dă la noi, bolşevici techerghei !”, apoi ia coasa de sub streaşina şurii şi merge cu paşi mărunţi în grădina din spatele casei să aducă un braţ de otavă pentru viţeluşii din grajd. Eu, ţânc, după el, să văd cum coseşte. Mă ia de mână şi când ajungem în ogradă îmi zice: „Ţine minte, că eşti prunc mare, dă luna  viitoare începi şi tu clasa întâie la şcoală, d’om avea învăţător în sat. Uită-te la cer. Vezi tu câtu-i dă roşu noru’ în care apune sfântul soare? Nu-i sămn bun. Nici armata bolşevicilor, ca noru’ negru după Măgură”. N-am zăbovit mult după iarba, încă verde, dar cu miros de brumă de toamnă, din care mi-o dat şi mie să aduc cât am putut prinde în braţe. Când ajungem în colţul casei,  să reintrăm pe portiţă spre grajd, ce să vezi?! Un cal negru sărea ca o pasăre în zbor din curtea noastră peste poartă, spre Drumul Pustii, purtând în şa un  tânăr blond cu părul vâlvoi. Nu i-am văzut faţa, dar pe spatele lui atârnau în curele multe arme, ceasuri mari şi câteva bidoane. Bunicul lasă iarba jos şi fuga spre casă. Bunica, în genunchi, plângea cu sughiţuri. Culegea de pe jos cioburi de sticlă din Icoana Maicii Domnului sărutându-le: „Măicuţă Sfântă, mulţămescu-Ţi! Maică Precestă! Preacurată Fecioară! Icoana Ta m-o scăpat dă necaz. Când o văzut sfânta Ta icoană, păgânu’ dă bolşevic, gata să intre cu cal cu tot în casă, s-o spăriet, s-o tras înapoi şi s-o dus, sărind păstă poartă, cum o şi intrat, ca o furtună. Iartă-mă, Preasfântă, că după ce  Tu m-ai apărat dă păgân, m-am împiedecat în prag, cu icoana Ta în braţă  şi ţăndări s-o făcut” .  Scrisoarea II –A venit tata  – Stai cuminte, nu ieși din casă! Mă duc să văd cine-i străinul care vine pe Ulița  Pustii către casa noastră – îmi zice măicuța Lucreția și se repede către poartă. Eu  urc în pătuț și stau lipit de fereastra dinspre curte. Văd totul. Străinul vine încet  legănându-se pe picioare. Măicuța stă cu frică dincoace de gard. Când străinul  ajunge aproape, mama deschide portița repezindu-se spre el cu brațele deschise.  Străinul ridică o mână în sus, ca și cum ar opri-o și îi spune ceva. Mama se  ntoarce spre casă. Intră ca o vijelie.   – Să stai blând, nu te mișca din pat.  Scormonește jarul în sobă, fuge iar afară, vine cu un braț de surcele uscate,  ațâță focul. Aduce oala mare de tablă, o umple cu apă. Mai aduce o oală și două  găleți cu apă. Plânge cu sughițuri, fără să-mi zică o vorbă. Mă uit după ea, când  iese în curte. Străinul stă afară, rezemat de fântână. Vorbește ceva cu mama. În  grabă. Mama revine cu încă un braț de lemne uscate. Întețește focul. Iese în  fugă. O văd ducând prin curte un ciubăr mare. Străinul stă la distanță. Mama  duce ciubărul în grajdul vitelor. Revine cu două găleți goale. Le umple cu apă  fierbinte și le duce spre grajd. Iar vorbește ceva cu străinul, dar stă departe de el.  Mama vine în casă, ia de lângă sobă sticla cu petrol și cutia cu chibrituri. În  sfârșit mai are și pentru mine o vorbă. Stai cuminte. Uită-te pe fereastră. Mă  îmbrățișează și iese grăbită. Străinul nu mai este lângă fântână. O fi intrat în  grajd? Văd că, prin ușa puțin întredeschisă, aruncă afară o grămadă de haine.  Mama le trage cu o furcă de fier în mijlocul curții, le stropește cu petrol și le dă  foc. Vine iar în casă. Nu mai plânge. Mă sărută pe frunte. Stai cuminte! Ia de pe  poliță săpunul de rufe și din lădoi un braț de haine de pânză. Stai cuminte. Mă  sărută iar. Fuge în grajd. Aștept. După un timp, mama iese,

Din scrierile publicate până acum, pentru posteritate cred că-i potrivit să aleg  capitolul Scrisori de la Marea Moartă, tipărit în cartea Vremea secerișului,  editura Eurotip Baia Mare, pg.335-367, pe care le transcriu:  „Scrisori de la Marea Moartă”  Preludiu  Fără să rostească vreun cuvânt, călugărul Irineu privește cu insistență spre  luminozitatea din jurul Astrului nopții. Apoi se uită atent la cadranul telefonului  său mobil și rostește rar, accentuând fiecare cuvânt: 22 luna a zecea ora 22.  Notați, părinte Romul, începutul unei cărți noi. Ați trecut printr-o încercare,  înghițind apă ucigașă din Marea Moartă, ați coborât până la Poartă, ați fost cu  mâna pe clanță, dar nu ați deschis. Semn că mai aveți zile, aici, dincoace de  Poartă. Cred c-ar trebui să începeți a scrie o nouă carte. S-o scrieți așa cum ați  început a povesti în seara aceasta aici, la malul Mării Moarte, mai simplu decât  Altfel de memorii. Povestirea ar fi frumoasă, ușor de citit și benefică pentru cei  care n-am trăit vremurile copilăriei și tinereții dumneavoastră. Am cunoaște  fapte adevărate, contemporani și evenimente așa cum au fost. Și să le povestiți  așa cum le-ați cunoscut și trăit. În cuvinte simple, pe înțelesul tuturor. Așa cum  ați început a mi le spune mie în seara aceasta, aici, pe faleza celui mai sudic  hotel de pe teritoriul statului Israel, azi 22.10.22. Să știți că cifrele au  semnificația lor. Mai ales când se aliniază după o anumită simetrie, 22, 10, 22.  Să citiți în seara aceasta Psalmul 22, rar, de zece ori, să-i pătrundeți miezul.  De dincolo, de pe malul Iordanian, lumini electrice puternice încearcă să  străpungă semi-întunericul ce ne desparte, trimițând peste luciul apei sărate un  semnal că și acolo, pe celălalt mal, în cealaltă țară, sunt localuri turistice, că este  o relativă pace între popoarele care-s în conflicte quasi-permanente de mii de  ani, de când nomazi călăuziți de Sus au venit și s-au așezat în Pământul  Făgăduinței. Ajunși la capătul digului, care pătrunde adânc în Mare, ne așezăm  pe două scoici din beton. Povestim. Apa mării, încălzită de soarele torid în  timpul zilei, este atât de caldă, încât briza ce adie ușor ne mângâie obrajii.  Continuăm conversația până când Luna, ajunsă deasupra capetelor noastre, ne  șoptește că-i miezul nopții. Să mergem la culcare!   Pe faleza pustie, câțiva tineri refac aspectul plajei. În liniște. De parcă n-ar vrea  să îngâne clipocitul măruntelor valuri, ce vin din largul Mării Moarte, ape  tainice peste care nici în timpul zilei nu s-a auzit fâlfâitul aripilor vreunei vietăți.  Doar marea este moartă. Dead Sea. Chiar moartă. În ea m-am întâlnit și eu cu  moartea. La zece metri de la mal, în apă mică, cu două zile în urmă, am căzut cu  capul în jos, până către fund, înghițind, înspăimântat, apa ucigașă. Părintele  Irineu m-a săltat în brațe, smulgându-mă din fața porții spre …dincolo.  Ridicându-mă în aer a strigat să țin ochii închiși, iar către cei de pe mal: Apă  curată! Aduceți apă! Mi-a turnat peste față un flacon, două, trei. Deschideți încet  ochii! Mă vedeți? Îmi toarnă apă în gură. Scuipați! Vomați! Saramura uleioasă,  galbenă, mă strânge de gât. Apă! Înghițiți, scuipați. Nu puteți voma? Apă! Puteți  vorbi? Da. Înghițiți apa și scuipați ! O tuse spasmodică aruncă din pieptul meu  …saramură. Dus în camera de la hotel, continuă operațiunea. Cu apă caldă,  aproape fierbinte. Saramura gălbuie murdărește chiuveta. Mă doare capul. Am  febră. Seara, HTA 280/120, pulsul 110. După un comprimat de Tertensif,  indapamidă de 1,5 mg, începe să scadă. Medicul stațiunilor de pe litoralul  izraelian al Mării, dr Romeo Stelian Bocșa (român emigrat!)1, aduce și un spray,  Ventolin 100 Inhaler CFC-Free, pentru că, în stetoscopul lui, zice că aude ceva  la plămânul meu stâng. Două zile și două nopți am băut din oră-n oră apă caldă  și am tot eliminat lichidul usturător. Dr. Romeo a venit mereu să mă vadă. Părea  îngrijorat. Părintelui Irineu i-a spus: În stațiunile de la Marea Moartă săptămânal  mor, în sezonul estival, două-trei persoane. Săptămânal! Cine înghite apa cu 38  la sută sare, moare instantaneu prin asfixiere. E un miracol că părintele Romul  nu-i mort! După trei zile am coborât iar pe faleză. 22.10.22. Până seara târziu. În  camera de hotel2 deschid Seffer Tehillim- Cartea Psalmilor regelui prooroc  David. Citesc rar, cu glas domol, doar din când în când întrerupt de tuse,  Psalmul 22:   1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.  2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. 3. Sufletul meu l-a întors la sineși. El m-a călăuzit pe cărările dreptății, de  dragul numelui Său.  4. Că de voi şi umbla prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele; că  Tu cu mine eşti; toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. 5. Masă ai pregătit înainte-mi, de față cu cei ce mă necăjesc; uns-ai cu  untdelemn capul meu, iar paharul Tău mă-mbată de parc-ar fi prea tare. 6. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, și voi locui în casa  Domnului, întru lungime de zile.  Așadar, trebuie să înțeleg că dacă „Domnul mă paște” și dacă voi locui în casa  Domnului, întru lungime de zile, va trebui să-l ascult pe părintele Irineu. Să  încep, cu ajutorul Domnului, o nouă carte. Să-i zicem Scrisori de la Marea  Moartă. Doamne-ajută! Încep a le scrie, în Mănăstirea Prislop, la 22 ianuarie  2014.  ***  Persoanele care se trezesc după o moarte clinică, mărturisesc că, înainte  de ceasul morţii, omul vede, într-o clipă, ca-ntr-o peliculă de film rulată cu  mare viteză, locurile, persoanele, întâmplările din tot cursul vieții3. Pare-se  că eu, după cum zice părintele Irineu, am coborât doar până la poarta veșniciei,  nu am ajuns să pun mâna pe clanță, și m-a săltat dânsul ridicându-mă la  realitatea de deasupra apei ucigașe. De aceea nu mi s-a derulat pelicula de film.  Doar a treia zi, după două zile de zbatere între viață și moarte, de luptă cu  saramura de pe tubul digestiv și trahee, diluată cu apă fierbinte, doar a treia zi,  când dumnealui m-a coborât din